La finalul anului trecut, am fost până în Luckenwalde, ca să văd cum arată un nou centru de artă contemporană, care își produce propria energie regenerabilă, într-o fostă centrală electrică pe cărbune – o parte importantă a infrastructurii de stat a Germaniei de Est. E-Werk Luckenwalde, găzduiește într-unul din spațiile sale expoziția The Real Line a celor trei artiste cunoscute pe scena de artă din România: Arantxa Etcheverria, Adelina Ivan și Alina Popa (1982-2019), curatoriată de Adriana Tranca. Pe lângă curiozitatea de a descoperi un loc ca E-Werk, m-a urnit să fac călătoria asta și o motivație personală: admirația pentru artiste și practica lor și faptul că am vrut să văd o expoziție pe care Alina Popa și-a dorit-o foarte mult.
E jumătatea lunii noiembrie și un crivăț de nedescris în gara din Gesundbrunnen, Berlin. În timp ce aștept trenul regional spre sud, primesc de la un prieten o piesă care zice: Du weißt schon wohin / Wenn zweitausend Elefanten / Durch Deinen Blutkreis zieh'n - „Știi unde să te duci / Când două mii de elefanți se plimbă prin sângele tău.” Iau o mușcătură din cel mai overpriced sandviș cu mozzarella și continui să ascult piesa pe repeat, timp de o oră, până ajung la E-Werk Luckenwalde, în fața fostei centrale electrice construită în 1913, care și-a oprit activitatea în 1989, odată cu căderea Zidului Berlinului.
Un indiciu c-ai ajuns unde trebuie este afișul expoziției The Real Line, înălțat pe o structură de metal și protejat de un geam de sticlă, chiar în fața clădirii E-Werk. Am emoții înainte să intru și să văd expoziția. Simt că merg pe o gheață subțire.
Sun la interfornul unui spațiu care a supraviețuit celor două războaie mondiale și mă trece același entuziasm ca de fiecare dată când ajung într-un loc despre care am citit de la mii de kilometri distanță. Îmi folosesc toată greutatea corpului ca să deschid o ușă uriașă din lemn, de culoare verde pe interior. Deasupra intrării se află un vitraliu superb, sub forma unui nor, și o mână care strânge-n pumn nouă fulgere. La capătul scărilor mă întâmpină Helen Turner, curatoarea și directoarea artistică E-Werk Luckenwalde, care îmi face un tur ghidat de aproape o oră, de unde voi pleca complet năucită, într-un sens cât se poate de bun.
În septembrie 2019, artistul Pablo Wendel, care lucrează cu electricitate ca mediu artistic, împreună cu partenera lui, Helen Turner, și-au unit forțele și au redeschis spațiul. Cu ajutorul unor arhitecți, ingineri și a câtorva foști muncitori ai centralei, au repornit curentul care acum furnizează energie electrică neutră din punct de vedere al emisiilor de dioxid de carbon. Printr-un proces numit piroliză a biomasei, așchiile din lemn de pin din pădurea Brandenburg sunt încălzite la temperaturi de peste 850 de grade Celsius și răcite într-un reactor care dă mai departe energie regenerabilă în rețeaua națională. Sau cam așa ceva. Iar cărbunele rămas în urma arderii lemnului e folosit ca fertilizant pentru grădina în care cultivă legume.
Înainte să povestesc despre expoziția The Real Line, vreau să vă plimb puțin prin labirintul clădirii. La etajul unu se află un birou mic de lucru, trei spații expoziționale (Galerie 1, 2, 3) și, piesa centrală, vechea sală de turbine, acum folosită pentru festivaluri de muzică, performance și alte intervenții. La etajele trei și patru sunt șapte ateliere închiriate de artiști. Iar la parterul clădirii sunt spații de producție artistică cu ateliere de metal, inginerie, prelucrare a lemnului și engine room – pălăria magică de unde pleacă energia electrică Kunststrom sau art-power, despre care vă povesteam mai devreme. Centrala furnizează în prezent energie pentru 32 de clienți. Veniturile se întorc direct în E-Werk, pentru susținerea programului de practici artistice, care folosesc la rândul lor tehnologii regenerabile de energie: solare, eoliene sau gaze din lemn. Un fel de prototip pentru o organizație artistică a viitorului, cum o descrie The New York Times.
După plimbarea amețitoare prin cei 10.000 mp2 ai clădirii, decid să mă-ntorc și-a doua zi. Vreau să mă decuplez de valul de informații despre istoria locului, și îi spun lui Helen că aș prefera să rămân singură în spațiul galeriei, cu lucrările artistelor Arantxa Etcheverria, Adelina Ivan și Alina Popa. Dacă vreau să mă conectez (pe bune) cu ce se întâmplă în expoziție, am nevoie de intimitate.
Pe la 11 dimineața ies din hotel și o iau la pas până la E-Werk. Termometrul arată cu minus și afară s-a pus zăpada. Pe drum nu e țipenie de om, dar văd un desen pe poarta unui garaj, cu două personaje în jurul unui foc, iarna, undeva în munți. Pare generat de Midjourney, aplicația care creează imagini cu ajutorul inteligenței artificiale în baza cuvintelor introduse de utilizatori. Nu înțeleg mesajul scris în germană, dar îi fac o poză ca să-l traduc mai târziu. Am anfang war das feuer / „La început a fost focul.”
Luckenwalde îmi amintește într-un fel de Jimbolia, unde am fost când am scris despre Muzeul Presei „Sever Bocu”. Probabil pentru că sunt genul de orașe mici, unde nu te-ai duce în mod normal, dar unde stau ascunse niște comori, în grija unor oameni care vor să contribuie cu ceva diferit în locul unde au ales să trăiască.
„O expoziție care dă mai multă iubire decât cere”
The Real Line este o expoziție simplă, nepretențioasă și aerisită, care nu încearcă să te impresioneze, unde se întâlnesc linia, punctul și geometria euclidiană – cea mai veche formalizare a geometriei. Artistele Arantxa Etcheverria, Adelina Ivan și Alina Popa lucrează cu diferite moduri de reprezentare ale geometriei, prin gesturi repetitive, pornind de la abstract și percepția arhitecturală a spațiului, până la codurile sociale în jurul inegalității de gen.
Întrebările formulate de Adriana Tranca, curatoarea expoziției, te invită să reflectezi dacă geometria – o disciplină dominată în mod tradițional de bărbați – poate fi un agent al acestei transformări, sau dacă domesticitatea poate fi un loc al discursului și al practicii feministe transformatoare.
Expoziția trebuia să se întâmple inițial la Centrul Național al Dansului București, unde Adriana voia să inverseze puțin rolurile, adică să aducă lucrările Adelinei și Arantxei în spațiul performativ, în spațiul Alinei. Apoi a apărut ca opțiune spațiul Lateral, din Cluj, dar lucrurile nu s-au legat. În 2017, Adriana s-a mutat la Berlin și din 2019 este curatoare la E-Werk Luckenwalde. Când îi spun Adrianei că mi s-ar părea important ca expoziția să ajungă și la București, îmi răspunde că deja a călătorit la București, prin mine.
Geografia, temporalitatea și practicile specifice fiecărei artiste formează puncte de sine stătătoare într-un peisaj pe care Adriana Tranca, împreună cu susținerea din partea Institutului Cultural Român de la Berlin, le-a adus împreună, cinci ani mai târziu, sub numele de The Real Line.
Când m-am întâlnit cu Adriana, într-un restaurant vietnamez din Berlin, From Hanoi with Love, am resimțit o familiaritate aproape instantă. Căciula ei din blană ascundea figura unui om blând și prietenos, iar haina lungă îi proteja sarcina aproape de termen.
Am plecat de acasă cu gândul să nu înregistrez discuția cu ea, ci să-mi notez atunci când simt că e ceva ce ar trebui să rămână pe hârtie și aici, pentru cine citește acum rândurile astea. Știam că dialogul cu Adriana nu va fi despre ceva ce vine la pachet cu urgența de a cuprinde cât mai multe informații și cu teama de a nu se evapora. Știam, intuitiv, că discuția noastră va rămâne cu mine pentru mult timp și că va fi despre cum poate lua naștere „o expoziție care dă mai multă iubire decât cere”, cum îmi spune Adriana.
„În 2019, Alina Popa a murit (avea 36 de ani). Am început să vorbim despre The Real Line în 2017, când era deja bolnavă și plănuia o călătorie în Brazilia. Spunea că abia așteaptă să se vindece cu linii și puncte și sfere și abstract în general, făcând referire la modernismul din Brazilia. Alina a fost nerăbdătoare să vadă această expoziție realizată și interesată să fie juxtapusă cu practicile Adelinei și Arantxa, pe care le admira."
Pe Alina Popa aș putea spune că am cunoscut-o prin intermediul textului. În 2014, curatorul și fondatorul galeria Posibilă, Matei Câlția, a invitat Biroul de Cercetări Melodramatice – un proiect colaborativ al Alinei împreună cu prietena ei de-o viață, artista Irina Gheorghe – să contribuie cu un text în prima mea carte de artistă, Nu-mi place numai marea, dar și muntele!. Alina este o artistă extraordinară care, indiferent de mediul prin care a ales să navigheze, arte vizuale, performance sau teorie, voia, în esență, să-și trăiască arta, „să transforme arta în viață”.
Lucrarea se întâmplă în mintea omului
Point Pet, lucrarea Alinei Popa, este documentația unui text (musai de citit), în baza unei practici performative care pornește de la adoptarea unui animal de companie abstract, punctul, și plimbarea acestui „tovarăș singular” printr-o pădure străbătută de-o alee.
Lucrarea se află în spațiu, pe jos, printată pe hârtie reciclată A4, în câteva sute de exemplare, care formează o mică treaptă. Adriana nu a apucat să discute cu Alina unde să-i fie amplasată lucrarea, dar îmi imaginez că fix așa i-ar fi plăcut – în contact direct cu podeaua sau, mai degrabă, deasupra solului. „Am vrut să se bucure de perspectiva unei crengi înalte a unui copac, și să mă privească de sus, da, abstractul privește întotdeauna de sus oamenii”, scrie Alina.
Mă aplec să iau două hârtii cu textul Alinei. Prima foaie este textul integral al lucrării. Cea din urmă e o foaie goală. Interpretez asta ca pe un semn.
„Îl plimbam prin pădure, când am văzut în fața mea o femeie de vârstă mijlocie, care se plimba pe alee. Nu era singură și pășea pe jos fără hotărâre, ușor distrasă. Mă plimbam cu punctul meu de vedere în spatele ei, ușor distrasă. Plimba un cal și un câine mare, mare, și ținea în mână două lese. Bifurcația de lese mi-a atras atenția, iar gândurile au ramificat lesa punctului meu de vedere. Pășeam în spatele ei cu un aer de aroganță și îmi plimbam punctul de vedere. Îmi plimbam însoțitorul meu singular, plimbam un punct.”
Împăturesc foile și le bag în buzunarul de la spate al pantalonilor. Mai târziu aveam să le pierd pe drumul înapoi spre hotel. M-am gândit atunci că poate n-aveam nevoie să păstrez textul tipărit, pentru că lucrarea poate să dispară dar ea să fie în continuare reală. Lucrarea se întâmplă în mintea omului. „Citești hârtia și-apoi dispare”, cum mi-a spus Adriana la întâlnire.
Din spațiul expoziției, recitesc ultimul mail pe care mi l-a trimis Alina, în noiembrie 2017. „Și mie ține-mi pumnii cu sănătatea. Am atâta energie în mine să fac lucruri și mi-aș dori enorm să am ocazia să le împlinesc. Inclusiv să petrecem mai mult timp împreună! Te pup.”
Mă gândesc să-i scriu Alinei, tot din expoziție, pentru că așa cum spune și autorul Mihail Șișkin: „Nu e aşa de important unde e omul acela cu care discuţi, dacă e în camera vecină sau la mii de kilometri, dacă e viu sau nu mai există. Scrisoarea are calitatea unică de anula şi timpul, şi distanţa, şi moartea. Scrisorile ‘poştale’ se duc în trecut, asta e clar.”
Dragă Alina,
Sunt în spațiul expoziției pe care, am aflat de la Adriana, ți-ai dorit-o foarte mult, dar care nu s-a întâmplat cum ați planificat inițial. Mai întâi la București, apoi la Cluj. Acum e la E-Werk Luckenwalde, la 50 km de Berlin, în locul unde se țineau cursuri pe vremea când funcționa vechea centrală electrică. Încăperea are trei pereți vopsiți într-o paletă de gri cu albastru deschis. Geamurile sunt acoperite cu o peliculă semi transparentă, care filtrează lumina de noiembrie, și-ți lasă senzația că te scalzi într-o piscină goală. Podeaua e din granit, dar frigul nu se simte prin ghetele negre din piele pe care mi le-a dat Adelina Ivan, înainte să-mi iau zborul spre Berlin. Piscina face ecou muzicii jazz care se aude din biroul E-Werk. Rămân nemișcată și-ncep să înțeleg (cu tot corpul) de ce sunt aici. Am luat „punctul” la plimbare și am venit până la Luckenwalde, ca să petrecem puțin timp împreună.
Istoria orizontală a artei
Adelina Ivan este o artistă născută în 1971, care a studiat la secția de design a Universității Naționale de Arte București, și pe care am cunoscut-o în 2016, când am fost invitate să expunem împreună la tranzit.ro/București.
În expoziția The Real Line, Adelina prezintă o nouă serie de lucrări Intervenții pe șervet de masă, 2021, care amintesc, printre altele, de formarea ei ca designer vestimentar. Pentru seria asta, Adelina a folosit ca material de lucru cinci șervete textile de masă – obiecte de suport pentru hrană, protecție și îngrijire, folosite în anii 70’ chiar de femeile din familia artistei.
Adelina achiziționează șervetele, în mare parte din magazine second-hand, iar căutarea lor, aproape ritualică, urmărește textura, culorile, dimensiunea și transformarea lor în obiecte sculpturale care să rupă logica unui construct cunoscut ca „un loc al femeilor” în rutina domestică. Asta îi permite să experimenteze cu formate diferite și să lucreze în culoare – în cazul de față cu galben, ceea ce nu se întâmpla neapărat până acum, când folosea un registru redus la alb și negru.
Prin intervențiile geometrice, Adelina suprapune un nou semnificat peste semnificatul original și recontextualizează un obiect banal. Adică, cum îmi explică Adelina într-o conversație, face o corelație între spațiul privat și spațiul public, și trecerea de la narațiune, la conceptual, prin griduri de linii negre, din benzi textile. „Mediile domestice și mediile urbane sunt aparent domenii foarte diferite, separate de limite spațiale, linii și rețelele de grile care separă spațiul interior de cel exterior, spațiul domestic de spațiul public.”
Mă uit la lucrările Adelinei și simt nevoia să mă sustrag puțin din logica unei interpretări. Sau din activitatea de a traduce ceea ce văd. Caut o poveste. Mă gândesc la traseul șervetelor înainte ca ele să ajungă la vânzare în second-hand. Înainte ca Adelina să le decupleze de la funcția primară prin linii și puncte ca mod de „autoreflexie, de analiză a lumii interioare, subiective.” Oare câte mâini, farfurii și ocazii speciale s-au intersectat cu șervetele? La masă, în familie, cu prietenii sau de unul singur. Caut „distanța dintre realitatea reprezentată și cea trăită.”
„O formă de țesut contemporan”
Împing expoziția mai departe spre Arantxa Etcheverria, o artistă născută în Franța, în 1975, cu experiență în scenografie și costume, care folosește în lucrările ei – fie că vorbim de pictură, instalație, fotografie sau video, elemente preluate chiar din spațiul propriului atelier (faimoasa clădire Solly Gold, proiectată de arhitectul Marcel Iancu) sau din plimbările prin București.
Arantxa e atentă la detaliile ușilor și ferestrelor din arhitectura modernistă și împrumută din elementele decorative pe care le reproduce în tablouri-obiect, la o scară mult mai mică. Mai întâi observă, analizează și fotografiază structurile, apoi desenează schițele pentru tâmplar, apoi piesele se întorc la ea pentru etapa finală de asamblare, șmirgheluire și vopsire. Arantxa numește acest proces de juxtapunere, „o formă de țesut contemporan”.
Într-un interviu din 2019 pentru Scena9, Arantxa spunea că o interesează cum se „îmbină noul și vechiul, ce e considerat frumos și ce e considerat absolut fără valoare – mi se pare interesant când lucrurile astea se amestecă, mi se pare o provocare vizuală, care mă trezește.”
Ce m-a trezit și pe mine este senzația că văd pentru prima dată niște obiecte (cotidiene) construite din lemn și plexiglas, glazurate într-o baie de acrilic, cu un finisaj extrem de minuțios. N-aș ști cu ce să le compar și nici cum să mă raportez la ele, dar mă intrigă pentru că au ceva mistic, asemeni unui portal care îți blochează drumul, dar ți-l și deschide. Mintea caută să rezolve cubul Rubik al necunoscutului și să încadreze ceea ce vede într-un nou set de conotații și sensuri. Dar nu funcționează și poate, în cazul ăsta, nici nu trebuie. E pură plăcere retinală. Iar lucrările trebuie văzute pe viu, asta e clar.
*
În final, dac-ar fi să pun punctul pe linia sincerității, cred unul dintre cele mai importante aspecte din expoziție este că, în spatele The Real Line, se află intenția și voința unor oameni care, în ciuda circumstanțelor vieții, n-au renunțat să ducă la capăt dorința și planul pus la cale împreună cu Alina (când încă era printre noi).
*
Mai ai timp să vezi expoziția The Real Line, doar până sâmbătă, 11 februarie 2023, la E-Werk Luckenwalde, între orele 12:00-18:00, sau cu programare în prealabil. Și poate, cu puțin noroc, expoziția o să ajungă cândva și-n România.
Imaginea de deschidere: detaliu din lucrarea „Grey Circles” (2018), realizată de Arantxa Etcheverria.
