Odată cu viața în izolare și fără prea multă libertate de mișcare, se vorbește din ce în ce mai des despre importanța unui „petic de pământ”, care să ofere aer curat și spațiu de mișcare, și despre legătura vitală cu natura, de care locuitorii orașelor au fost nevoiți să se țină departe. Nu se putea găsi un moment mai potrivit pentru reeditarea volumului „Walden sau Viața în pădure”, în care scriitorul american Henry David Thoreau și-a adunat însemnările despre cei doi ani, două luni și două zile pe care i-a trăit în inima pădurii, într-o casă ridicată de el, la jumătatea secolului 19. „Walden” e un manifest al vieții simple, trăite în acord cu legile naturii, cu multă atenție la nevoile spiritului.
Iar Thoreau e o figură iconică printre gânditorii revoluționari: idealist puternic implicat social, vocal atât împotriva sclaviei, cât și pentru respectul față de mediu, într-o vreme când ambele preocupări erau în avangarda civismului, intelectual care a refuzat, pe rând, privilegii venite la pachet cu statutul și convenții ale vremii, muncitor cu brațele ca să-și înțeleagă mai bine mintea. Ar fi putut rămâne profesor, dacă nu s-ar fi împotrivit pedepsirii elevilor, sau director al propriei academii experimentale, dacă nu i-ar fi murit fratele, alături de care o fondase. În schimb, după multe locuri schimbate, „Thoreau a conferențiat, a modernizat și a asigurat succesul întreprinderii familiale de creioane, a luat parte activă în campania împotriva sclaviei, a făcut excursii și alpinism. Spre toamna lui 1844, Emerson a cumpărat o bucată de pământ pe malurile Walden-ului, pentru a-i salva copacii de la defrișare,” arată biograful lui, Don Eulert. Acolo a lucrat ca zidar, tâmplar și topograf, să câștige cât să poată trăi modest, în singurătate și armonie cu lumea, așa cum o înțelegea prin lentila gândirii transcendentaliste, printre pionierii căruia s-a numărat. Prin ea, lumea orașelor, a legilor și a instituțiilor fura oamenilor spiritul liber și autonomia, pe care doar natura le mai păstra și le putea reda celor care știu să o asculte.\
Într-un context în care natura, aflată oricum sub amenințări continue, devine temă de gândire pentru oamenii unui 2020 înghițit de pandemie, vă propunem să citiți mai jos un capitol din „Walden”, volumul recent publicat la Editura ART. Despre nevoia de schimbare și drumul pe care ne mulțumim cu mai puțin, despre ce înseamnă să îmblânzești un teritoriu și seducția progresului care ne agață-ntr-o viață trăită pe repede înainte.
Walden sau Viața în pădure
Unde trăiam și pentru ce trăiam
Într-o anumită perioadă a vieții suntem obișnuiți să ne gândim la orice teren ca la un loc posibil pentru casă. Am cercetat astfel pământul în toate părțile până la zece mile de unde stau. În imaginație am cumpărat pe rând toate fermele și le știam prețul. Am trecut prin toate gospodăriile țăranilor, le-am gustat merele sălbatice, am discutat despre agricultură cu ei, le-am cumpărat în gând ferma la prețul fiecăruia, la orice preț, ipotecându-i-o, chiar i-am pus un preț mai mare – am luat totul, în afară de un act pe ea – i-am luat vorba drept act, căci tare mult îmi place să vorbesc – am cultivat-o, și pe el l-am cultivat într-o oarecare măsură, sunt sigur, și m-am retras după ce m-am distrat îndeajuns, lăsându-l să se descurce mai departe. Această experiență m-a îndreptățit să fiu considerat un adevărat încălcător de proprietăți de către prieteni. Oriunde mă așezam, acolo puteam trăi, iar împrejurimile porneau radial de la mine. Ce altceva este o casă dacă nu un sedes, un loc? – cu atât mai bun cu cât e un loc la țară. Am descoperit multe terenuri de casă fără posibilitatea de a fi îmbunătățite cu una, cu două, pe care unii le-ar fi putut considera prea departe de sat, dar ochilor mei satul li se părea prea departe de el. Ei bine, puteam trăi acolo, îmi ziceam eu; și acolo am trăit, o viață de o oră, de o vară și de o iarnă; am văzut cum puteam lăsa anii să alerge, cum puteam îmbrânci iarna afară ca să poftesc primăvara înlăuntru. Viitorii locuitori ai acestor ținuturi, oriunde și-ar așeza casele, pot fi siguri că au fost anticipați. O după-amiază era de ajuns ca să transform pământul în livadă, lot de pădure și pășune și să hotărăsc ce stejari și pini falnici să cruț ca să se înalțe în fața ușii și de unde poate fi văzut mai bine fiecare copac, bătut de vânt; și apoi am lăsat-o să se întindă; părăginită poate, căci omul este bogat proporțional cu lucrurile de care își poate permite să se lipsească.
Imaginația m-a dus atât de departe încât mi s-au refuzat mai multe ferme – refuzul era tot ce-mi doream –, dar nu mi-am ars niciodată degetele cu adevărata posesiune. Cel mai aproape de posesiune reală am fost când am cumpărat ferma Hollowell și începusem deja să-mi sortez semințele și adunasem materialele din care să-mi fac roaba cu care să le car; dar înainte ca proprietarul să-mi dea actul pe ea, soția lui – orice om are o astfel de soție – s-a răzgândit și a vrut s-o ție, iar el mi-a oferit zece dolari ca să i-o las. Acum, ca să spun adevărul, nu aveam decât zece cenți în total și îmi era mai presus de orice aritmetică să pot spune dacă eu eram cel care aveam zece cenți sau cel care aveam ferma, sau zece dolari, sau toate la un loc. Cu toate acestea, l-am lăsat să păstreze cei zece dolari și ferma, căci mersesem prea departe; sau, mai degrabă, ca să fiu generos, i-am vândut ferma exact la prețul pe care i-l dădusem și i-am făcut zece dolari cadou, și tot îmi rămâneau cei zece cenți și semințele și materialele pentru roabă. Am descoperit astfel că fusesem bogat fără să-mi prejudiciez deloc sărăcia. Dar am păstrat peisajul și de atunci, în fiecare an am cărat tot ce producea, fără roabă. Referitor la peisaje:
„Sunt monarhul a tot ce cutreier,
E un drept ce cu nimeni nu-mpart.“
Am văzut adesea poeți retrăgându-se, după ce s-au folosit de cea mai bună parte din fermă, în timp ce țăranul morocănos credea că a luat numai câteva mere sălbatice. Căci proprietarul nu va ști mulți ani când i-a pus poetul ferma în versuri – cel mai admirabil gard invizibil –, când a îngrădit-o, a muls-o, a bătut-o și a luat toată smântâna, lăsându-i țăranului doar lapte smântânit.
Adevăratele atracții ale fermei Hollowell erau, pentru mine, izolarea completă, fiind la vreo două mile de sat, la jumătate de milă de cel mai apropiat vecin și despărțită de șosea de un câmp întins; faptul că se mărginea cu râul care, spunea proprietarul, prin ceața lui o ferea de înghețuri primăvara, deși asta nu însemna nimic pentru mine; culoarea cenușie și starea dărăpănată a casei și a grajdului și geamurile stricate, care puneau un asemenea interval între mine și ultimul ocupant; merii scorburoși și acoperiți cu licheni, roși de iepuri, arătându-mi ce fel de vecini aveam să am; dar mai întâi de toate, amintirile ce le aveam despre ea din timpuriile mele călătorii în sus pe râu, când casa era ascunsă în spatele unui boschet des de arțari roșii, prin care auzeam câinele lătrând. M-am grăbit s-o cumpăr înainte ca proprietarul să termine de scos niște pietre, de tăiat merii găunoși și de smuls niște mesteceni tineri care răsăriseră pe pajiște sau, pe scurt, înainte de a mai face alte îmbunătățiri. Ca să mă bucur de toate aceste avantaje eram gata să o preiau; să ridic, asemenea lui Atlas, pământul pe umeri – n-am știut niciodată ce compensație primea pentru asta – și să fac tot ce nu avea niciun alt motiv sau scuză decât faptul că o puteam plăti și eram netulburat în posedarea ei; căci am știut mereu că va produce cea mai bogată recoltă pe care o voiam eu, dacă pueam să o las în pace. Dar s-a întâmplat după cum v-am spus.
Tot ce puteam, prin urmare, spune cu privire la practicarea agriculturii pe scară largă (am cultivat totdeauna o grădină) era că aveam semințele pregătite. Mulți cred că semințele se îmbunătățesc cu vârsta. Nu am nicio îndoială că timpul discriminează între cele bune și cele rele; și când, în cele din urmă, voi semăna, voi avea mai puține ocazii să fiu dezamăgit. Dar vreau să spun semenilor mei, odată pentru totdeauna: Cât e posibil, trăiți liberi și fără obligații. Nu-i mare diferența – dacă ești legat de o fermă sau de o închisoare.
Cato cel Bătrân, a cărui De Re Rustica este Cultivatorul meu, spune – și singura traducere pe care am văzut-o face pasajul total neinteligibil: „Când te gândești să iei o fermă, hotărăște în minte să nu cumperi cu lăcomie; nu evita deranjul de a o vedea și nici nu crede că-i suficient s-o înconjuri o dată. Cu cât te duci mai de multe ori acolo, cu atât o să-ți placă mai mult dacă e bună.“ Cred că n-am să mă lăcomesc la cumpărat, dar am să mă învârt toată viața în jurul ei până când am să fiu îngropat acolo, ca să-mi placă în cele din urmă.
Și iată uimitoarea mea experiență de acest fel, pe care îmi propun s-o descriu mai pe larg – pentru comoditate, concentrând experiența a doi ani în unul singur. După cum am mai spus, nu-mi propun să închin o odă deprimării, ci să mă laud asemeni cocoșului dimineața, înălțat în cuibar, chiar dacă numai ca să-mi trezesc vecinii.
Când mi-am fixat pentru prima dată reședința în pădure, adică, atunci când am început să-mi petrec și nopțile, și zilele acolo, ceea ce, întâmplător, a avut loc de Ziua Independenței, la 4 iulie 1845, casa nu era pregătită pentru iarnă, ci era numai un adăpost pentru ploaie, fără tencuială și cămin, cu pereții din scânduri necioplite, înnegrite de vreme, care se îmbinau prost și lăsau frigul să intre noaptea. Furcile albe, cioplite drept, tocurile proaspăt geluite de la uși și ferestre îi dădeau un aspect curat și aerisit, mai ales dimineața, când lemnul era atât de umflat de rouă încât îmi închipuiam că spre prânz o să sară din ele niște rășină dulce. Pentru imaginația mea ea își menținea, mai mult sau mai puțin, tot timpul zilei acest caracter strălucitor, amintindu-mi de o casă anumită de pe un munte, pe care o întrezărisem cu un an mai înainte. Era o cabană aerisită și netencuită, care ar fi fost potrivită să adăpostească un zeu călător și în care o zeiță putea să-și târască rochiile. Vânturile care băteau pe deasupra casei mele erau ca cele care șterg frunțile munților, ducând ecouri, sau numai ariile celeste din muzica terestră. Vântul de dimineață bate veșnic, poemul creației este neîntrerupt; dar puține sunt urechile care-l aud. Olimpul este doar partea exterioară a pământului, oriunde.
Singura casă al cărei proprietar mai fusesem înainte, dacă nu pun la socoteală o barcă, a fost un cort, pe care îl foloseam ocazional vara când făceam excursii; și acum mai zace înfășurat în pod; dar barca, după ce a trecut din mână în mână, s-a dus pe șuvoiul timpului în jos. Cu acest adăpost mai substanțial în jurul meu făcusem oarecari progrese către stabilirea mea în lume. Acest cadru, ridicat atât de ușor, era un fel de cristalizare în jurul meu și reacționa asupra constructorului. Era oarecum sugestiv, ca o pictură din profil. Nu era nevoie să ies afară ca să iau aer, fiindcă atmosfera dinlăuntru nu-și pierduse prospețimea. Nu eram atât înlăuntru, cât mai ales în spatele unei uși, chiar și pe vremea cea mai ploioasă. Harivansa spune: „O locuință fără păsări e ca o carne necondimentată.“ Așa era locuința mea, căci m-am trezit deodată vecin al păsărilor; nu închizând vreuna, ci făcându-mi eu o colivie lângă ele. Eram mai aproape nu numai de câteva din cele care frecventează de obicei grădinile și livezile, ci și lângă cei mai sălbatici și mai emoționați cântăreți ai codrului, care nu fac niciodată, sau fac foarte rar serenade săteanului – sturzul, mierla, tanagrul stacojiu, vrabia de câmpie, lăstunul și multe altele.
Stăteam pe malul unui lac mic, cam la o milă și jumătate la sud de Concord și puțin mai sus de el, în mijlocul unei păduri întinse dintre acest oraș și Lincoln, și cam cu două mile mai la sud de acea singură câmpie renumită a noastră, Câmpul de luptă de la Concord; dar eram atât de adâncit în pădure, încât malul opus, la jumătate de milă distanță, acoperit ca și celelalte de pădure, era cel mai îndepărtat orizont al meu. În prima săptămână, ori de câte ori mă uitam spre lac, mă impresiona ca o apă aflată sus pe coasta muntelui, cu fundul mult mai înalt decât suprafața altor lacuri și, când se ridica soarele, îl vedeam aruncându-și îmbrăcămintea nocturnă de ceață și treptat, din loc în loc, i se dezveleau valorile mici sau fața netedă, strălucitoare, în timp ce cețurile, asemeni fantomelor, se retrăgeau pe furiș în toate direcțiile spre pădure, ca destrămarea unei mănăstiri nocturne. Chiar roua părea să atârne pe copaci până ziua, mai târziu ca de obicei, la fel ca pe coastele munților.
Acest lac mic era de neprețuit ca vecin în intervalurile unei ploi liniștite de august, când atât apa, cât și aerul fiind cu totul nemișcate iar cerul acoperit, mijlocul după-amiezii avea toată seninătatea amurgului, iar sturzul cânta undeva pe aproape și se auzea de la un mal la altul. Un lac ca acesta nu e niciodată mai neted ca într-un astfel de moment, iar porțiunea senină de atmosferă de deasupra lui fiind îngustă și întunecată de nori, apa, plină de lumini și reflexe, devine un cer mai jos și cu atât mai important. De pe vârful unui deal din apropiere, unde pădurea fusese de curând tăiată, pornea spre sud o deschidere către lac, printr-o largă crestătură între dealurile care formează malul, în timp ce coastele opuse, întâlnindu-se una cu alta, sugerau un pârâu care curgea în direcția aceea printr-o vale împădurită – dar nu era niciun pârâu. În partea aceea mă uitam printre și peste dealurile verzi din apropiere către munții înalți care se vedeau la orizont, spoiți cu albastru.
Într-adevăr, ridicându-mă pe vârfuri, puteam zări câteva piscuri ale laturilor de munți și mai îndepărtați și mai albaștri dinspre nord-vest, acele adevărate monezi azurii din trezoreria cerului și, de asemenea, o parte din sat. Dar în alte direcții, chiar din acest punct, nu puteam să văd nimic deasupra sau dincolo de pădurile care mă înconjurau. Este bine să ai apă în vecinătate care să înveselească și să legene pământul. Valoarea unui izvor oricât de mic este că atunci când te uiți în el, vezi că pământul nu este un continent, ci o insulă. Asta e la fel de important ca faptul că păstrează untul rece. Când mă uitam pe deasupra lacului, de pe acest vârf, către pajiștile din Sudbury, pe care le zăream în timpul inundațiilor ridicate poate de un miraj în valea lor clocotitoare, asemeni unei monezi aruncate într-un bazin, tot pământul de dincolo de lac părea o scoarță subțire, izolată și purtată de această pânză îngustă de apă și îmi aminteam că ceea ce locuiam nu era decât pământ uscat. Deși din ușă priveliștea era și mai contractată, nu mă simțeam câtuși de puțin îngrămădit sau mărginit. Era destul câmp pentru imaginația mea. Platoul cu arbuști mici de stejar spre care se ridica malul opus se întindea către preriile vestului și stepele tătărăști, lăsând un amplu spațiu tuturor familiilor nomade de oameni. „Nu-i nimeni mai fericit pe lume decât ființele care se bucură liber de un orizont vast“ – a spus Damodara, când turmele lui au primit alte pășuni mai întinse.
Atât timpul, cât și locul erau schimbate și trăiam mai aproape de acele părți ale universului și de acele ere ale istoriei care m-au atras cel mai mult. Acolo unde locuiam eu era la fel de departe ca și până la multe regiuni văzute de astronomi în timpul nopții. Suntem obișnuiți să ne imaginăm locuri rare și delectabile în vreun colț îndepărtat și mai celest al sistemului, dincolo de constelația Cassiopeea, departe de zgomote și tulburări. Am descoperit că aveam, de fapt, casa într-o astfel de parte retrasă, dar veșnic nouă și neprofanată, a universului. Dacă ar fi meritat să mă stabilesc în acele părți, lângă Pleiade sau Hyade, spre Aldebaran sau Altair, atunci eram într-adevăr acolo, sau la o depărtare egală de viața pe care o lăsasem în urmă, micșorat și clipind cu o rază la fel de frumoasă ca a vecinului și văzut de el numai în nopțile fără lună.
Astfel era acea parte a firii unde mă așezasem:
Trăia odată un păstor
Cu gândurile mândre,
Ca munții ce-n răcoarea lor
Mioarele-i ascunde.
Ce-am crede despre viața păstorului dacă turmele i s-ar urca mereu spre pășuni mai înalte decât gândurile sale? Fiecare dimineață era o invitație binevoitoare ca să-mi fac viața de o simplitate și, aș putea spune, de o inocență egală cu a Naturii înseși. Eram un venerator la fel de sincer al Aurorei precum grecii. Mă sculam devreme și făceam baie în lac; acesta era un exercițiu religios și era cel mai bun lucru pe care-l făceam. Se spune că în acest scop erau gravate litere pe cada de baie a regelui Cing-Tang: „Reînnoiește-te complet în fiecare zi; fă-o din nou și încă o dată și veșnic la fel.“ Eu înțeleg așa ceva. Dimineața readuce epocile eroice. Eram la fel de mult afectat de zumzetul slab al țânțarului care își făcea turul invizibil și inimaginabil prin apartamentul meu în zori, când stăteam cu ușa și geamurile deschise, cum aș putea fi și de o trompetă care anunță victoria. Era recviemul lui Homer; el însuși o Iliadă și o Odisee în aer, cântându-și mânia și peregrinările. Era în el ceva cosmic; un anunț permanent, până atunci interzis, al veșnicei vigori și fertilități a lumii. Dimineața, care este cel mai memorabil moment al zilei, e ora trezirii. Atunci este, cred, mai puțină somnolență în noi; și, măcar pentru o oră, se trezește nu știu ce parte din noi care dormitează tot restul zilei și al nopții. Puține se pot aștepta de la ziua – dacă mai poate fi numită zi – către care nu suntem treziți de spiritul nostru, ci de ghionturile mecanice ale vreunui servitor – dacă nu suntem treziți de proaspăt dobânditele forțe și aspirații din interior, însoțite de legănatul muzicii celeste, în locul clopotelor fabricii – și de o mireasmă care umple aerul – către o viață mai înaltă decât cea către care am adormit; și astfel întunericul își are fructul lui și se dovedește bun, cu nimic mai prejos decât lumina. Cel care va crede că fiecare zi conține o oră mai timpurie, mai sacră și mai radioasă decât cea pe care tocmai a profanat-o e disperat în fața vieții și coboară pe un drum întunecat. După o încetare parțială a vieții senzoriale, sufletul omului, sau mai curând organele lui, sunt împrospătate în fiecare zi, iar spiritul său încearcă din nou o viață nobilă. Toate evenimentele memorabile, aș zice, se petrec în timpul dimineții și într-o atmosferă matinală. Vedele spun: „Toate inteligențele se trezesc odată cu dimineața.“ Poezia și arta și cele mai frumoase și mai memorabile acțiuni ale oamenilor datează dintr-o astfel de oră. Toți poeții și eroii, asemeni lui Memnon, sunt copiii Aurorei și-și înalță muzica odată cu răsăritul. Pentru cel al cărui gând elastic și viguros ține pasul cu soarele, ziua este o dimineață continuă. Nu contează ce arată ceasul sau atitudinile și muncile oamenilor. Dimineața e atunci când sunt treaz și zorii sunt în mine. Reforma morală este efortul de a alunga somnul. De ce oare povestesc oamenii așa de puține despre ziua lor când nu au fost somnoroși? Ei nu calculează așa de prost. Dacă nu ar fi fost toropiți de somn, ar fi făcut ceva. Milioanele sunt destul de treze pentru munca fizică; dar numai unul la un milion e destul de treaz pentru eforturi intelectuale propriu-zise și numai unul la o sută de milioane pentru o viață poetică sau divină. A fi treaz înseamnă a fi viu. N-am întâlnit încă un om care să fie cu totul treaz. Cum aș fi putut să-l privesc în ochi?
Trebuie să învățăm să ne trezim și să ne menținem treji nu cu ajutoare mecanice, ci printr-o așteptare infinită a zorilor, care nu ne părăsește nici în cel mai adânc somn. Nu cunosc fapt mai încurajator decât neîndoielnica abilitate a omului de a-și înălța viața prin strădanii conștiente. E ceva să poți picta un anumit tablou sau să sculptezi o statuie și să faci astfel câteva obiecte frumoase; dar este mult mai glorios să sculptezi și să pictezi chiar atmosfera și mediul prin care privim și care moralicește se poate face. Cea mai înaltă artă este cea de a afecta calitatea zilei. Fiecare om are sarcina de a-și face în așa fel viața, chiar în amănuntele ei, încât să merite contemplarea celui mai elevat și mai critic ceas al său. Dacă am refuza, sau mai degrabă am termina puținele informații pe care le obținem, oracolele ne-ar informa cu claritate cine poate face așa ceva. M-am dus în pădure pentru că am vrut să trăiesc deliberat, să înfrunt faptele esențiale ale vieții și să văd dacă nu puteam învăța ce avea ea să-mi spună, ca să nu descopăr, când voi ajunge să mor, că nu am trăit. Nu voiam să trăiesc ceea ce nu era viață, căci viața e mult prea scumpă; nici nu voiam să practic resemnarea, dacă nu era nevoie. Am vrut să trăiesc profund și să sug toată măduva vieții, să trăiesc atât de bărbătește și într-un mod atât de spartan încât să alung tot ce nu era viață, să cosesc o brazdă lată și chiar de lângă pământ, să înghesui viața într-un colț și s-o reduc la termenii ei cei mai simpli și dacă s-ar fi dovedit josnică, să scot toată josnicia adevărată din ea și să o arăt omenirii; sau dacă era sublimă, s-o cunosc prin experiență și să pot spune adevărul despre ea în următoarea mea plimbare. Căci cei mai mulți oameni, mi se pare, sunt ciudat de nesiguri dacă ea este a diavolului sau a lui Dumnezeu și au conchis cam în grabă că țelul principal al omului pe lumea asta este „să-l slăvească pe Dumnezeu și să se bucure veșnic de el“.
Încă trăim josnic, ca furnicile; deși legenda spune că ne-am transformat de mult în oameni, ne luptăm cu berzele, asemeni pigmeilor; eroare peste eroare și petec peste petec iar marea noastră virtute are drept ocazie o inutilă și evitabilă mizerie. Viața ne este măcinată de amănunte. Un om onest nu are nevoie să-și numere mai mult de cele zece degete, sau, în cazuri extreme, le poate adăuga și pe cele de la picioare și să arunce restul. Simplitate, simplitate, simplitate! Zic să ne lăsăm treburile să fie ca doi sau trei și nu ca o sută sau o mie; în loc de un milion, numără jumătate de duzină și ține-ți socotelile pe unghia de la degetul mare. În mijlocul acestei sfârtecate mări a vieții civilizate trebuie să ții seama de atâția nori și furtuni și nisipuri mișcătoare și o mie una de alte lucruri, încât un om trebuie să trăiască prin aprecieri generale dacă nu se duce la fund înainte de a ajunge în port, iar cel care reușește trebuie să fie într-adevăr un mare calculator. Simplificați, simplificați. În loc de trei mese pe zi, dacă e nevoie, luați numai una; în loc de o sută de farfurii, cinci; și reduceți totul în mod proporțional. Viața noastră e ca o Confederație germană, formată din state mici cu hotarele veșnic schimbătoare, așa încât niciun german nu-ți poate spune care sunt granițele în fiece moment. Națiunea înseși, cu toate așa-zisele ei îmbunătățiri interne, care, fiindcă veni vorba, sunt toate exterioare și superficiale, este numai un stabiliment deformat și nestăpânit, încărcat cu mobilă și înțesat cu propriile capcane, ruinat de luxuri și cheltuieli necugetate, de lipsă de calcul și de un scop demn, asemeni milioanelor de gospodării din țară; și singura vindecare pentru ea și pentru ei este o economie rigidă, o simplitate aspră și mai mult decât spontană a vieții și o elevare a scopului. Ea trăiește prea rapid. Oamenii cred că e important ca Națiunea să aibă comerț, să exporte gheață, să vorbească prin telegraf, să călătorească cu treizeci de mile pe oră, fără grijă, chiar dacă ei fac toate astea sau nu, dar dacă vom trăi ca maimuțele sau ca oamenii, este destul de nesigur. Dacă nu facem traverse și nu fabricăm șine, dedicându-ne ziua și noaptea muncii și ne apucăm să ne îmbunătățim viața, cine ar construi căi ferate? Și dacă nu sunt căi ferate, cum o să ajungem în cer la timp? Dar dacă stăm acasă și ne vedem de treburi, cine ar mai avea nevoie de căi ferate? Nu noi călătorim pe calea ferată, ci ea pe noi. V-ați gândit vreodată ce sunt traversele care zac sub șine? Fiecare este un om, un irlandez sau un yankeu. Șinele sunt așezate pe ei, ei sunt acoperiți cu nisip și vagoanele trec lin peste dânșii. Sunt traverse sănătoase, vă asigur. Și în fiecare an, alt șir este așezat jos și călcat; așa că dacă unii au plăcerea de a călători pe șine, alții au nefericirea de a fi călcați de roți. Și când trec peste un om care merge prin somn – o traversă supranumerară în poziție proastă – și îl trezesc, opresc brusc vagoanele și țipă și plâng de parcă asta ar fi o excepție. Mă bucur să aflu că e nevoie de o armată de oameni la fiecare cinci mile ca să țină traversele culcate și drepte în paturile lor, căci acesta e un semn că s-ar putea scula din nou cândva.
De ce am trăi cu atâta grabă și risipă de viață? Suntem hotărâți să murim de foame înainte de a fi flămânzi. Oamenii spun că o bătaie la vreme face cât două mai târziu, așa că iau astăzi o mie ca să nu mai ia nouă mâine. Cât despre muncă, nu facem niciuna cu vreun rezultat. Avem paralizie și nu ne putem ține capetele nemișcate. Dacă aș trage numai de câteva ori de funia clopotului de la biserică, bătându-l într-o dungă, nu cred c-ar rămâne cineva, bărbat, femeie sau copil, pe fermele de la periferia Concordului – indiferent de mulțimea de obligații care i-a fost scuză de dimineață de atâtea ori – care să nu lase totul baltă și să se supună acelui sunet, atât ca să salveze averea din flăcări, cât – să mărturisim adevărul – ca s-o vadă arzând, că așa și trebuie – și, să se știe că nu noi i-am dat foc – sau ca s-o vadă stinsă, să ajute și ei la asta pentru ca totul să se facă cum trebuie; da, chiar dacă ar arde biserica. Puțini sunt cei care ațipesc jumătate de oră după masă și când se scoală și-și ridică ochii nu întreabă „Ce se mai aude?“, de parcă restul lumii l-ar fi păzit pe el. Unii lasă indicații ca să fie treziți din jumătate în jumătate de oră, neîndoielnic pentru niciun alt motiv decât acesta; și apoi, ca să fie chit, povestesc ce au visat. După o noapte de somn veștile sunt la fel de indispensabile ca micul dejun. „Spune-mi, te rog, orice noutate care s-a întâmplat oricui și oriunde pe glob“ și citește, luându-și cafeaua și sandvișurile, că pe râul Wachito i-au scos cuiva ochii, nici măcar visând între timp că trăiește în întunecata și necunoscuta peșteră de mamut a acestei lumi și că nici el nu are decât un rudiment de ochi.
În ce mă privește, m-aș fi putut ușor lipsi de poștă. Cred că se fac prin ea foarte puține comunicări importante. Vorbind critic, n-am primit toată viața mai mult de vreo două scrisori – și toate astea le-am scris acum câțiva ani – care meritau timbrate. Poșta plătită este de obicei o instituție prin care dai bani cuiva în mod serios, în loc s-o faci în glumă. Și sunt sigur că n-am citit niciodată vreo știre memorabilă în niciun ziar. Dacă citim despre cineva prădat sau ucis sau omorât într-un accident sau despre o casă arsă, sau un vas naufragiat, sau un vapor explodat, sau o vită călcată de tren pe magistrala de vest, sau un câine turbat ucis, sau un stol de lăcuste iarna – nu trebuie să mai citim despre altele. Una ne ajunge. Dacă știi principalul, ce te mai interesează o mulțime de alte exemple și aplicații? Pentru un filozof, toate știrile – cum le zice acum – sunt palavre și cei care le publică și le citesc sunt bătrânele la ceai. Și cu toate astea, nu puțini sunt cei însetați de aceste palavre. Aud că a fost o îngrămădeală așa de mare mai zilele trecute la un oficiu poștal ca să afle știrile externe de ultimă oră, încât mai multe geamuri mari de sticlă ale biroului s-au spart din cauza înghesuielii – știri care cred cu toată seriozitatea că un om inteligent le poate scrie cu destulă exactitate cu douăsprezece luni sau doisprezece ani înainte. În ce privește Spania, de exemplu, dacă știi cum să introduci în proporții corespunzătoare Don Carlos și Infanta și din când în când Don Pedro, Sevilla și Granada – s-ar putea să le fi schimbat puțin numele de când am văzut eu ziarele – și mai servești și o luptă cu tauri când celelalte distracții nu merg, totul va fi adevărat în cele mai mici amănunte și se va da o idee despre starea de lucruri din Spania la fel de bună cu cele mai succinte și mai lucide rapoarte scrise sub acest titlu în ziare; cât despre Anglia, aproape că ultima informație semnificativă din acea parte a lumii a fost revoluția din 1649; iar după ce înveți evoluția recoltelor ei într-un an mediu, nu mai trebuie să-ți bați capul cu asta niciodată, decât dacă speculațiile tale au un caracter cu totul pecuniar. Cineva care se uită destul de rar prin ziare poate aprecia că nimic, fie ea chiar o revoluție franceză – nu se întâmplă în străinătate.
Ce mai noutăți! Cu cât e mai important să știi ceva ce n-a fost niciodată vechi! „Kieou-he-you (mare demnitar în statul Wei) a trimis un om la Khoung-tseu ca să-l întrebe de noutăți. Khoung-tseu l-a pus pe mesager să se așeze lângă el și l-a întrebat cam așa: Ce face stăpânul tău? Curierul a răspuns respectuos: Stăpânul meu vrea să micșoreze numărul defectelor sale, dar nu poate. După ce mesagerul a plecat, filozoful remarcă: Ce mesager bun!“ Preotul, în loc să plictisească urechile țăranilor plictisiți în ziua lor de odihnă de la sfârșitul săptămânii – căci duminica este o încheiere potrivită a unei săptămâni petrecute și nu începutul proaspăt și energic al uneia noi – cu altă predică nesfârșită, ar trebui să strige cu o voce de tunet:
„Pauză! Stai! De ce aparent așa de repede, dar de fapt grozav de încet?“
Falsurile și prefăcătoriile sunt considerate cele mai sănătoase adevăruri, în timp ce realitatea este fabulație. Dacă oamenii ar observa numai realitățile și nu s-ar lăsa înșelați, viața, ca s-o comparăm cu ceea ce știm, ar fi ca un basm sau ca distracțiile din Nopțile arabe. Dacă am respecta numai ceea ce este inevitabil și are dreptul să existe, muzica și poezia ar răsuna pe străzi. Când nu ne grăbim și suntem înțelepți, vedem că numai lucrurile mari și de valoare au o existență permanentă și absolută, că plăcerile și temerile mărunte sunt doar umbra realității.
Asta este totdeauna înveselitor și sublim. Închizând ochii și dormitând, consimțind să fie înșelați de aparențe, oamenii își stabilesc și confirmă peste tot viața lor zilnică de rutină și obișnuințe, care se joacă de-a viața, îi discern adevăratele legi și relații mai bine decât oamenii, care nu reușesc s-o trăiască așa cum se cuvine, dar care cred că sunt mai înțelepți prin experiență, adică prin eșec. Am citit într-o carte hindusă că „a fost odată un fiu de rege, care, izgonit în copilărie din orașul natal, fusese crescut de un pădurar și, maturizându-se în acele condiții, își închipuia că aparține rasei barbare cu care trăia. Unul din miniștrii tatălui său l-a descoperit și i-a arătat cine este, concepția greșită în privința persoanei sale a fost înlăturată și a aflat că este prinț. Așa că sufletul, continuă filozoful hindus, din cauza împrejurărilor în care este plasat, își găsește propriul caracter până ce adevărul îi este revelat printr-un dascăl sfânt și apoi se știe Brahme“. Am impresia că noi, locuitorii Noii Anglii, ducem această viață meschină fiindcă viziunea noastră nu pătrunde dincolo de suprafața lucrurilor. Credem că este ceea ce pare să fie. Dacă cineva ar merge prin acest oraș și ar vedea numai realitatea, unde credeți că ar fi „Zăgazul morii“? Dacă ne-ar povesti despre realitățile văzute acolo, n-am recunoaște locul după descrierea lui. Priviți la o sală de ședințe sau la un tribunal, la o închisoare, la un magazin sau la o locuință și spuneți ce sunt ele de fapt la o privire atentă și toate se vor sfărâma în bucăți în relatarea voastră despre ele. Oamenii consideră adevărul îndepărtat, la periferiile sistemului, dincolo de cea mai îndepărtată stea, înaintea lui Adam și după ultimul om. Există într-adevăr ceva adevărat și sublim în eternitate. Dar toate aceste timpuri și locuri și ocazii sunt acum și aici. Dumnezeu însuși culminează în momentul de față și nu va fi niciodată mai divin în trecerea tuturor epocilor. Și noi avem posibilitatea să simțim ceea ce este sublim și nobil numai prin sfărâmarea și dozarea constantă și supusă la concepțiile noastre; fie că mergem repede sau încet, pista ne este făcută. Să ne trăim atunci viețile creând. Poetul sau artistul n-a avut încă niciodată un model atât de frumos și nobil, dar posteritatea ar putea să-l realizeze.
Să petrecem o zi la fel de deliberat ca Natura și să nu fim aruncați de pe linii de orice coajă de nucă sau aripă de țânțar care cade pe șină. Să ne sculăm devreme și repede, ușor și fără scârțâituri; să vină oamenii, să plece, să bată clopotele și să țipe copiii – hotărâți să fim o zi așa. De ce să ne obosim și să mergem cu șuvoiul? Să nu fim îngrijorați și copleșiți de acel vârtej teribil și iute numit prânz și plasat în vadurile meridianului. Ocolește acest pericol și ești salvat, fiindcă restul drumului e la vale. Cu nervii încordați, cu vigoarea dimineții, navighează pe lângă el, privind în altă parte, legat de catarg ca Ulise. Dacă sirena sună, las-o să sune până ce răgușește din cauza efortului. Dacă sună clopotele, de ce am alerga? Ne vom gândi cu ce fel de muzică se aseamănă. Să ne hotărâm, să muncim și să ne împlântăm picioarele în jos, prin noroiul și mocirla opiniei, a prejudiciilor, tradiției, prefăcătoriei și aparenței – aceste aluviuni care acoperă globul prin Paris și Londra, prin New York și Boston și Concord, prin biserică și stat, prin poezie și filozofie, până ce ajungem la fundul tare și la pietrele solide pe care le numim realitate și să spunem: „Asta-i, fără îndoială“, și apoi, având un point d’appui, să începem, sub apă și gheață și foc, într-un loc unde să poți ridica un perete sau o furcă, un stâlp de felinar sau poate un aparat de măsură, nu un Nilometru, ci un Realometru, așa ca epocile viitoare să poată vedea din când în când ce strat de falsități și aparențe s-a adunat. Dacă stai drept și privești un fapt în față vei vedea soarele strălucind pe ambele părți ale lui ca un stilet și-i vei simți tăișul dulce trecându-ți prin inimă și măduvă și îți vei termina astfel fericit cariera de muritor. Fie viață, fie moarte, noi râvnim numai după realitate. Dacă murim cu adevărat, atunci să ne auzim horcăiturile din gâtlej și să simțim frigul la extremități; dacă suntem vii, să ne vedem de treabă.
Viața nu este decât pârâul în care mă duc să pescuiesc. Beau din el; dar în timp ce beau îi văd fundul nisipos și descopăr cât de puțin adânc este. Curentul lui subțire curge la vale, dar eternitatea rămâne. Aș bea mai din adâncimi, aș pescui în cer, al cărui fund este pietruit cu stele. Nu știu să număr până la unu. Nu știu prima literă a alfabetului. Am repetat totdeauna că nu am rămas la fel de înțelept ca în ziua în care m-am născut. Intelectul este un satâr; discerne și-și croiește drum prin secretele lucrurilor. Nu vreau să-mi ocup mâinile mai mult decât e nevoie. Capul îmi este mâini și picioare. Îmi simt cele mai bune facultăți concentrate toate în el. Instinctul îmi spune că nu-mi este capul decât un organ pentru vânat, așa cum unele ființe folosesc botul sau picioarele din față și cu el îmi voi săpa și adânci drumul prin aceste dealuri.
Cred că vâna cea mai bogată este undeva prin împrejurimi; așa socotesc eu după creanga divină și aburii ușori care se ridică; și aici voi începe să sap.
Foto: Shutterstock
