În ultimele săptămâni, o serie de statui s-au transformat în ținte ale protestelor și distrugerilor. Statuile unor proprietari de sclavi, dar și statuia lui Cervantes au fost vandalizate. Furia îndreptată împotriva statuilor nu este o furie doar la adresa trecutului pe care aceste statui îl reprezintă, ci și la adresa prezentului pe care acel trecut l-a modelat. În cele ce urmează am alcătuit o listă de texte literare (poeme, povestiri, romane, piese de teatru) în care apar statui – într-un rol principal sau în fundal. Spectrul de emoții pe care ele îl acoperă este larg, de la spaimă la sentimente erotice. Se pare că statuile n-au fost niciodată prea ușor de înțeles.
Percy Bysshe Shelley, Ozymandias
Ozymandias, sonet publicat de Shelley în 1818, are ca temă efemeritatea oricărei forme de putere. Titlul trimite la numele grecesc al lui Ramses al II-lea. Statuia gigantică a acestuia, care odinioară inspira teroare și venerație, a sfârșit în mijlocul deșertului, îngropată în nisip, și nu mai sperie pe nimeni. Traducerea de mai jos îi aparține lui Petre Solomon:
„Mi-a povestit un călător venit
Din țări străvechi: – Într-o pustietate
Văzui două picioare de granit,
Enorme. În nisip pe jumătate
Ascuns, un chip c-un rânjet împietrit,
Care vădea că sculptorul ghicise
Acele patimi, ce-au rămas întregi –
Mult după inima ce le nutrise.
Pe soclu, câteva cuvinte-s scrise:
«Sunt Ozymandias, rege peste regi.
Puternicilor, opera grozavă
Priviți-mi-o și nu sperați în van!»
Stă singură gigantica epavă,
Și-n jur – nisipu-i ca un ocean…”
Prosper Mérimée, Venus din Ille
De-a lungul timpului statuile n-au reprezentat doar puterea, ci și erotismul. Este cunoscută povestea antică a sculptorului Pygmalion, care se îndrăgostește de femeia pe care a sculptat-o din fildeș. În versiunea relatată de Ovidius în Metamorfoze, Pygmalion o roagă pe Venus să îi ofere o femeie „la fel cu statuia”. Zeița se înduplecă și dă viață statuii. Urmează o scenă fierbinte:
„Acasă venind, el se-ndreaptă
Înspre statuia fecioarei; pe pat înclinat, o sărută;
Pare că-i caldă. Și-apropie gura din nou și cu mâna
Mângâie pieptul ce-atins se și moaie; pierzându-și tăria.
Fildeșul sub apăsarea degetelor lui se lasă;
Ceara himetă se-nmoaie de soare la fel și, sub mâna
Celui ce-n chip felurit o frământă, e ascultătoare,
Bună la folosiri felurite. El încremenește,
Ne cutezând să se bucure, frică îi e că se-nșală;
Iară și iară atinge cu mâna făptura dorită;
Trup este, viu; și sub mână vine zvâcnesc”.
(trad. De Ion Florescu, revizuită de Petru Creția)
Venus din Ille, povestirea lui Mérimée din 1837, este o variațiune pe această temă fantastică, doar că rescrisă în cheie gotică. O statuie antică de o frumusețe izbitoare este dezgropată în Ille-sur-Têt. Un tânăr care se pregătește de căsătorie îi pune statuii, în glumă, inelul de logodnă pe deget. Imediat după nuntă tânărul este găsit mort, cu corpul zdrobit, după toate aparențele, de statuia de bronz.
I.L. Caragiale, D-ale carnavalului
În piesa lui Caragiale din 1885, personajul Mița jură la un moment dat pe statuia Libertății din Ploiești: „Jur pe tot ce mi-a rămas mai scump, jur pe Statua Libertății de la Ploiești, că are să fie o istorie!... (bate-n masă) A! gelozie! Am să-i omor!”.
Ce era cu această statuie? Citez dintr-un articol de Mircea Iorgulescu, publicat în 2010:
„Astăzi tinerii căsătoriți din Ploiești se fotografiază, după ceremonia de mariaj, în fata bustului lui Caragiale. (...) Ar fi putut să o facă în fața Statuii Libertății, Ploieștiul fiind, alături de New York și Paris, unul dintre cele trei orașe ale lumii care posedă un asemenea monument. Diferită ca înfățișare de celelalte două, fiindcă nu înalță o torță, ci are într-o mâna o lance iar în cealaltă o carte deschisă pe care e scris «Constituția și legea electorală», Statuia Libertății din Ploiești provine însă tot din Franța. A fost cumpărată oarecum la solduri, era gata turnată, banii strânși prin «subscripțiune natională» de liberalii români la inițiativa lui C.A. Rosetti și Dimitrie Brătianu nefiind de ajuns pentru a se comanda un monument original. I s-au făcut totuși câteva retușuri, pentru a fi adaptată noii destinații. Fusese inițial o statuie a Minervei (de aceea are lance), iar coiful i-a fost schimbat cu o revoluționară bonetă frigiană. Adusă în România în 1876, avea să fie instalată abia în 1881, pe un frumos soclu de marmură albă de Provita, operă a arhitectului Toma N. Socolescu”.
Oscar Wilde, Prințul fericit
Unul dintre cele mai frumoase (și, vai!, lacrimogene) basme ale lui Oscar Wilde, publicat în 1888. Statuia acoperită cu aur și nestemate a unui prinț renunță de bună voie la toate podoabele pentru a-i ajuta pe sărmanii din partea locului. Pierzându-și strălucirea, statuia este dată la topit de oficialitățile orașului. Inima ei de plumb rezistă însă focului și va fi aruncată la gunoi; dar Dumnezeu o ridică în ceruri, oferindu-i strălucire eternă. Sună tezist, dar nu încercați să o recitiți fără șervețele la îndemână.
Arthur Conan Doyle, „Cei șase Napoleoni”
În această povestire cu Sherlock Holmes din 1904, cineva distruge mai multe busturi de ipsos ale lui Napoleon. Ce s-a întâmplat? Vă explică Sherlock.
Selma Lagerlöf, Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia
La un moment dat micul Nils Holgersson este urmărit de statuia de bronz a regelui Carol al XI-lea, pe care făcuse imprudența s-o sfideze. Este salvat de o statuie de lemn care servește drept cutie a milei. Am citit prima dată scena la șapte ani și m-a speriat așa cum avea să mă sperie Stephen King la 14.
Andrei Belîi, Petersburg
Romanul din 1913 a lui Andrei Belîi (socotit de Nabokov printre cele mai mari patru romane ale secolului al XX-lea) este un coșmar bântuit simbolic (și simbolist) de statuia de bronz a lui Petru cel Mare și de faimosul poem pe care Pușkin l-a dedicat acesteia (Călărețul de aramă). Cartea, plasată în timpul revoluției ratate din 1905, urmărește încercarea unui tânăr revoluționar de a asasina un înalt funcționar țarist – întâmplător chiar tatăl său.
Cine dorește să aprofundeze intertextualitatea țesută în jurul statuii lui Petru cel Mare poate citi și romanul Casa Pușkin, capodopera din 1971 a lui Andrei Bîtov (care ar merita să fie mult mai bine cunoscută).
Howard Philips Lovecraft, Chemarea lui Cthulhu
După cum se poate vedea și din această sumară listă, statuile au fost asociate nu o dată cu groaza. Chemarea lui Cthulhu, povestirea lui Lovecraft din 1928 care a inspirat mii de artiști (inclusiv pe cei de la Metallica) să-i aprofundeze mitologia, se referă la o figurină păgână legată de coșmaruri imposibil de descris:
„o figurină cu evidente calităţi plastice, deşi execuţia impresionistă mă împiedica să‑mi fac vreo idee mai clară cu privire la natura acesteia. Părea să fie un soi de monstru, sau simbolul unui monstru, o formă pe care numai o imaginaţie bolnavă ar putea‑o concepe. Dacă aş zice că închipuirea mea, oarecum extravagantă, ar produce imaginile simultane ale unei caracatiţe, unui dragon şi unei caricaturi omeneşti, n‑aş fi prea departe de spiritul acelui obiect. Un cap cărnos, cu tentacule, aşezat pe un trup grotesc, acoperit de solzi, cu aripi rudimentare. Dar tocmai profilul de ansamblu al întregului speria cel mai tare. În spatele figurii se reliefa, vag sugerat, fundalul unei arhitecturi ciclopice” (traducere de Ligia Caranfil).
Povestirile lui Lovecraft au fost reeditate de curând la Editura Polirom, în trei volume.
Mircea Cărtărescu, Orbitor. Aripa dreaptă
În romanul lui Cărtărescu, statuile din București coboară de pe socluri și iau parte la revoluția din 1989. Una dintre statui, înfățișând o femeie uriașă, este violată în grup de liderii revoluției (Ion Iliescu, Petre Roman și ceilalți, camuflați de Cărtărescu sub niște identități penibiluțe – Omul-cu-două-mame, Omul-fără-gât ș.a.m.d.). La sfârșit, unul dintre violatori strigă: „Doamne, ce-am făcut! Am futut Revoluţia română!”. Astfel de poante n-au devenit mai inteligente sau mai acceptabile din 2007 încoace. De altfel, acest ultim volum din Orbitor este de departe cel mai slab din toată trilogia.
Fotografie principală: Afrodita, la Muzeul din Atena
