Sigur că e o hiperbolă, dar Sonic Youth dă încă masă particulelor elementare din indie rock și din alternative. După ce trecuseră vreo zece minute din concertul lui Thurston Moore de la Control (8 ani, la mai mare!), m-am aplecat spre Luiza și i-am zis, cu un zâmbet iliescian, că mi se terminaseră hiperbolele. „Treci pe interjecții”, a sugerat ea. Nici ele n-o să facă dreptate unui concert pe care-l pot trece, fără urmă de dubiu, printre cele mai bune la care am asistat vreodată.
Disonanță, atonalitate, distors: știi la ce să trebuie aștepți când te duci la o astfel de cântare. Mai puțin previzibilă e energia (aproape) adolescentină emanată de un om de aproape 60 de ani și de cei care-i țin hangul. De reținut, în această privință, că Moore nu acaparează atenția: în centrul scenei a stat, pentru cea mai mare parte a concertului, basista Debbie Googe (My Bloody Valentine). Reconfortantă e și senzația că ai avea de-a face cu o trupă aflată, parcă, la început de drum, chiar dacă ea e formată din oameni care nu mai au nimic de demonstrat și care pot sta fără nici o grijă lângă compozitorii contemporani consacrați. Nu te-ai aștepta, de asemenea, nici la un comportament extrem de firesc și de la locul lui: o veni Moore din no wave și din punk-ul hardcore, dar omul e, totuși, o vedetă incontestabilă. Însă numai cine n-a vrut sau n-a fost în stare (mă autodenunț, fac parte din a doua categorie) n-a putut intra cu el în vorbă, la țigara de după – pe terasă, firește, căci legea antifumători a reușit să golească pe jumătate aproape toate locurile în care se întâmplă ceva pe bune.
Concertul propriu-zis (să nu-mi cereți setlist!) a fost una dintre acele întâmplări fericite pe parcursul cărora, pe nesimțite, ai impresia că ți-au explodat creierii: nu mai contează că ai de-a face cu rock’n’roll, punk, metal, drone sau no wave, n-are nici o imporanță dacă, spre final, totul se strânge într-o sesiune ad-hoc de primal scream therapy (Moore a coborât de pe scenă și-a pus lumea să urle, după poftă, în microfon). De la un punct încolo reușești să nu te mai minunezi că toate instrumentele sună cristal și că mai nimic nu e lăsat la voia întâmplării: genul ăsta de concert întâi te anihilează, după aceea îți fierbe endorfinele pe repede-nainte și în cele din urmă îți provoacă un soi de mutație genetică.
Am adus vorba de publicul cam răruț – ar fi de adăugat că, dintre trupele locale, și-au trimis ambasadori doar vreo cîteva: Raze de Soare, Robin and The Backstabbers, Partizan (dac-am ratat eu pe cineva, sunt dispus să fac rectificările cuvenite). (Și) așa se explică rahitismul tigrișorului nostru indie: când ți se oferă pe tavă un masterclass rock/avangardist/experimental și tu preferi să stai pe-acasă, nu prea mai ai de ce să te plângi că lumea n-ascultă decât Delia și Smiley și că vârful „carierei” tale e momentul în care vreo agenție de publicitate îți preia un refren pentru o reclamă la detergent.
Iar lecția e relativ simplă: dacă ai imensa baftă să te pricepi la cântat, ai și o obligație de a nu păcătui împotriva acestui talent. Dacă Thurston Moore poate, din anii ’80 încoace, să cânte la fel de intens într-o crâșmă din Europa răsăriteană, la Festivalul Pitchfork sau pe vreun stadion din Rio, pe tine ce te oprește? Dacă ți se pare că rockul a fost („s-a fost”?) lăsat în ofsaid, de ce să nu încerci – de-a lungul a zeci și zeci de ani – să-i împingi limitele, să-i subminezi apucăturile și să-l transformi, pe parcurs, în Stravinski cu distors? La anul ar trebui să iasă al doilea album Thurston Moore Band (Rock’n’Roll Consciousness), iar omul zicea că i-ar plăcea să revină la Control (tot așa cum a făcut-o, apropo, Michael Gira, de la Swans): ce ziceți, ne vedem data viitoare?
Foto: Control Club / Andrei M
