Ali Abbasi e genul meu de regizor de film. Nu e tezist, nu e purist, doar e. Calculat, tăcut, politicos și direct. Vorbește cu pasiune despre ce face și e clar că evită sau măcar minimizează bullshit-ul intelectualizant omniprezent în sfera kino europeană, dar și jongleriile cu cuvinte frumoase PR-istice de pe la americani. E clar că gândește profund despre ce pune pe ecran, dar nu se apucă să facă paradă cu asta – lasă tumbele intelectuale pentru alți saltimbanci și laudele pentru lăudători.
Hai să-i fiu eu lăudător.
Abbasi are una din cele mai eclectice cariere pe care le poți avea cu doar câteva filme la activ. Proiectul lui de diplomă e o prăjeală psihedelică care poate să-l pună la colț pe Gaspar Noé. A făcut filme cu troli, horroruri maternal-gotice, un (semi-)true crime despre cel mai prolific ucigaș în serie din Iran, ba a și regizat ultimele două episoade din The Last of Us (2023). Are un talent pentru grotesc și morbid aplicat judicios, prin cadre de o violență greu de închipuit, care te scot din zona de comfort. Îl prinde bine estetica urâtului și grime-ul de gen. Aș vrea să-l văd regizând un videoclip de trap.
Până atunci, a regizat un film despre Trump.
Am stat cu el la o cafea pe terasa unei cafenele hip din zona Amzei. Era foarte frig. Ne încadram amândoi în peisaj. El (cercel, șapcă neagră, turtleneck negru) arăta de parcă a venit detașat de pe Copenhaga ca să ne măsoare indicele democratic cu rigla de calcul. Eu (blugi, hanorac asortat la adidași New Balance – the official shoes of white people) arătam de parcă am venit să cer azil politic în America, după ce mi-au exportat slujba de sudor în Mexic. Când ne-am întâlnit, mai erau două zile până la alegerile prezidențiale americane.
Dragoș Costache: Ai făcut filme despre troli neandertalieni care urăsc toată rasa umană, despre fanatici religioși care persecută femeile și despre o entitate malefică, omniprezentă, care exploatează fricile și otrăvește mințile albilor rurali. De unde interesul brusc pentru Trump?
Ali Abbasi: E greu de zis. Simt că unele dintre cele mai mari decizii din viață sunt ca un vis. Visezi ceva, te trezești și apoi te-ntrebi: de ce făceam oare asta-n vis? Încerci să raționalizezi, să pui în cuvinte. Dar cred că parte din motiv, dacă vrei să fiu onest, e dorința asta romantică de a fi artistul care face lucrul important, cu consecințe. Chiar dacă faci un film, care e un efort colectiv imens.
Acestea fiind spuse, cred că am avut întotdeauna o fascinație pentru Celălalt (the Other), lucru care se regăsește în tot ce-ai menționat tu. Sunt lucruri pe care nu simt că le înțeleg. Când am ajuns, de exemplu, pentru prima dată în Suedia m-a fascinat că nu înțelegeam nimic din poveștile lor cu troli sau că nu înțeleg conceptul de a fi urât. Poate-mi dau aere, dar nu mă consider urât [n.a.: nu e urât]. Așa că m-am întrebat cum e să fii urât? Cum e să nu fii dorit? Sau cum e să fii o persoană care crede că face ceva 100% corect când omoară alte persoane? Dacă studiezi aceste lucruri pe care nu le înțelegi faci un bine comun. Deci nu cred că sunt neapărat interesat de demoni sau de monștri, dar cred că așa ajungem să-l definim pe Celălalt pentru că ne trebuie... (Bate în masă.) Ca să existe masa asta, ne trebuie aceste margini ale sale și tot așa încercăm să definim marginile umanității noastre. Și alea sunt Celălalt.
Foarte frumos spus, pare că l-ai studiat pe Emmanuel Lévinas: explorezi ideea acestui Celălalt ubicuu și cum ne separăm „noi” de el.
Cred că pentru mine Trump e Celălalt. Pentru că mi-am dedicat viața căutării profunzimii. Nu știu dacă e reală sau imaginară, dar caut profunzimea și sensul lucrurilor care se întâmplă-n jur. Și el e despre suprafață și doar despre suprafață. Îmi aduc aminte că una dintre cele mai importante conversații pe care le-am avut cu Sebastian [n.a.: Stan, actorul care-l joacă pe Donald Trump în film] despre rol a fost una despre profunzime și i-am zis că nu cred că ar trebui să caute profunzime în personajul ăsta. Poate să caute adâncime emoțională sau traumă sau durere sau extaz dar să nu-și piardă vremea încercând să-și dea seama ce vrea să zică personajul sau ce crede, de unde își extrage ideile. Nu cred că așa funcționează tipul ăsta, după părerea mea. Și nu am vrut să-l portretizez ca pe un om profund. I-am zis lui Sebastian – o să înoți într-o piscină imensă, dar adâncă doar de juma’ de metru.
Bine zis. (Cu doar două zile înainte Donald Trump venise la un miting cu o mașină de gunoi, pentru că Președintele Biden îi numise unii suporteri „gunoaie”.)
Așa că chiar am vrut să înțeleg cum îi merge mintea și cum merge de fapt tot sistemul ăsta american. Ăsta e adevăratul Celălalt.
Da, înțeleg perfect. (În aceeași zi Trump începuse deja să se plângă de „fraude electorale imense”, fără a aduce, însă, dovezi.)
Și de obicei e fix invers! Americanii fac filme despre Iran care sunt... O caricatură totală a Iranului, față de ce e în realitate. Există un film, se cheamă Not Without My Daughter (1991), care prezintă o imagine complet debilă a țării. E un fel de Star Wars combinat cu, nu știu, Lara Croft sau ceva. Și mi s-a părut interesant să fac și eu un film despre America.
Și aduci un fel de perspectivă de outsider asupra unui personaj care e controversat și polarizant dintotdeauna, dar mai ales acum. Dar nici tu, dacă e să fim onești, nu ești străin de controversă, fie și la o scară mai mică. Când actrița Zar Amir Ebrahimi a câștigat premiu la Cannes, de exemplu, filmul tău, Holy Spider, a fost condamnat de către Iran, s-au organizat proteste. Te-ai gândit vreodată că s-ar putea să existe consecințe, chiar dincolo de nivelul personal, din cauză că ai făcut The Apprentice?
Păi există deja. Tocmai am aflat ieri de la colegii mei din SUA că n-am luat un proiect pentru care pitch-uiam. O să zici: OK, se întâmplă tuturor și destul de des. Dar când colegii mei au întrebat de ce, la început au primit răspunsuri vagi, gen „a cerut prea mulți bani” sau chestii de genul, care nu erau adevărate. Au insistat și, până la urmă, tipul cu care vorbeau a recunoscut că nu vrea momentan ca brandul lui să se asocieze cu mine, din cauză că e „prea multă controversă” în jurul meu legată de Trump. Și sunt sigur că ăsta-i doar începutul.
Dar cred că toată lumea are o „traiectorie a carierei” și cred că pentru mine traiectoria asta a fost în direcții pe care mulți alții nu doreau să le exploreze. Și bineînțeles că asta vine la pachet cu consecințe, pentru că adesea există un motiv bun pentru care direcțiile alea au rămas neexplorate. Nu-i ca și cum stau să mă uit ce face „lumea”, pentru ca apoi să fac opusul, dar cred că există o structură a „normalității”. Cum să fii „normal”, ce e un cineast „normal”, bla-bla-bla. Cred că structura asta e cea mai rea formă de cenzură.
Dacă te pui singur la colț, o să te pună și ceilalți.
Da, pentru că, de exemplu, eu sunt convins că cea mai rea formă de cenzură nu e aia din Iran, Arabia Saudită sau Rusia. Cea mai rea formă de cenzură e aia de la Hollywood sau, nu știu, din cinematografia asta mainstream românească. Pentru că toată lumea vorbește despre cum The Apprentice e un film politic. Da, e un film politic, dar la fel e și Star Wars sau orice comedie cu influenceri din-asta de-a voastră de vinde sute de mii de bilete. „Politic” e și ceea ce nu menționezi, ceea ce nu arăți în film, nu doar ce arăți. Știi ce zic?
O, da. Crede-mă, știu exact ce zici.
Da. Nu zic acum că filmul meu e mai bun [n.a.: este] sau că oamenii ăia sunt oameni răi [n.a.: unii chiar sunt]. Zic doar că bătălia cu politicul e deja pierdută. Nu trăim în această lume neutră și egală pe care o stric eu pentru că aleg să fiu „controversat”. Uite, dacă vrei să o dăm cotită, cred că e destul de controversat că toată cultura și cinematografia sunt în halul în care sunt. Mă gândeam mult la asta când eram la Cannes. Mă gândeam: dintre toate filmele astea din competiție – una din cele mai prestigioase selecții de filme serioase sau whatever – câte sunt, de fapt, despre starea lucrurilor azi? Mă includ și pe mine aici! Pentru că, da, am încercat să leg personajul ăsta de persoana reală, care e relevantă astăzi, dar în esență am făcut un film „de epocă”! Un film despre cineva care a trăit în anii ‘70 și ‘80! Mă tot uitam mut la lista aia și nu găseam prea multe filme despre problemele de azi. Și mă-ntrebam; tot așa să fi stat treaba și-n 1975? Sau în 1962? Sau cum era în 1983?
Dar ăla era alt cinema, nu? Oamenii făceau 20 de filme în carieră atunci. Azi și dacă fac șase sau șapte e bine. Cred, totuși, că am intrat într-o fază de democratizare a producției de film. Avem mai mulți oameni care fac filme, nu e John Ford care toarnă 130 de filme zi-lumină...
Da, dar și nu! Pentru că e o democrație a platformei. Avem iluzia asta că, da, oricine poate deveni vedetă pe Youtube, dar ăla care chiar devine vedetă pe Youtube nu e chiar oricine. Unui tip din fundul Kazahstanului probabil n-o să i se întâmple. Democratizarea filmelor e ca Bitcoin – teoretic, oricine poate să „mineze” cu telefonul, practic…
Sunt favorizați ăia care au fost acolo de la început?
Da, dar pe lângă asta îți trebuie și „firepower” – putere de computare, componente avansate. Și e la fel și cu producția de filme. Dacă vorbim de cine poate astăzi să înregistreze imagini, să le monteze, să producă un film da, poate oricine. Dar, dacă vorbim de cine controlează mijloacele de distribuție, e mai rău ca oricând. Pe vremuri, când un film era distribuit în SUA, îl regăseai tot atunci prin cinematografe din tot felul de colțuri ale lumii. Sau aveai cinematografe în care rulau și filme Paramount și filme porno – dacă făceau bani, găseau spațiu. Ieșeau tot felul de filme. Nu aveai cenzură sau restricții sau... Sincer, nu știu dacă am putea avea un Bergman azi, dacă și-ar mai găsi distribuție. Sau cum ar arăta produsul finit.
O mică paranteză. A existat o postare, un fel de clickbait în care un profesor se plângea că le-a arătat studenților Blade Runner 2049 (2017) și originalul (1982) și cu toții au preferat sequelul și n-au înțeles originalul. A fost amuzant și că n-au înțeles originalul decât atunci când le-a pus varianta de cinematograf, cea cu voice-over, pe care o ura toată lumea. Fac paranteza asta ca să zic că poate nu doar industria s-a schimbat, ci și publicul.
Eu tot zic de ani de zile că mie filmul mi se pare un mediu mort. Și trebuie să cad la pace cu faptul că lucrez într-un mediu mort. Când zic mediu mort nu zic că n-o să mai existe filme. Dar, de exemplu, și opera e un mediu mort. Asta nu înseamnă că n-o să poți vedea un spectacol fantastic de operă, dar nu te duci la Operă ca să afli cum mai stă treaba prin societate. Opera e pentru mers cu bunica și cu perle la gât. Nu-i nimic greșit la asta, dar e altceva. E un fel de muzeu viu – jumătate cultură jumătate altceva.
Cred că asta-i direcția în care se îndreaptă și filmul. Și de-asta sunt alergic la tot bullshitul ăsta despre cum, de fapt, trebuie să filmăm totul pe peliculă! Trebuie să vedem filmul în format 70 mm! Trebuie musai la cinema! Nu, deja pierdem lume! Nu trebuie să fim mai catolici decât papa, trebuie să ne concentrăm pe conținut, nu pe ambalaj. Dar ce știu și eu? Nu sunt marketer.
În mare sunt pe aceeași lungime de undă. Lasă-mă să mai pun o singură întrebare despre Trump și ai scăpat. (Aici am încercat să-l imit pe Trump, dar nu mi-a ieșit. Nu cred că Ali Abbasi și-a dat seama că încercam o glumă. Nu sunt Sebastian Stan.) Lui Trump nu i-a plăcut filmul. A zis că e o denigrare grosolană motivată politic. [N.a.: hatchet job în original, adică „din topor”.] Mie mi-a cam plăcut. Dar dacă-mi permiți să dau și eu cu securea, mi s-a părut că a fost opusul unei denigrări grosolane, cel puțin în prima jumătate. Trump pare un băiat care s-a ridicat prin forțe proprii, un tânăr care încearcă să-și găsească rostul, un businessman deștept care s-a apucat de prostii. Asta a fost intenția auctorială sau e o consecință a formatului unui film biografic, nevoia de a avea o evoluție a personajului?
Cred că: a) e mult mai interesant să-ți pese de el dacă îi urmărești povestea în film; și b) cred că am nevoie de această balustradă, o limită care să mă constrângă – pentru că fac un film despre cineva care e încă în viață. Chiar dacă nu-mi place de el ca persoană, trebuie să-l respect la fel ca pe oricine altcineva, să prezint adevărul istoric despre viața sa. E mai bun filmul din cauza asta? Nu știu. Probabil că nu. Nu contează. E important, însă, pentru mine, să fiu aproape de realitate ca direcție etică în interiorul căreia operez.
Și adevărul e că omul ăsta a făcut niște investiții foarte deștepte, împotriva curentului în New York-ul anilor ‘70-’80, și avut parte de succes. Să fie noroc chior? Nu cred. Sigur, era deja patron în construcții mulțumită familiei lui. Era bine conectat în domeniu. Știa multe și pe mulți și dacă nu i se urca la cap să se împrumute fix când a crescut rata dobânzii brusc de la 2% la 16%... Dar asta nu ține de el, sunt lucruri reale, care s-au întâmplat și au devastat tot sectorul de construcții din Statele Unite.
Deci da, cred că succesul e parte din povestea lui. Asta nu-l exonerează de tot ce a făcut. Nu înseamnă că era un băiat bun, inocent, pe care l-a corupt Roy. Cred că dacă vrem să vedem omul, ființa umană din inima acestui personaj nu putem să plecăm de la premisa că a fost de la început un om rău. Și dup-aia a devenit și mai rău. E o complexitate acolo care s-ar pierde. Și cred că asta se-ntâmplă adesea cu Trump. Stânga – sau, mă rog, democrații, pe care eu nu-i consider ca fiind de stânga – „liberalii” și curtea opiniei publice democrate încearcă să-l transforme într-un monstru. Și, da, cred că omul care candidează acum e un fascist. Cred onest că, politic vorbind, e un căcat de om. Un om detestabil. Dar e oare un monstru? Nu, nu cred. Cred, de exemplu, (președintele american Ronald) Reagan a fost și el un căcat de om. La fel de rău ca Trump, ba chiar mai rău. America a avut atâția președinți răi încât omul ăsta nu e nici pe departe cel mai rău dintre ei. Și, da, nu mi se pare nici interesant, nici cu totul corect să-l portretizez drept un monstru total.
Recunosc că-mi place felul în care nuanțezi în filmele tale „monștrii”, chiar și criminalii în serie precum Hanaei. Are nivelurile lui de profunzime ca familist, tată iubitor și așa mai departe.
Pentru că, din nou, cred că ce facem noi atunci când definim limitele „umanității” noastre este să zicem: Hei, noi suntem aici în centru. Tu și cu mine suntem oameni buni. Stăm aici la masă și ne bem cafeaua noastră bună și scumpă. Și el, ăla, e personajul negativ. El e detestabil, e un monstru, noi nu.
Mai ales când vorbești de Trump e o nebunie totală. Am fost la toate interviurile astea de la CNN, The New York Times, am fost la Oprah, am vorbit cu Christiane Amanpour, cu BBC și de fiecare dată când ajungeam acolo le spuneam: Acum vă purtați de parcă-l urâți pe Trump. Acum îl atacați și credeți că e dușmanul poporului. Dar acum 20, 30, 40 de ani era la CNN săptămânal! New York Times i-a dedicat două pagini la prima apariție, doar pentru că aproape făcuse o clădire nouă! Nici măcar nu o terminase! De ce? Cum?
Hai să schimbăm un pic subiectul dinspre Trump înspre o discuție pe care am văzut-o foarte mult pe la colegii mei mai intelectuali din filmosferă, anume aceea despre filme biografice în general. Un gen mort, cum spuneai.
Un gen mort într-un mediu mort, adesea despre un om mort. Multă moarte!
Ei, eu le văd un pic diferit. Cred că filmele biografice sunt ca un fel de basme moderne. O poveste cunoscută de multă lume, cu un centru moral clar și o traiectorie cunoscută. De multe ori vopsite în tușe groase, foarte groase uneori, care creează un fel de efect de bildungsroman moral. Ceea ce cred că faci și tu cu „Tinerețile lui Trump”, cum îmi place mie să-i zic filmului. Dar, în general, în filmele biografice, la fel ca în basme, ai un fel de portret de creștere și descreștere a unui personaj și asta adeseori le transformă în „comfort food” cinematografic. Cred că un exemplu bun e Reagan-ul ăsta nou.
Știi ce e amuzant? Mă gândeam să-l distribui pe Dennis Quaid ca ta-su (n.a.: lui Trump). Dar dup-aia m-am gândit un pic: știi că e republican? [N.a.: Dau din cap că da.] Îl iubește pe Trump, de fapt. Totuși, era amuzant că voia rolul. M-am uitat la el, la fața lui și are așa, nu știu cum să zic... Și-a făcut ceva operație plastică și nu mai arată ca o persoană vârstnică, arată ciudat… Nu tânăr, ciudat! Are acum un fel de figură plastică, lipsită de vârstă. Și mă gândeam: Ok, acuma, să-l angajez pe omul ăsta și după să plătesc pentru machiaj și efecte speciale ca să joace un om vârstnic, de vârsta lui?
Da, dar ar fi putut fi interesant! Cred că de-aia a fost printre cele mai bune lucruri din The Substance de Fargeat. Toate schimonoselile alea de clovn și actoria bizară în rol.
L-ai văzut în Reagan?
Da... Din nefericire.
Nu, uite, eu cred că e interesant! Eu tot mă chinui disperat să zic că nu am făcut de fapt un film biografic. Cred că e un film despre relația dintre avocatul Roy Cohn și Donald Trump, și, în același timp, o perspectivă sistemică asupra sistemului de distribuție a puterii american.
E un buddy movie!
Despre prietenia dintre doi răufăcători. Cred că e mult mai corect decât un film biografic. Într-un film biografic încerci să înțelegi, să perii viața cuiva căutând firul roșu sau...
Profunzime?
Da! Și probabil ăsta genul de film care încearcă Reagan să fie. Și, de obicei, când te apuci de un film biografic încerci să faci un fel de Reagan sau Walk the Line (2005), dacă-ți zici: „Ăsta-i un film despre o persoană importantă, care a făcut lucruri importante”. Ori asta, ori faci Vice (2018) și zici de la început: „Ok, omul ăsta e un căcănar și o să vă arăt fix cât de căcănar e”.
Îmi pare bine că ai zis tu că nu e un film biografic, pentru că vreau să te întreb ceva serios. Poți să mai faci azi un film biografic? Mai ales despre cineva care are toată frenezia asta mediatică în jur, ale cărui fațete peste fațete le vezi non-stop pe toate ecranele, de la telefon la cinema. Poți să faci un film biografic relevant? Ar trebui, oare? Adică, nu mă-nțelege greșit, Sebastian Stan devine Trump, cu toate manierismele și ticurile lui de suprafață – pentru că, după cum bine ai zis, Trump e un om superficial, fără prea multă profunzime. Dar cu atâta material la dispoziție, din punctul meu de vedere să faci un film biografic devine doar un efort tehnic. Era o realizare artistică să faci un film biografic despre Nixon acum 30, hai, și acum 20 de ani. Azi, însă, procesul cinematografic e atât de sofisticat și în același timp umflat, muribund. Nu devine filmul biografic doar un exercițiu steril, tehnic?
Să știi că-mi displac profund filmele biografice. Și cred că de-asta nu mă prea uit la ele. Cred că e o pierdere de vreme, pentru că există această idee dominantă că trebuie să urmărești pas cu pas omul, cum trece prin viață și face lucruri importante și merge în locuri importante. Filmele biografice interesante sunt despre oameni care nu există, ca Citizen Kane (1941), pentru că îți dau spațiu de lucru. Cred că ce-ți poate oferi genul ăsta de film când e bun, când nu e despre viața lui Barack Obama sau whatever, e simplitatea emoțională de a zice: Ok, uite cum s-a întâmplat acest lucru, cum s-a ajuns aici.
De-aia cred că Citizen Kane e un exemplu foarte bun, chiar dacă e foarte clasic și clișeu. E un exemplu bun de căutare a semnificației, de ce insistăm să căutăm și să vedem într-un film. Cred că ăsta e blestemul Americii. Are un sistem electoral atât de complicat, cu atât de multe tensiuni și lupte de putere, că de multe ori uită cele mai banale lucruri. Caută tot felul de explicații nebunești. Și, na, de multe ori răspunsul e complicat. Dar de cele mai multe ori ce vrem să vedem în filmele de genul ăsta sunt explicații facile. Acum, când traduci toate astea pentru personaje reale, totul devine foarte simplist. Când transcrii o persoană într-o tematică totul devine plat. Marilyn Monroe a fost o victimă! [N.a.: O trimitere la filmul biografic Blonde.] Iar asta face filmul mai puțin interesant, pentru că era o persoană reală cu multiple fațete.
Dar nu le poți arăta pe toate într-un film.
Eu zic că poți, sau cel puțin le poți prezenta mai bine, mai corect. Întrebarea însă rămâne: e asta interesant? E exciting? Poate că da, e mai exciting să vedem un film în care ea e victimă, dacă ne gândim la ea ca la un personaj. După cum bine zici, da, procesul cinematografic e azi mai avansat, avem proteze, machiaj, echipa necesară și tot ce vrei. Dar întrebarea rămâne: de ce e Marilyn Monroe un personaj interesant? Înțelegi ce zic? De ce e exciting să o prezentăm ca pe o persoană completă? Cred că asta e, de fapt, partea care m-a frustrat cel mai mult la The Apprentice. Am simțit că, pentru că voiam să ajung la un public mai larg, din motive politice a trebuit să mă cenzurez cinematografic și artistic. A trebuit să fiu reținut, n-am putut să fac ce vreau, îmi tot ziceam: nu fi nebun, nu fi „prea mult”, prea subiectiv sau mai știu eu ce.
Crezi că te-a ajutat experiența asta de portretizare a personajelor marginale în filme, să le zicem, de gen, în procesul de a face The Apprentice? Pentru că am văzut mici bucăți de film de gen peste tot în film.
Fac filme de meserie de aproape zece ani și mi-am dezvoltat un fel de zonă de confort. Nu știu dacă pot să zic că e stilul meu sau ceva, nu cred că e atât de conștient – dar e o zonă de confort. Văd o problemă și am o soluție pentru ea, bazată pe tot ce-am făcut înainte. Și ce am făcut înainte se trage mult din motivul pentru care eram interesat de cinemaul de gen, pentru că background-ul meu e în artă, literatură, arhitectură. Nu-s foarte interesat să mă uit la oameni care vorbesc despre una sau alta. Cred că întotdeauna pentru mine genul dramatic a fost cel mai puțin interesant. Nu mă interesează deloc viețile, destinele oamenilor normali, chiar dacă mă interesează viețile prietenilor mei.
Nu m-ar interesa nici un film despre mine, de exemplu. De aceea cred că, de fapt, am fost întotdeauna interesat de suprarealism. Încă sunt, nu doar în sensul de curent artistic, ci și în cel de sur-realism, supra-realism, deasupra realului. Acest supra-realism intră în contact cu mecanismele cinemaului comercial. Intri într-un anumit gen pentru că trebuie. Îmi aduc aminte că am încercat să pitch-uiesc de două ori primul meu film. Prima dată am zis: „Știți, vreau să fac acest film nebunesc despre două femei care, într-un fel, converg una în cealaltă și dup-aia se despart radical și peste ele atârnă acest spectru al răului bla-bla-bla”. Și lumea zicea: „Despre ce căcat vorbești? Nu înțeleg nimic”. Așa că am început să le zic că vreau să fac un horror despre două femei. Una dintre ele ajunge însărcinată cu copilul celeilalte bla-bla-bla. Și oamenii au început să zică: „Ei, așa da, excelent!” Deci, da, din punctul ăsta de vedere, iubesc filmele de gen, dar nu sunt un iubitor al filmului de gen. Dar îmi place că filmul de gen îți dă un pic de spațiu, atunci când faci un film comercial, să faci lucruri interesante din punct de vedere cinematografic. Și, da, nu cred că obiceiurile astea, instinctele astea dispar când fac un film despre Trump.
Cred că te-ai înțelege foarte bine cu Radu Jude. Mai am două întrebări și după o a treia, așa, glazurată, de interviu TV.
Românii au obsesia asta de a-l revendica pe Sebastian Stan. Ai lucrat cu Stan, ai lucrat cu Cosmina Stratan, ai deja două filme la activ cu actori români. Când vii să faci un film românesc?
Cred că e inevitabil, nu? Cam simt că următorul film trebuie să fie unul despre Dracula.
Următorul film de Jude chiar o să fie despre Dracula! Aia zic, dă-i un mesaj, poate faceți duet.
Chiar mi se pare fascinant că nu aveți un film românesc despre Dracula cunoscut la nivel internațional.
Și mie mi se pare bizar, dar românii au avut întotdeauna o relație love-hate cu conceptul de Dracula. N-o să intru în detalii. Dar, uite, am o întrebare grea. Sebastian Stan e un actor bun, s-a transformat într-un character actor extraordinar, după cum vedem și-n The Apprentice, dar am auzit mai multă lume spunând că nu are „star power”, orice-ar însemna asta. Ce părere ai?
Are. Știu că are, am văzut cu ochii mei! Cred că, mult timp, mulți nu l-au luat pe bune în seamă pe Sebastian, pentru că e un actor foarte tehnic și, în același timp, un tip foarte de treabă. Cum să zic… Nu are caracteristica asta de actor all-American. Nu e genul care face filme Transformers. Adică, na, e în filme Marvel dar...
Dar și acolo joacă foarte reținut, nu e Robert Downey Jr. dându-se-n spectacol. E foarte pe personaj, cum se zice.
Cred că star power-ul lui vine fix din faptul că simți că te uiți la genul de actor hollywoodian all-american, dar cu un twist. Ăla e adevăratul star power. Star power cum are Joaquin [n.a.: Phoenix] și alți actori de clasă, sofisticați, care au acel defect. Toți au un fel instinctiv de a face lucrurile care-i separă de restul. Fac totul „from the gut” [n.a.: lit. din stomac, instinctiv], cum zic americanii. Și el e fix la fel.
Eu, unul, sunt foarte fericit pentru el, pentru că sunt sigur că 2024 e anul lui. O să vorbim despre partea carierei sale dinainte de 2024 și despre cea de după. Și nu zic asta pentru că în 2024 a ieșit The Apprentice. Dacă te uiți la ce an a avut, la filmele lui de anul ăsta... E în altă ligă.
Ultima întrebare, aia ușoară. Ai vorbit despre ce ai vrea să faci mai departe, dar ce vrei de fapt să faci, care e proiectul tău de vis? Cam oricine are această idee de vis, de sertar, la care speră să ajungă la un moment dat. Care ar fi aceea pentru tine?
Sincer, nu am un proiect de vis. Țin și acum minte că, atunci când am făcut Shelley, omul meu din SUA, un manager din ăsta foarte american, m-a sunat și era, gen: Ali, vreau să-ți fac visele hollywoodiene să se-mplinească! Și i-am zis că n-am vise hollywoodiene. Nu fac pe interesantul, serios, chiar nu am!
Și n-a știut ce să zică. Eram persoana greșită cu care să vorbească despre genul ăsta de vise. De-aia nu cred că am nici vreun proiect de vis. Cred că odată la cinci, zece ani te schimbi fundamental ca persoană. Și simt că lucrurile la care mă gândesc de cinci, zece ani se vor schimba iar în curând. Cred că 2024 o să fie un an al transformărilor, de care o să ne aducem cu toții aminte, pentru că e un an disruptiv. Nu că 2023 n-ar fi fost, dar simt că e o linie dură de care ne apropiem, pe grafic.
Un vibe shift, cum zic copiii.
Da. Și cred că sunt curios, mai mult ca orice, de cine voi deveni eu. Cum o să se transforme lumea? Ce vise noi o să am?
Dar o să continui să te axezi tot pe outsideri?
Știi care-i chestia? Dacă stai și sapi un pic în povestea outsiderilor îți dai seama că toată lumea se vede drept outsider. Nimeni nu se crede insider. Nimeni! La fel cum toată lumea se consideră victimă. Oricine, până la ultimul om, se vede drept victima altcuiva. Și Hitler ar zice că e o victimă, că lumea a fost nedreaptă cu el.
Mulțumesc mult, omule. Abia aștept să văd Dracula în versiunea ta.
Da. Mă voi întoarce!
La ora publicării acestui text mai sunt mai puțin de 24 de ore până la deschiderea urnelor în America. Cu puțin noroc, în 48 de ore aflăm dacă The Apprentice al lui Abbasi va fi ultima strigare pentru Donald J. Trump. Dacă pierde, după cum bine zicea cineva pe Twitter, singurul lucru important pe care o să-l mai facă în viață va fi să moară. Va deveni subiectul mort al unui film într-un gen mort, într-un mediu mort.
Dacă nu, carnavalul groazei continuă.
Cu Dracula-duet mingea e-n terenul tău, Radu Jude.
Fotografia principală a fost realizată de Cristian Codrescu și îl prezintă pe Ali Abassi pe scenă la Les Films de Cannes à Bucarest.
