Prin 2012, Nick Seluk, un tip din Michigan, graphic designer la momentul respectiv, s-a apucat să urce pe Facebook niște benzi desenate, pe care le făcea în timpul liber. A desenat o creatură uriașă, blănoasă - un soi de Yeti, dar și ăla nelalocul lui, pentru că, ei bine, e albastru -, și i-a zis The Awkward Yeti. Treaba a prins bine, pentru că vorbea despre ceva ce ne atinge pe toți: stângăcia noastră cea de toate zilele, în relație cu ceilalți.
Pentru că lui Lars - numele de botez al acestui Yeti - i se conturau, încet-încet, tot mai multe însușiri, Seluk a profitat de ce învățase la facultatea de psihologie, a luat fiecare părticică din personajul său, și i-a dat mai mult contur. Așa a apărut Creierul, partea pragmatică, urmat, la scurt timp, de antipodul său, pe care dăm toți vina: Inima. A mai fost doar un pas până la antropomorfizarea tuturor organelor din corp. Vezica biliară a devenit o drăgălășenie care face, cu cele mai bune intenții, pietre. Tiroida - un rege nebun și peltic, care pierde controlul asupra supușilor săi. Limba - un sâsâit lacom, Ficatul - un workaholic veșnic nemulțumit, Splina - un ninja cool, Apendicele - un bipolar. Și tot așa.
Patru ani mai târziu, benzile desenate înseamnă, pentru Seluk, a full-time job. Ajuns la aproape 1,5 milioane de fani pe Facebook, o carte publicată, jucării de pluș făcute după personajele sale, ba chiar și un joc de cărți in the making, e unul din favoriți la ComicCons, e viral, dar, după cum spune chiar el, a rămas la fel de awkward.
În alte interviuri ai spus că desenezi de când te știi. Totuși ce te-a făcut să studiezi psihologia, pentru ca apoi să te angajezi grafician? Ce te-a făcut să alegi chestiile astea două, la momente diferite din viață?
Mi-a plăcut dintotdeauna să desenez, dar niciodată n-am văzut asta ca pe-o sursă viabilă de venit. Mi-am dorit să creez o bandă desenată care să fie distribuită în mai multe publicații, dar m-a intimidat rata succesului. Când m-am dus la facultate, am încercat mai multe cursuri și am rămas la psihologie, pentru că era una dintre materiile mele preferate. Pe măsură ce trecea timpul m-am gândit că mi-ar plăcea să intru în publicitate, așa că am început să învăț mai multe despre asta și despre grafică, în care am făcut carieră vreo zece ani. Mi-a luat ani de zile până să ajung să văd benzile desenate online ca pe ceva fezabil, ca debușeu pentru ce lucram pe partea asta, de desen - m-am apucat de chestia asta ca hobby, înainte să-mi dau seama c-aș putea s-o transform, totuși, într-o carieră.
Care-s autorii tăi preferați de bandă desenată? Ce-ai învățat de la ei și te-a ajutat mai târziu în propria carieră?
Am crescut citind toate benzile desenate din toate ziarele, în fiecare zi, și-am învățat o grămadă despre stilurile de desen și umorul fiecărui autor în parte. Clasicii, gen Calvin and Hobbes, m-au inspirat enorm, ca s-ajung să-mi dea mâna să bag și chestii mai profunde în benzile mele desenate, combinate cu umorul. Pe măsură ce-am intrat în lumea benzilor desenate online, am dezvoltat o fascinație pentru desene ca The Oatmeal, care pot să creeze fără filtre și să echilibreze destul de bine umorul și sensibilitatea și să și câștige bine din asta. Odată ce-am avut, în sfârșit, ocazia să cunosc autori, mi-am dat seama că-s foarte generoși cu timpul și cu sfaturile și că-și doreau să am succes.
Ce te-a determinat să-ți dai demisia de la jobul tău full time de grafician și să-ți creezi propria bandă desenată?
În primul și-n primul rând, îmi uram jobul. Uram mediul corporatist negativist, superficial și eram disperat să plec. Voiam să creez, nu să-mi zică unii fără niciun strop de intuiție în design sau marketing să refac o grafică la nesfârșit. Cred că asta mi-a dat drept motivație un gen de presiune pe care n-o mai resimțisem niciodată și m-am hotărât că n-o să iau eșecul în calcul drept posibilă variantă. Așa că i-am dat înainte, am încorporat toate sentimentele astea în munca mea, ca să rămână onestă, și, în cele din urmă, am încercat să fac bani pe Kickstarter, ca să public o carte, să-mi iau o imprimantă și să produc niște chestii pe care să le vând la un ComicCon. Odată ce-am semnat un contract de publicare cu Andrews McMeel și cu LINE Webtoon, am avut și încrederea necesară ca să fac saltul și să trec la full time.
Cum a decurs procesul de a găsi o personalitate și o particularitate medicală pentru fiecare personaj în parte?
Procesul e destul de rapid, de obicei, și depinde de desenul în care apare prima dată personajul. De exemplu, prima dată când a apărut Stomacul, Ochii îl forțau să mănânce mai mult decât ar fi putut să facă față (un joc de cuvinte pe expresia că „ochii sunt mai mari decât stomacul”). Așa că, în continuare, Stomacul a rămas întotdeauna destul de timid și dezabuzat, în timp ce Ochii sunt niște tipi de-ăștia genul „bro”, super făcuți. De-acolo, personalitățile au devenit un pic mai complexe, pe măsură ce-au apărut și rarele crize de furie ale Stomacului și-așa mai departe.
Când desenezi zilnic, ți se mai întâmplă să nu găsești idei? Ce faci, cum te descurci cu lipsa de inspirație?
Da, sunt perioade când nu-mi vine nicio idee, așa că încerc să mă opresc din scris și să am alt tip de experiență. Mă uit la ceva ce necesită niște creiereală, citesc, mă duc într-un loc nou, sau când sunt super disperat, chiar plec undeva de unul singur câteva zile, ca să absorb o grămadă de lucruri noi. Dacă am de-a face cu multă presiune și n-am timp de așa ceva, folosesc metodele clasice de brainstorming și-apoi „dau foc ideilor proaste” - așa îi zic eu procesului în care scriu și tot scriu idei proaste, până simt că s-au terminat. În mod surprinzător, chiar funcționează, în cele din urmă, pentru că pot să iau bucăți și bucățele din ideile proaste și să fac din ele una bună.
Ce personaj îți place cel mai mult să desenezi? De ce?
Întotdeaua îmi place să-l desenez pe Bowels (en., „intestine”), pentru că personajul are expresia aia iritată, cu privirea fixă, directă și acuzatoare care mă amuză.
Care-s cele mai mișto reacții pe care le-ai primit până acum?
Primesc mult feedback mișto, dar mereu mă face să mă simt bine când îmi spun oamenii că desenele mele i-au ajutat să treacă printr-o perioadă nasoală. Îmi dă o chestie de smerenie și mă face să-mi dau seama că ce fac e mai important decât îmi dau chiar și eu seama.
