La începutul lunii februarie, am mers la Berlin, ca să văd „The End of the World” (2023-2024), o instalație site-specific a artistului chilian Alfredo Jaar, expusă la KINDL – Center for Contemporary Art, o fostă fabrică de bere din cartierul Neukölln. Intervenția aduce, la propriu, în lumina reflectoarelor o mână de resurse naturale din scoarța terestră care fac obiectul crizei ecologice și politice din zilele noastre. Gestul lui Jaar este unul punctual, poetic și neașteptat, care nu pretinde să vină cu soluții, ci doar să deschidă o conversație.
Piramida lăcomiei
Pentru „The End of the World”, Jaar a gândit o instalație în jurul a zece minereuri necesare dezvoltării inteligenței artificiale și folosite pentru a face magneți care transformă energia în mișcare. Cobalt, pământuri rare (neodim), cupru, staniu, nichel, litiu, mangan, coltan (niobiu), germaniu (argint) și platină. Cererea pentru aprovizionarea cu așa-numitele „materii prime de importanță critică” este în creștere vertiginoasă, iar extracția lor vine la pachet cu degradarea mediului, încălcarea drepturilor omului și conflicte militare. În vârful piramidei se află interesele companiilor producătoare de electronice de larg consum și sisteme de apărare militare.
Resursele naturale, consecințele dezastruoase pentru mediu și populațiile locale în lupta pentru exploatarea lor sunt un subiect pe care artistul l-a abordat prima dată în 1985, când a plecat în Amazon cu o bursă Guggenheim să documenteze exploatarea minerilor de la mina de aur Serra Pelada. Cinci ani mai târziu documenta exportul de deșeuri toxice din țările industrializate în Nigeria.
Intervenția lui Jaar pe care am văzut-o de curând la Berlin mi-a pus în față două dileme: una care ne privește direct pe toți și la care pare să nu avem un răspuns concret: mai putem face sau nu ceva pentru generațiile viitoare, în contextul unei crize ecologice iminente? Și a doua, mai personală, în care mă-ntreb cum faci să ajungi la miezul unui subiect urgent printr-o intervenție care nu vrea doar să stoarcă o lacrimă, ci te provoacă să gândești?
Artistul-arhitect
Alfredo Jaar s-a născut pe 5 februarie 1956, în Santiago de Chile. A crescut sub regimul militar al lui Pinochet și a părăsit Chile pentru New York în 1980, la scurt timp după absolvirea studiilor de film și arhitectură.
Pentru Jaar, arta a fost dintotdeauna motivată politic. Lucrările sale caută punți între realitatea imediată, la granița dintre arhitectură, oameni și mediu, și posibilitățile de reprezentare pe care arta le oferă. Este interesat de imaginile generate de presă în fața marginalizării sociale, a genocidului, a războaielor sau a loviturilor de stat și de cum acestea modelează felul în care percepem lumea. Motiv pentru care este și adesea criticat de cei care cred că arta ar trebui să funcționeze ca o scară de ajutor la problemele pe care artiștii le ridică.
Jaar este un artist care preferă să petreacă perioade îndelungate pe teren, mai degrabă decât să stea închis într-un atelier. Iar asta se reflectă și în proiectele lui care răspund unei realității concrete. „Nu-mi creez lucrările în atelier. Nu aș știi ce să fac. Nu mă holbez la o pagină albă de hârtie și nu încep să inventez o lume venind doar din imaginația mea. Fiecare lucrare este un răspuns la un eveniment din viața reală,” spune artistul într-un podcast. „Uneori am impresia că sunt un jurnalist frustrat. Iubesc jurnalismul. Îmi petrec ore din zi – din viață, de fapt – citind ziare din întreaga lume.”
Alfredo Jaar are un modus operandi care îmi amintește de artiști precum Félix González-Torres sau Francis Alÿs. Este conectat la ce se întâmplă în lume și alege să reacționeze în fața unor evenimente mai puțin fericite. Și face asta fără să fie predicator, fără compromisuri, bine documentat și poetic. Lucrările lui vin cu haina emoției peste informație.
Când spun bine documentat, mă refer la faptul că în spatele proiectelor se află un lung proces de cercetare și un sens care se construiește cu pași mici. Fac trimitere aici la cel mai cunoscut proiect al său, „The Rwanda Project” (1994-2010), când a vizitat Rwanda în urma genocidului unde aproape un milion de oameni au fost uciși. Proiectul a durat 6 ani și este o compilație de fotografii, înregistrări video și interviuri. Despre acest demers, artistul spune că i-a schimbat fundamental relația cu imaginile și că lucrările sale pot fi împărțite în două jumătăți: „înainte și după Rwanda”.
Și când spun poetic, mă gândesc la „I can’t go on, I’ll go on” (2016), o lucrare al cărui mesaj mi-a fost slogan într-un moment mai puțin fericit din viața mea. Fraza îi aparține lui Samuel Beckett, din trilogia romanului Molloy. Malone murind. Nenumitul (1951-1953), și reflectă disperarea unei ființe care, într-un univers aparent absurd, deși se simte epuizat/ă și lipsit/ă de speranță, reușește să găsească o cale de a merge mai departe, chiar dacă nu are o direcție clară.
KINDL, de la mic la mare
Înainte să vă povestesc despre instalația „The End of the World”, vreau să schițez istoria locului unde se află intervenția. Pentru că, așa cum spune și Jaar, pentru un arhitect, și nu numai, „contextul este totul”.
KINDL, fosta fabrică de bere, actualul centru de artă contemporană, a fost construită la sud de Berlin, între 1926 și 1930 de arhitecții Hans Claus și Richard Schepke. Are o suprafață de 5.500 mp² și este împărțită în trei segmente: Maschinenhaus, Sudhaus, turnul și Kesselhaus. După ce clădirea a fost parțial distrusă în al Doilea Război Mondial, a fost reconstruită în 1950 de Gerhard Fritsche, același arhitect care-a proiectat și superbul cinematograf Zoo Palast, unde se desfășoară festivalul de film Berlinale. În 2005, fabrica și-a mutat activitatea într-o altă locație, iar în 2011, colecționarii germano-elvețieni Salome Grisard și Burkhard Varnholt au achiziționat clădirea abandonată și au decis s-o transforme în ce altceva decât într-un spațiu de artă contemporană.
Instalația lui Jaar se află în Kesselhaus (unde se adăposteau cazanele producției de bere), într-un spațiu de 1.600 mp², cu o înălțime, lățime și lungime egală, de 20 de metri. Doar simpla prezență în spațiu are un impact asupra corpului meu. Probabil pentru că nu știam la ce să mă aștept, dar și pentru că sunt puțin năucită de rapiditatea cu care am schimbat peisajul. Am venit aici direct de la aeroport.
În centrul încăperii se află un soclu negru și o vitrină din plexiglas. Din spatele vitrinei strălucește, precum coiful de la Coțofenești, un mic obiect sculptural. Singur, într-un spațiu înalt cât un bloc de cinci etaje, înghițit de lumina roșie, o culoare a pericolului. Un obiect construit din zece minereuri care pun planeta pe jar. Mă rog, nu minereurile sunt problema, ci interesele și lăcomia marilor corporații care-l exploatează.
Ce-a făcut mai exact Alfredo Jaar
Artistul a colectat mostre din aceste zece minereuri vitale pentru digitalizare: cobalt, pământuri rare, cupru, staniu, nichel, litiu, mangan, coltan, germaniu și platină. Apoi le-a secționat cu precizie la 4 x 4 x 4 cm, le-a suprapus unele peste altele sub forma unui turnuleț și le-a așezat frumos pe un soclu. Un gest didactic, dar și poetic, printr-o formulă estetică aproape dadaistă, flancat de cinci ani de cercetare.
Pot să-l văd pe Jaar – artistul – dacă mă uit la modul în care a condensat într-un singur punct complexitatea unei problematici palpabile: bătălia pe resursele naturale și consecințele sociale și economice ale mineritului. Și pot să-l văd pe Jaar – arhitectul – dacă mă uit la contrastul dintre sculptura de mici dimensiuni și tirania spațiului. Deși practica lui a fost influențată de artiști precum John Cage, Hans Haacke, Marcel Duchamp sau Pier Paolo Pasolini, tot ce-a învățat despre artă a fost prin arhitectură.
Deduc că a ales să facă ceva total neașteptat pentru un asemenea spațiu: a lucrat cu și împotriva monumentalități. S-a jucat cu limbajul arhitecturii, adică cu proporțiile. Și, desigur, cu lumina. „Fără lumină nu există arhitectură. Și, de fapt, dacă insiști, fără lumină nu există viață. Poți spune tot ce vrei atâta timp cât știi cum să controlezi lumina. Poate avea o dimensiune spirituală. Poate fi rece și opresivă. Asta este puterea luminii”, spune artistul.
Spațiul gol, aerisit, lumina roșie și liniștea, un element apăsător, sunt straturi foarte bine gândite de Jaar. Deși, trebuie să recunosc, mi-ar fi plăcut să integreze și sunet în instalație. Poate chiar o colaborare cu fiul său, Nicolas Jaar, producător de muzică electronică, care, la fel ca tatăl său, încearcă să răspundă vremurilor complicate prin ceea ce face. Las aici ultimul lui album, Piedras 1 & 2, care a început inițial cu o melodie comisionată de Muzeul Memoriei și al Drepturilor Omului din Santiago pentru o expoziție despre regimul Pinochet. Încasările din album le-a donat organizațiilor care sprijină comunitățile Mapuche și palestinienii din Gaza.
O singură idee
Preocuparea lui Jaar – tatăl pentru starea lumii pare să fie egalată de atenția cu care își produce lucrările. Dacă la prima vedere am fost impresionată de cum a gândit toată instalația, apoi m-am întrebat dacă nu cumva în atenția minuțioasă acordată producției artistul își ascunde vulnerabilitatea sau dacă nu cumva tocmai prin grija față de craft intenționează să seducă publicul apropiindu-l de subiecte asupra cărora nu o face în mod normal?
Mă-ndepărtez de vitrină și caut prin lumina roșie o bancă. Mă așez, îmi sprijin spatele de perete și ridic privirea spre tavan. Număr nouă spoturi roșii împrăștiate pe cele patru laturi ale clădirii, plus o lumină albă în mijlocul tavanului care țintește spre sculptură. Fac o analogie simplă: 10 lumini și 10 minereuri. Nu trag nicio concluzie, ba chiar mă amuz de propria observație și mă îmbăt cu satisfacția că am surprins un detaliu pe care nu știu dacă artistul l-a calculat.
Vizitatorii care intră în spațiu se îndreptă magnetic către vitrină. Cască gura și se minunează, se dau în spate, fac poze, apoi caută cu privirea prezența altor obiecte care să completeze intervenția din fața lor. Dar nu există. De ce? Pentru că asta e specialitatea lui Jaar, crede cu tărie în puterea unei singure idei, iar asta o confirmă și el într-un interviu de 14 minute. Alții, ca mine, sunt copleșiți de greutatea subiectului atins de Jaar, pe care nu-l pot cuprinde cu mintea și nici într-o fotografie reușită.
„The End of the World” are două instanțe, una seducătoare, care te năucește din primul moment, sau alta care te plictisește și te face să treci prin spațiu ca printr-o ramă goală, lipsită de conținut. Nu văd un punct de mijloc. Chiar dacă înclin spre prima variantă, parcă am simțit și ceva absurd în toată povestea asta, ceva care-a făcut cale întoarsă la fraza lui Beckett, I can’t go on, I’ll go on.
Pe de altă parte, era ceva ce m-a ținut cu ochii nedezlipiți de vitrină. Ceva care, înainte de asta, m-a urnit să ies pe ușă la 7 dimineața, să aterizez în Berlin la ora 12 și să ajung aici la ora 16. Poate a fost și entuziasmul c-am văzut pentru prima dată o lucrare a lui Jaar, sau faptul c-am fost sedusă de încercarea artistului de a împacheta conceptual o problemă geopolitică printr-un gest care nu sunt sigură că m-a convins până la capăt?
Buzunarul subteran al Pământului
Un element cheie în expoziție este această broșură care acționează ca o portavoce pentru instalația lui Jaar. Așa am descoperit că proiectul lui nu a fost unul solitar, ci a lucrat îndeaproape cu Adam Bobbette, geograf și lector la Universitatea din Glasgow, în cadrul Școlii de Științe Geografice și ale Pământului. De la el am aflat că-n prezent există șase programe naționale, 50 de companii private și o universitate de inginerie care dezvoltă strategii pentru a extrage pământuri rare de pe Lună. „Luna nu aparține nimănui, dar a fost prospectată”.
Realitatea este că în spatele geopoliticii extractivismului și a comerțului cu minereuri se află oameni prost plătiți și exploatați care își riscă viața pentru ca noi să putem alimenta mașini electrice și turbine eoliene (pământuri rare), să stocăm energie în fel și chip (nichel), să ne încărcăm bateriile telefoanelor mobile (cobalt), să vibreze telefonul (coltan) în timp ce citim un text pe un ecran luminos (pământuri rare), să folosim criptomonede (cupru), să facem tranzacții financiare care trec prin cabluri acoperite cu germaniu, să construim poduri, trenuri și clădiri (mangan) și lista continuă.
Minereurile joacă un rol crucial și în producția pentru sistemele de apărare militare. Blindajul tancurilor (tungsten), avioanele de luptă (aluminiu), sistemele de apărare antirachetă și radar (pământuri rare), muniție și aeronave militare (titan), alimentarea bateriilor pentru drone (litiu) sau producția armelor nucleare (uraniu).
Dintre cele menționate, litiul și pământurile rare vor fi în curând mai importante decât petrolul și gazele, spune Thierry Breton, fost comisar european pentru piața internă.
Resursele naturale au fost dintotdeauna parte dintr-o luptă geopolitică care au făcut și vor face în continuare obiectul conflictelor din întreaga lume. Monopolul lor stă sub talpa câtorva țări (China deține una dintre cele mai mari rezerve de minereuri din lume) și nu există ceva care să le poată substitui, iar nevoia o să tot crească deoarece digitalizarea progresează cu viteza luminii. Drept dovadă, zilele trecute am citit o știre cum că președintele Donald Trump vrea să condiționeze ajutorul pentru Ucraina în apărarea Rusiei, în schimbul accesului la zăcămintele și minereurile rare.
Astăzi, la două săptămâni după ce-am văzut instalația lui Jaar, mă-ntreb dacă oare a reușit să esențializeze profunzimea unui subiect complex, oferind în același timp o cheie de înțelegere pentru orice vizitator. Spun asta și pentru că este o lucrare didactică care poate îndepărta publicul. Mesajul său nu este imediat accesibil, chiar dacă a folosit broșura ca suport teoretic. În aceeași broșură, unde după cele 30 de pagini care trag un semnal de alarmă și te aduc cu picioarele pe pământ, m-am bucurat să citesc cuvintele lui Jaar, într-o notă mai personală.
„Infinita mea recunoștință pentru Evelyne (n.r.: soția lui, fostă dansatoare în compania lui Merce Cunningham la începutul anilor '80), care mă luminează cu răbdare despre frumusețea și precaritatea planetei noastre, și pentru Nicolas și generația sa, care ne învață să depășim nebunia.”
***
Instalația lui Alfredo Jaar, curatoriată de Kathrin Becker, poate fi vizitată până pe 1 iunie 2025, la KINDL - unul dintre puținele locuri din Berlin cu intrare gratuită în prima duminică a fiecărei luni.
Fotografie principală: Niclas Reed Middleton, 2024 © Alfredo Jaar / VG Bild-Kunst, Bonn, 2025
