Cu două luni în urmă, la o lună de la începerea războiului din Ucraina, descopeream în prestigioasa revistă americană „The New Yorker” proza de mai jos. Uneori, așa se întâmplă: ca să dai peste comori ascunse chiar lângă tine, trebuie mai întâi ca ele să treacă oceanul.

Astăzi, la trei luni de la declanșarea invaziei Rusiei în țara vecină, vă aducem textul tradus integral în limba română. E scris de Artem Chapeye, un scriitor, reporter și traducător ucrainean în vogă înainte de război, al cărui volum omonim, „The Ukraine” (2017), a fost nominalizat la premii literare importante.

Textul pleacă de la o întrebare intraductibilă: de ce unii vorbitori de limbă engleză insistă să spună „the” Ukraine și nu Ukraine, așa cum e corect? Și, mai departe, ce este, de fapt the Ukraine și ce este Ucraina? Proza lui Chapeye e o poveste de dragoste între doi oameni, dar și între ei și țara lor, pe care o cutreieră în lung și-n lat, prin toate orașele și târgurile ei astăzi afectate de bombe, rachete, tancuri și gloanțe. Descoperiți Ucraina așa cum o povestește un ucrainean - și primiți și măsura pe care o dau personajele textului ideii de patriotism.

Traducere din limba ucraineană și note de Maria Hoșciuc

---

Ne-a adus împreună, pe mine și pe ea, dragostea sumbră pentru țară. Dragoste-ură, ar fi zis cineva. Dragoste cu un strop de masochism, am zis eu. Dragoste prin durere, a zis ea. Iubirea noastră, unul pentru celălalt, era la fel. Cu durere și puțin nervoasă.  

Aproape în fiecare weekend ne urcam în tren sau microbuz și călătoream undeva. Într-un singur weekend poți călători distanțe lungi prin toată Ucraina. Și să te și întorci. Numai o dată am întârziat luni la serviciu, când în ianuarie ne întorceam cu autostopul din Milove, regiunea Luhansk. Este cel mai estic punct din Ucraina. Încolo am mers cu maxi-taxi, dar la întoarcere ne-am pornit pe jos, mergând de-a lungul șoselei înzăpezite, ținându-ne de mână. Pe atunci tocmai ne îndrăgostiserăm. Prindeam ușor mașină de ocazie, băieții tineri ne duceau cu „Jigul-ul”¹ lor, dar numai câțiva kilometri, apoi ne lăsau și o luau spre satele lor. Noi înghețam în amurgul cenușiu, dar eram fericiți.  

Iubeam melancolic în Ucraina tocmai lucrurile care le enervau pe multe cunoștințe de-ale noastre. Muzica de doi lei, auzită ocazional în autobuzele interurbane. Vizionarea forțată ore în șir a unor specatole de comedie dezgustătoare de genul „Sfertului de seară”². Plasma din cele mai bogate stații de autobuz, de tipul Dnipro, unde la canalul de muzică e difuzată și mai multă mizerie, de exemplu rapperașul cu textul „Cel mai tare sentiment e atunci când ești cel mai cool dintre toți” și alți interpreți cu nume de scenă scrise cu litere latine, cum ar fi – Danilenko, Alekseev, Oleinik, Maksimova. Mirosul acru de vodcă, pe care și-o toarnă în pahare în semiîntuneric pasagerii de pe paturile de jos dintr-un vagon cușetă, în timp ce noi încercăm să adormim pe paturile de sus. Cafeaua solubilă în pahare de plastic și hot-dogul cu cremvurstul de plastic. Mâncarea de proastă calitate din stații, de tipul colțunașilor cu varză sau plăcintelor învelite în hârtie; încă de atunci mă întrebam de ce nu-i pasă deloc de sănătatea ei. 

Sau lucruri ceva mai tandre: mamă și fiică, plinuțe și ușor ghemuite, care vorbesc surjîk³ și seamănă mult una cu alta, brunete, cu părul tuns scurt, cu fețele late, cu bujor roșu ca sfecla pe obraji, care par urâte, dar ochii lor mari și buni, de un verde-cenușiu, le fac minunate! – angajate-proprietare ale unei cafenele ieftine de la o stație de autobuz dintr-un oraș fără nume, cu mese acoperite cu mușama tăiată de cuțite, pe care fiica o șterge cu o cârpă gri înainte să ne aducă farfuriile cu mâncarea gătită de mama, unde am mâncat cu mai puțin de un dolar, dacă e să calculăm, piure de cartofi cu o bucată de unt topit de culoarea soarelui în centrul farfuriei și chifteluțe prăjite cu crustă, compot de vișine în pahar de sticlă fațetată. Sau oameni cu fețe cenușii obosite, lipsite de zâmbete, după o tură lungă, în autobuzele din Donețk. Frunze umede de toamnă, lipite de potecile parcului din Storojîneț⁴, unde ne-am dus pur și simplu să ne plimbăm – probabil eram singurii care au venit în acest oraș pentru o zi întreagă ca să-l viziteze, un oraș în care, de altfel, nu prea ai ce vedea. 

Ea își cita poetul preferat, Serhii Jadan: „Iubesc această țară chiar și fără cocaină”. Eu adăugam prozaic: „Și fără antidepresive”. Tocmai în acea perioadă ea renunțase la antidepresive: spunea că o îngrașă – era singurul detaliu neînsemnat pe care l-am putut observa la ea în toți acești ani. Iar acum mi-o amintesc întotdeauna împreună cu poezia poetului meu preferat: She was a middle class girl… Ea câțiva ani a trăit în SUA: primul care a plecat acolo la muncă a fost tatăl ei, apoi a chemat-o și pe ea. Acolo a terminat universitatea, s-a măritat și a divorțat la scurt timp. Un trecut pe care am fost gelos, de asta nu prea discutam despre el. Odată a povestit cum prietenii ei și chiar și fostul ei soț i-au numit țara The Ukraine. Cu articol. Chiar și atunci când știau că în engleză corect este doar Ukraine, se putea observa cum limba lor parcă singură vrea să pronunțe acel „the”. De ce, întreba ea. Odată, fostul ei soț a căzut pe gânduri și a presupus: „I think it’s the U sound”. Pur și simplu sunetul: the USA, the UK, the Ukraine. Ne-am amuzat împreună pe seama asta, dar de atunci am început să observăm și să ne spunem unul altuia situațiile sau fenomenele când este corect să spui acel „the Ukraine”: căci există Ukraine ca atare, dar mai există de fapt și the Ukraine – „iată, Ucraina”. Dasein-ul ucrainean. 

De exemplu, este vorba despre bărbați mustăcioși cu cască și geacă de piele peste pulovăr gros. Femei cu căciuli tricotate cu fir gros. Studente care se întorc la cămin după weekendul petrecut acasă, calcă peste bălți cu cizmele lor albe, iar cu degetele roșii de frig, dar cu schellack pe unghii, strâng tare în mână mânerele pungilor grele, încercând să nu-și rupă unghiile lungi. Bătrânica într-o haină maro lungă până la glezne și adidași albi ieftini, care cară mere cu un cărucior de mână. O blondă îngrijită, de vârsta a doua, la volan în aglomerația din Donețk, care fumează relaxată în geamul mașinii, urmărind cum trece viața.  

Uneori, când gerul era prea mare sau când ploua încontinuu, ne urcam în mașina ei, o Skoda Fabia roșie, pe care a primit-o cadou de la tata, dintre noi doi numai ea avea permis de conducere, și atunci vizitam țara, separați de compatrioții noștri prin geamuri și muzică, asultam în principal Tom Waits, care, nu se știe de ce, se potrivește perfect cu the Ukraine – însă, în cele din urmă, această călătorie îi strica starea de spirit, deoarece despărțiți prin geamuri și muzică, eram doar niște observatori, nu trăiam alături de ei. Așa că, în weekendul următor, cumpăram din nou bilete pentru tren sau autobuz și eram iar printre oameni.

The Ukraine pentru noi este „o nouă stație de autobuz” uriașă și pustie, acoperită de zăpadă, undeva la marginea orașului Cerkasî. Nu înțelegeam de ce este atât de mare și atât de pustie. Noi stăteam împreună pe un ger îngrozitor în mijlocul câmpului de beton înzăpezit sub copertină, singuri. Iar vis a vis – singurul microbuz, un Mercedes Sprinter, al nostru. Am deschis ușa, însă șoferul a strigat:

- Închide ușa! În salon intră frigul! Nu aici e urcarea.

Iar noi am stat și ne-am încălzit reciproc mâinile până când, după un sfert de oră, șoferul a adus microbuzul cu cincisprezece metri mai în față. Pe acest ger, ea se înroșise toată. În salon, din gurile noastre ieșea abur. I-am plătit șoferului, iar el a mormăit pe sub nas că „acum se poate”. Ea a râs încet și mi-a spus la ureche.

- Aceasta este the Ukraine.

Ea în general era o fire amuzantă, deși uneori avea un simț al umorului negru. De exemplu, eram odată la Hotin și din inițiativa ei ne-am făcut un selfie pe fundalul magazinului „Totul pentru înmormântare”. Ea a râs atunci cu poftă și a spus că asta e tot the Ukraine.    

Când, în nordul regiunii Rivne, un maxi-taxi s-a oprit la marginea șoselei și în salon a urcat o babă, al cărei cojoc mirosea a fân și vacă, oamenii au strâmbat din nas, neînțelegând că și această babă este the Ukraine. 

Șarovarșcina⁵ oficială, această femeie-standard cu panglici pe cap și pâine-sare pe ștergar – este un fake; în schimb, la intrarea în sat poți vedea un mozaic spart, pe care apare o ucraineancă cu panglici, dar îi lipsește un ochi în mozaic – aceasta este adevărata the Ukraine. The Ukraine – înseamnă, de asemenea, romantismul degradării. O construcție din beton, lăsată în paragină la marginea orașului Camenița Podoliei. Un lac verde-purpuriu fără fund într-o carieră inundată din Krîvîi Rih, pe care îl privești de pe o grămadă înaltă de moloz, urmărind cu frică cum un mic înotător singuratic înoată încet în stilul bras, menținându-se deasupra adâncului insuportabil pe suprafața nesigură și înșelătoare a apei. Degradarea lentă a catedralei dominicane, cenușie de la ploi, și a pionierilor de ghips decolorați, cu trompetele lăsate, din Kremeneț⁶, într-un defileu între falduri neașteptate ale munților acoperiți cu iarbă moartă, în mijlocul tuturor acestor câmpuri. O tabără de pionieri abandonată lângă Mariupol, unde stăteam, cu o cană termos în mâini, pe leagănele ruginite cu vedere la Marea Azov înghețată, iar marea forfotea cu gheața ei, împingând-o strat cu strat la țărm. Și chiar și în Kiev există un nod rutier cu mai multe artere, din beton gri, în Vîdubîcii⁷, văzut pe fundalul termocentralei, din ale cărei hornuri fumul gros și dens se înalță spre cerul albastru.

Eram doi călători, alunecam pe suprafața pământului și vedeam adesea the Ukraine prin geamuri aburite. În ultimii câțiva ani, vara ea se trata, motiv pentru care nu puteam călători. De asta îmi aduc aminte în principal de călătoriile noastre toamna târziu sau primăvara devreme, o țară în culori cenușii, roșiatice, galbene-decolorate și verzi palide. Ceea ce este extrem de frumos. Drumuri laterale pe alei de plopi sau mesteacăn, abia șerpuind printre dealuri, duc acolo unde nu ai fost niciodată și nu vei fi, și ai vrea să te oprești, să cobori din autobuz și să mergi, să mergi totuși acolo unde nu ai fost și nu vei fi niciodată. 

Odată am adormit, sprijinindu-mă cu căciula de geamul aburit, iar când m-am trezit, am văzut afară, chiar lângă drum, niște valuri mari înghețate, parcă metalice.

- Este un lac de acumulare?, am întrebat-o eu. – Unde suntem?

Ea a râs încet și mi-a mângâiat tâmpla:

- Freacă-te la ochi.

Valurile înghețate s-au dovedit a fi brazde mari de pământ negru arat.

Într-o noapte de noiembrie, în spatele unei fâșii de pădure goale, lucra un tractor cu patru faruri orbitoare, două pe bara din față și două pe partea superioară a cabinei, iar acest detaliu părea, din anumite motive, deosebit de romantic și din alte motive – misterios. Iar altă dată șoferul a oprit microbuzul în mijlocul pădurii, se pare lângă Ciudniv⁸. Cafeneaua era înconjurată de pereți din bușteni ascuțiți în vârf, ca niște creioane, bușteni pe care erau sculptate chipurile cazacilor îngrozitor de alungite, cu oseledeț⁹ și cercei mari în urechi. Era gunoi și kitsch, dar era the Ukraine. Era o noapte geroasă, iar deasupra drumului din pădure atârna cosmosul negru adânc pătruns de stele. Cred că felul în care percepeam călătoriile a fost influențat și de oboseală. Nu dormeam suficient și totul ni se părea ireal și suprarealist în același timp. Obiectele și oamenii erau neclare, dar, pe măsură ce se apropiau, apăreau prin ceață cu o claritate deosebită. Puteam să privim împreună minute în șir, în tăcere, cu durerea comună a plăcerii, cum o picătură de apă se scurge pe cealaltă parte a geamului. Deja de pe atunci, ea începuse să aibă schimbări bruște de dispoziție, care mi se transmiteau și mie. O dată, îmi amintesc, oamenii din microbuz spuneau: Starkon, Starkon. Mergem la Starkon. Era ceva cosmic, futurist și profund misterios în acest cuvânt. Când peste o oră s-a dovedit a fi vorba despre Starokonstiantîniv, nu se știe de ce, ea a devenit dezamăgită, s-a întristat și s-a închis în sine. În următoarea oră totul a părut îngrozitor. În Starkon, în spatele nostru stăteau doi tineri care duhneau a alcool. Toți pasagerii din semiîntunericul salonului erau cenușii și se legănau ca niște saci pe denivelările drumului, nimeni nu zâmbea. Și apoi, deodată, unul dintre cei doi bețivi din spatele nostru a început să-i povestească celuilalt despre micuțul său fiu:

- Mă uit la el, îi curge nasul, și plânge, iar eu îi spun: deschide gurița, și privesc înăuntru. El o deschide – iar acolo văd o măsea care dădea să iasă, dar s-a ivit numai în două locuri. Mi-a părut atât de rău pentru el, și i-am zis: tu ești micuțul meu! Și am început să-l sărut, și l-am luat în brațe... 

Brusc, autobuzul se umpluse de o strălucire plină de dragoste și frumusețe, toți oamenii care stăteau în tăcere, legănându-se de la mișcare, fiecare cu gândurile și problemele lui, au încetat să mai fie manechine cenușii, în sufletul fiecăruia, în spatele măștii obosite, apăruse un întreg univers, un spatiu gigant plin de stele personale, iar ea s-a aplecat și mi-a soptit la ureche:

- Oamenii sunt minunați, chiar dacă nu își dau seama de asta. 

Uneori mergeam undeva în weekend și pe jos. În primii ani, când încă era posibil. Lângă Iujnoukrainsk¹⁰, în stepă, am mâncat pe mormântul polovstian un pepene verde furat. Lângă Konotop¹¹ ne-am rătăcit în meandrele râului Seim, am ajuns prin mlaștină până-n brâu la un hutor¹², iar o femeie tânără, al cărei soț era plecat la pescuit, ne-a hrănit biban fiert cu terci de porumb, în care am mai găsit și solzi - și, când am plătit, femeia a vrut să refuze, dar mâinile începuseră să-i tremure, căci pentru ea s-a dovedit a fi o sumă imensă. Cât era încă posibil, am urcat pe muntele cu vedere spre Ialta, iar de la o înălțime de un kilometru se vedea bine că pământul este rotund: marea de un albastru profund se separa clar la orizont de sfera palidă a cerului.

La primele noastre călătorii, mă așteptam să facem dragoste mai mereu, mai ales pe câmpuri sau în locuri atât de retrase și frumoase precum acest munte de lângă Ialta. Însă ea aproape întotdeauna spunea: nu, suntem murdari. O dată sau de două ori, în timpul schimbărilor ei de dispoziție, ea însăși venea cu inițiativa să ne iubim, ca de exemplu la Hotelul Tranzit de pe șoseaua din mlaștinile din Polesia¹³, unde îi speriam pe camionagii, dar în general mi-am dat seama repede că toate călătoriile noastre pentru ea nu erau despre a face dragoste. Ea încerca să prindă timpul care i se scurgea printre degete. Mai ales în ultimii ani, când se trata din ce în ce mai mult, și călătoream din ce în ce mai puțin.

Eram gelos pe trecutul ei în Statele Unite, pe educația ei, dobândită nu știu unde. Sau mai degrabă pe erudiția haotică. De exemplu, avea un fel de secțiune de random fact: puteam să călătorim în mijlocul unui câmp negru cu puncte albe de zăpadă, presărate la suprafață, pe care îl numeam între noi doi Kamianka-Znamianka, și să ne minunăm de nuanța verzuie a asfaltului – și deodată ea, făcând vreo asociere, spunea:  

- Când a murit Voltaire, rudele lui l-au așezat într-o trăsură ca și cum ar fi fost viu. Și astfel, ca și cum ar fi fost în viață, cadavrul a fost dus într-o provincie îndepărtată din est. Știi de ce? Ca să întreacă poșta. Pentru ca biserica să nu aibă timp să dea ordin episcopului local prin care interzicea îngroparea lui Voltaire în pământ sfințit. 

Eram gelos pe trecutul ei în Statele Unite, de unde proveneau asemenea sclipiri, dar ea, se pare, mă invidia pentru toți acei ani pe care nu i-a petrecut în Ucraina. Iar eu îi povesteam. Povesteam despre cum în anii 90, elev fiind, îmi petreceam fiecare weekend săpând grădini cu părinții mei, pentru că atunci noi am luat de la rudele în vârstă și rudele care au plecat la muncă atâtea terenuri de șase sute de metri pătrați fiecare câte puteam lucra. Și asta pentru ca să fie destulă mâncare pentru toți copiii peste iarnă. Îi povesteam cum iarna se lua curentul, iar noi, cu toată familia, toți în pulovăre călduroase, deoarece nici încălzirea nu era prea bună, ne adunam în bucătărie, mai întâi la lumina lumănârilor, iar mai apoi tata a cumpărat o baterie de mașină, de la care becul emana o lumină slabă, și cum mama, în astfel de seri din bucătărie, cocea în cuptorul pe gaz fursecuri cu gem sau făcea pe plită clătite, pe care le mâncam cu dulceață, și cum pe atunci nu îmi dădeam, bineînțeles, seama că acestea vor fi cele mai fericite amintiri din copilăria mea. 

I-am povestit cum eu și fratele meu am mers de la Kiev la înmormântarea bunicului nostru. Pe vremea aceea, locuiam la Politehnica de lângă gară, iar fratele meu locuia într-un cămin în Vîdubîcii¹⁴. Am cumpărat bilete de tren pentru vagonul comun spre Radîvîliv¹⁵, care pleca la miezul nopții când metroul nu mai circula, așa că fratele meu a venit să doarmă la mine pentru a merge împreună noaptea la gară pe jos. Am stat la mine, am povestit, am fumat, iar când am ieșit din casă ne-am dat seama că întârziem la tren – ultimul kilometru am alergat cât am putut, am gâfâit, am transpirat și am sărit în tren deja din mers, în ușa deschisă, atârnând cu burta pe scara ridicată.

Când ne-a văzut conductorul, ne-a certat:

- Proștilor, putea să vă taie picioarele!

Am simțit nevoia să râd de uşurare, dar m-am gândit că nu se cade să râd. La înmormântare am întârziat oricum, și când am ajuns în Boratîn¹⁶, tatăl meu și vecinii tocmai se întorseseră de la cimitir și stăteau la o masă așezată sub un păr bătrân care creștea în curte. Vodcă ieftină, cârnați ieftini, conserve de casă. Pe mine și pe fratele meu au încercat să ne îmbete, iar un minut mai târziu vecinii au început să ne povestească cine a fost amabil cu răposatul bunic și cui ce îi promisese răposatul că îi dă. Tatăl nostru, fiul lui, a stat la masă fără să spună nimic, iar mai târziu, când ne-a dus pe fratele meu și pe mine la mormânt, a început să se plângă:

- Mortul e încă cald, iar ei deja împart moștenirea. Mie nu-mi trebuie nimic, dar să nu discute de față cu mine. 

Îmi amintesc că după ce i-am spus asta, am început să vorbim despre faptul că toate gândurile noastre despre the Ukraine aveau să ducă, mai devreme sau mai târziu, inevitabil, la amintiri despre înmormântare. De ce?

- Cred că dragostea este mai profundă atunci când este amestecată cu un sentiment de pierdere iminentă, a sugerat ea.

Cred că acum înțeleg ce a vrut să spună atunci.

Într-o zi, deja în ultimul an, i-am povestit cum mama celui mai bun prieten de-al meu murea de cancer în spital. Și cum el a trebuit să meargă cu o seringă la asistenta șefă și să-i dea de fiecare dată mită o bancnotă de douăzeci pentru a-i permite să ia morfină pentru mama lui. 

Ea a început să râdă:

- Ăsta e, fără doar și poate, un bun candidat pentru the the Ukraine.

Iar apoi a început să plângă.

Pentru noi doi, discursul zgomotos, inevitabil, auzit din toate părțile al patrioților oficiali despre „iubire pentru Ucraina” era ceva pompos și înlemnit, era banal, dar mai înainte de toate, în rusă am spune că era poshlo¹⁷. Sau în engleză – horny. Parafrazând un proverb american, ea a spus că patriotismul este ca un penis: indiferent de dimensiunea lui, nu este o idee bună să-l fluturi în public. Cântatul în cor, marșurile. Șalvarii și, toate într-o singură zi, cămășile brodate, chiar și pe mașini. Stegulețe sau, și mai bine, steaguri cât mai mari! Tridenții pe piepturi. Demonstrații, spectacole.

Era același nivel de estetică ca și cum ai pune lângă drum un panou cu fotografia iubitei și ai adăuga în photoshop un buchet de flori și cuvintele: „Natalia! Te iubesc! Al tău, Tolia!”. Dar se poate și colectiv: Natalia, privește aici, cum ne exciți patriotismele! Exhibiționism de grup. 

Un sentiment sincer nu are nevoie de megafoane. Iubirea e liniștită și aproape imperceptibilă. Este în virgula și în repetiția neîncetată: „O iubesc atât de mult, o iubesc pe sărmana mea Ucraină”. Azi era să bufnesc în plâns când am dat de acest vers. Taras Hrihorovici Șevcenko. Sfidând durerea, puțin nervos. Tandru. Pătrunzător. Temându-se de pierdere. În dragoste este nevoie de acceptare.  

Într-una dintre ultimele noastre călătorii, iarna, un autobuz de țară s-a stricat la o urcare lângă Dunaivtsi. În salon începea să se facă frig. Afară sufla un vânt rece, umed, care trecea prin carne până în măduva oaselor. Șoferul încerca să repare motorul. Autobuzul era vechi, de asta s-a și stricat. Cineva a început să mormăie: veșnica problemă, „suntem Europa sau nu suntem Europa”. Am început și eu să mă enervez. Dar ea își încălzea mâinile la subraț și zâmbea:

- N-am auzit niciodată ca cineva să moară degerat în Ucraina, doar pentru că s-a stricat autobuzul. E neplăcut, știu. Dar se mai întâmplă. 

Am învățat de la ea ce înseamnă acceptarea. Când mama ei a sunat și m-a invitat la înmormântare, am fost amarnic de trist, dar nu și surprins. Ea nu îmi spunea nimic în mod direct, dar acum, când privesc în urmă, văd că în tot acel timp a trăit o viață de sinucigaș. La fel cum obținea plăcere din depresie și din dragoste sumbră prin durere, sunt sigur că și sinuciderea i-a oferit plăcere. Am sperat doar ca durerea fizică să fi fost mai mică decât cea cu care a trebuit să trăiască.

But now she’s dead,
She’s so dead,
Forever dead
And lovely now...

Nu am observat că am călcat pe mormântul proaspăt. Mama ei mă privea cu reproș. Buze strânse, vopsite cu ruj roșu închis. Trăsături potrivite, față uscată machiată. O siluetă superbă pentru vârsta ei – și ea ar fi arătat la fel dacă trăia. Mama poartă un costum elegant de culoare deschisă, palton alb, pantofi cu toc – de asta stă pe cărarea asfaltată, nu se apropie de mormânt. Mama are batic pe cap, că doar e în cimitir. Cu siguranță, mama crede acum că nu manifest destulă tristețe. În toți acești ani, mama a crezut mereu că am o influență rea asupra fiicei sale. Ce o tot tărâsc „nu se știe unde și nu se știe de ce”. De ce nu am fost de acord să-mi fac familie oficial sau măcar să locuim permanent împreună. Oare mama înțelegea cu ce durere trăia fiica ei? Am să vă povestesc într-o zi. Sau poate nu. Mama ei e foarte credincioasă și a ascuns adevărul, pentru ca trupul fiicei ei, trupul ei, să fie îngropat după rânduială. În pământ sfințit. 

Am învățat de la ea ce înseamnă acceptarea. Lutul de pe mormântul ei s-a lipit de pantofii mei și mi-am amintit cum am mers împreună primăvara trecută la cimitirul din Krasnoilsk. Aproape toate crucile din cimitir erau decorate cu flori artificiale. Citeam inscripțiile amestecate în română, rusă și ucraineană, și la fel ca și acum lutul gălbui ni s-a lipit de picioare.

În spatele meu și al mamei ei se auzeau înjurături înfundate. Se pare că doi dintre muncitorii de la cimitir, cei care au acoperit groapa, nu se înțeleseseră pe banii primiți de la mama. Se pare că erau puțin beți. Mama i-a privit pe muncitori, și-a strâns buzele rujate, apoi s-a întors și și-a strâns mai tare baticul pe care îl va arunca de pe cap imediat ce va ieși din cimitir. 

- Ce oameni îngrozitori, a mormăit mama ei.

Muncitorii mi-au cerut scuze prin gesturi. S-au liniștit în timp ce treceau pe lângă noi cu lopețile pe umeri. Când aveau impresia că nu îi văd, unul l-a lovit pe celălalt cu pumnul în umăr și i-a arătat prin gest că e idiot. Este adevărat, au băut puțin. De la ei miroase. Sunt cam murdari. Cenușii, cu gecile rupte. Cel mai probabil, mi-am spus, consumă mizeriile de la televizor. Nu sunt europeni, nu sunt civilizați. Ei? Ce mai e? Fiecare are înăuntrul său un univers, un cosmos uriaș plin de stele personale. Și deseori acest lucru trece neobservat din cauza aspectului exterior respingător, a muncii stupide, a distracțiilor de prost gust sau a certurilor pe bani. Uneori, oamenii uită că există în ei. Uneori și noi uităm.

M-am întors spre mama ei:   

- Știți cum spunea ea? Oamenii sunt minunați chiar dacă nu își dau seama de asta.

---

 

¹Mașină fabricată în URSS.

² În original în ucraineană – Вечірній квартал.

³ Un amestec de limbă rusă cu ucraineană.

⁴ Oraș din Regiunea Cernăuți.

⁵ Termen peiorativ pentru felul în care este prezentată Ucraina în lume.

⁶ Oraș din Regiunea Ternopil.

⁷ Cartier din Kiev.

⁸ Așezare de tip urban din regiunea Jîtomîr.

⁹ Oseledeț sau chub este un stil de tunsoare tradițional ucrainean, care prezintă o șuviță lungă de păr lăsată pe cap.

¹⁰ Oraș din regiunea Mîkolaiv.

¹¹ Oraș din regiunea Sumî.

¹² Hutor sau hutir este un termen slav care reprezintă un tip de localitate mică din Europa Răsăriteană. Cuvântul este originar din Ucraina, dar a mai târziu a fost folosit și pentru localitățile din Rusia și Kazahstan, dar și în alte republici unionale în perioada sovietică.

¹³ Polesia este una dintre cele mai vaste regiuni mlăștinoase din Europa.

¹⁴ Acolo se află Institutul de istorie. Este și denumirea unei stații de metrou.

¹⁵ Oraș din regiunea Rivne. 

¹⁶ Localitate din regiunea Volînia. 

¹⁷ Vulgar, grosolan.