Când ai 18 ani și-ți pică în mână The Joshua Tree, crede-mă, dar crede-mă pe cuvânt că viața ta ar trebui să se schimbe. Caseta Sony de 90 de minute, prin nu știu ce minune supraviețuitoare până-n zilele noastre, a făcut între timp valuri (banda se încrețea pe margini sau, la casetele proaste, de tip Orwo, se subția) și a ajuns doar o piesă dintr-o ciudată colecție.
Când ai o casetă cu U2 pe fața A și INXS pe B, vacanța de iarnă din clasa a 12-a nu-ți mai pare atât de plictisitoare, printre integrale duble și triple sau grafice de funcții. Cântecele pe care le-ai ascultat crescând, cele care au format educația ta muzicală, vor rămâne cele mai frumoase din viața ta. Și aici nu poți face nimic. Așa că, oricât de difuzată ar putea fi „With Or Without You”, uzată și terfelită în fm-ul ăsta anost, ea va rămâne piesa aia care te-a făcut muci când aveai 18 ani.
The Joshua Tree a împlinit anul ăsta 30 de ani, iar antrepriza comercială U2 s-a pus în mișcare în vederea unui turneu modial, pentru a celebra această aniversare. Statistica ne arată că este cel mai bine vândut album U2, dar n-o să ne împiedicăm acum de ea. Discul ăsta a plasat trupa la fiecare stație de radio, pe fiecare canal tv și pe fiecare copertă de revistă. Este discul care l-a pus pe Mikhail Gorbaciov (fost președinte al U.R.S.S., cel care a demarat schimbările survenite în fostele țări comuniste) într-un colțișor dreapta sus al revistei Time Magazine din aprilie 1987.
Dar, în ciuda tuturor acestor superlative, The Joshua Tree nu a fost un disc ușor de realizat. Și asta din cauza mai multor probleme, culmea, la cele mai cunoscute trei piese de pe disc. „With Or Without You” era o piesă banală, fără nicio șansă să prindă albumul, și erau cât pe ce s-o abandoneze când The Edge (chitaristul trupei) a primit de la Michael Brook, un prieten canadian, prototipul unui instrument numit Infinite Guitar. Instrumentul crea un feedback loop, un efect care se întorcea la cel care-l producea, generând, într-o masură mai mică sau mai mare, același sunet. Un dialog dintre două persoane este un bun exemplu de feedback loop. După montarea Infinite Guitar, The Edge a început să-l testeze într-un moment în care pe fundal curgeau părțile de bass și tobe. Și asta a fost.
„I Still Haven't Found” a fost la început o cu totul altă piesă, a cărei denumire era „Under the Weather” și de care The Edge râdea spunând că este o variantă de „Eye Of A Tiger” (Survivor) cântată de o trupă reggae. Schimbrea a plecat de la un beat de tobe al lui Mullen Jr, după care s-au retras și celelalte instrumente, iar Bono a înregistrat vocea la final.
„Where The Streets Have No Name” a fost de departe cea mai dificilă piesă de înregistrat. După estimările lui Brian Eno (producătorul discului), mai mult de jumătate din timpul total pentru înregistrarea albumului s-a petrecut cu „Where The Steets”. Din cauza frustrării, Eno a fost la un pas să șteargă înregistrările. Marea problemă a fost mijlocul piesei, unde au reușit cu greu să armonizeze chitara lui The Edge cu bass-ul și tobele.
Dar The Joshua Tree are mult mai multe secrete ascunse. Cum ar fi faptul că „One Tree Hill” este o piesă inspirată de moartea, într-un accident de motocicletă, a unui prieten care era și roadie. Sau că „Sweetest Thing” a fost înregistrată tot în sesiunea The Joshua Tree, ca o scuză a lui Bono față de soția sa, pentru absența din viața ei și a copiilor. Nu a fost terminată la timp, așa că a fost lansată zece ani mai târziu, refăcută aproape în totalitate și cu un clip în care soția lui Bono a fost de acord să apară cu condiția ca toate veniturile generate de piesă să fie donate către Chernobyl Children's Project. Sau că pomul fotografiat pe copertă s-a uscat în 2000 și că un cuplu a murit încercând să-l găsească.
Dacă lăsăm la o parte latura pur speculativă și comercială, The Joshua Tree rămâne colecția cea mai inspirată, echilibrată, emoționantă și pasională pe care U2 a reușit s-o asambleze până acum. Așa că, măcar la împlinirea unei vârste rotunde, merită să-i dat play.
