Mă sună un număr necunoscut.
— Domnul Cristian Neagoe?
— La telefon.
— De la ASSMB vă sun. Pentru testul Covid.
Mi-a zis acel „ASSMB” de parcă ar fi fost acronimul cu care mă trezesc dimineața în gând. Înseamnă, în fapt, Administrația Spitalelor și Serviciilor Medicale București. Cu câteva zile înainte mă înscrisesem în programul „Testăm pentru București” al doamnei Primar. Citeam amuzat un articol în care amenința că dă în judecată Direcția de Sănătate Publică și Ministerul Sănătății pentru abuz în serviciu și zădărnicirea combaterii bolilor, fiindcă nu primește autorizație să strângă 11 mii de oameni pe Stadionul Național ca să-i testeze de coronavirus. Din mai și până acum se înscriseseră doar vreo 10 mii și ceva, deși doamna Primar oferea testul gratuit. Mă întrebam cum e posibil să nu sară lumea la o mică pomană electorală. Poate fiindcă implică spitale românești și boli mortale, o combinație nu tocmai îmbietoare.
Cum bugetul proiectului „Testăm pentru București” e de 2.233.000 lei, din care 33000 doar pentru o „aplicație de înscriere”, am fost curios să văd cum arată ea. De fapt, e doar un site. O poză cu un domn suspicios la a căsca gura în fața unei doamne în costum hazmat, un bloc de text greu de citit pe fundal bleu și niște PDF-uri scanate prost. Digitalizare marca PMB.
Dacă tot sunt aici, decid să mă înscriu. Numărul infectărilor crește rapid după ieșirea din izolare, lumea pare să fi uitat de coronavirus, ne-am relaxat cu toții periculos de mult. Spitale de prin toată țara anunță că nu mai au paturi. Dacă situația scapă de sub control, ne vom întoarce între patru pereți.
Bifez răspunsuri la niște întrebări care arată că nu am simptome sau nu m-am întâlnit cu oameni detectați cu Covid (criterii esențiale, aflu din regulament), apoi site-ul mă trimite în etapa 2, în care intru confirmând pe mail, apoi mai urmează niște etape, trebuie să-mi scanez buletinul și să-l urc în limita a câteva sute de kilobiți. Toate astea îmi spun că eșantionul aleatoriu de care e nevoie pentru ca rezultatele proiectului să aibă o bază științifică nu prea există. Practic, voluntarii care se înscriu trebuie să aibă calculator sau smartphone, adresă de email, să știe să scaneze sau să fotografieze un buletin, să-i reducă dimensiunile, să facă upload, ceea ce diminuează semnificativ segmentul de populație eligibil. Poate de aceea au trecut aproape 2 luni și încă mai aveam loc să mă înscriu.
Am crezut că n-o să mă sune nimeni, cel puțin nu așa de repede. Vocea de la dispecerat îmi dă adresa unei clinici medicale (bine că nu trebuie să mă frec pe un stadion de 11000 de oameni care se testează de covid!) și-mi zice să mă prezint a doua zi la ora 14. Sunt dosarul T7402 (de la Test 7402, probabil, deci departe de 11000). N-am voie să mănânc și să beau în ziua testului. Așa că deschid o bere — cine știe când mai apuc? Poate îmi iese rezultatul pozitiv și mă izolează.
Îndepărtez accesele de paranoia ca să aflu în ce constă testul. Pe site-ul de 7.000 euro al Primăriei (pe care ți-l poate face cu câteva sute de euro cam orice puști care se pricepe cât de cât la IT) sunt informat că testul e de tip RT-PCR. RT nu vine de la Real Time, fiindcă testul nu e rapid, ci convențional, deci mai sigur, promitea doamna Primar. Acronimul cu sonorități ceaușiste vine, de fapt, de la „Reverse Transcription Polymerase Chain Reaction”, adică „transcriere inversă a reacției în lanț a polimerazei”. E doar un proces genetic prin care poți clona și amplifica molecule. Niciun motiv de îngrijorare aici!
Ajung la clinica privată Gral Medical la ora 14, cum mi s-a indicat. Nu o menționez ca să-i fac reclamă, chiar mă întrebam cum au putut să-i dea așa un nume. E al medicului fondator sau vreun acronim? Se referă la Sfântul Graal în care a fost colectat sângele lui Iisus când se scurgea de pe cruce, dar nu au știut să-l scrie? Marea cupă din logo-ul lor asta pare să indice.
Intrarea principală, impunătoare și portocalie, e închisă cu un lanț de bicicletă. “Se intră prin gang pentru trierea pacienților”, scrie pe o foaie de hârtie lipită pe ușa de sticlă. O bătrână în trecere îmi indică gangul aglomerat. Câteva doamne în rochii înflorate așteaptă foarte triste, sprijinite de pereți. Sper că cei dragi lor vor fi bine. Doamnele nu stau la coadă, așa că înaintez către un cort de plastic verde pe care scrie „TRIAJ EPIDEMIOLOGIC” (foto principală). Până nu demult, testarea se făcea vizavi, într-o gheretă de portar dintr-o parcare dezafectată - asta până s-a revoltat lumea.
Mă preia după un timp o asistentă care mă pune să semnez în timp ce îmi ia temperatura cu un termoscanner: 36 cu 6. Îmi dă o foaie cu niște explicații despre test, trei stickere cu numărul de identificare și îmi explică o nouă adresă, unde trebuie să prezint o hârtiuță ștampilată care atestă că nu am febră.
Ies din gang, traversez, o iau pe o alee și ajung la Spitalul OncoFort Caloian (tot privat, tot parte din Gral Medical), specializat în cancer tiroidian și medicină nucleară. Un afiș de pe ușă mă anunță că spitalul se află în carantină din pricina Covid-19 și că accesul persoanelor străine este interzis. Pe alte afișe mi se impune cu CAPS LOCK să folosesc interfonul. Cât citesc aglomerarea de semne și indicații, o femeie de serviciu îmi deschide ușa. „Poftiți, vă rog!”
Mă pun cu tălpile pe un preș acoperit cu cârpe înmuiate (în clor, după cum miroase) și mi se spune să aștept acolo. După o vreme, se apropie un domn în vârstă, pacientul anterior. Spațiul de la intrare e atât de mic încât ne frecăm unul de altul. Sute de mii de particule de coronavirus ar putea fi transmise pe haine astfel, mai ales într-un spital în carantină. „Au avut infecții depistate acolo?”, se activează instinctul de supraviețuire. „Dacă intru sănătos și ies bolnav?”
Am sunat la Gral Medical să aflu mai multe despre asta. Dispecera mi-a mărturisit că nu știe că spitalul este în carantină și că „nu au avut cazuri de testare”, ceea ce n-am înțeles ce vrea să însemne — că n-au avut infecții cu covid sau că habar n-are că se fac teste la ei în spital? A promis că dă numărul mai departe și că voi fi sunat înapoi. Până acum nu au făcut-o.
Intru într-un cabinet în care sunt invitat să stau pe scaun de un tip cu vizieră, costum alb etanș și protecții albastre pentru pantofii. Realizez că nu m-a mai întrebat nimeni de hârtiuța cu temperatura. Îl chestionez ce fel de test e și dacă aflu rezultate legate de anticorpi. Îmi răspunde că „da, normal că anticorpi”, numai că RT-PCR nu funcționează așa, ci identifică ARN-ul coronavirusului în celule din nas și gât, dacă el există. Pentru detectarea anticorpilor se fac teste de sânge. În fine, nu insist, dar nu pot să nu mă întreb ce fel de medic e dacă nu știe atâta lucru despre fix activitatea pe care o desfășoară.
Îmi arată că folosește mănuși noi și îmi cere să deschid palmele. Mi le stropește cu dezinfectant și îmi descrie cum „să mă curăț chirugical”, insistând pe un gest cu degetele împreunate care fac cercuri în podul palmei. „Vii diseară la mine să-ți arăt colecția mea de discuri?”, îmi răsună în cap o replică celebră a lui Vizante din filmul E pericoloso sporgersi. Mă pune apoi să deschid gura, să scot limba și să zic „AAA!”, în timp ce-mi bagă pe gât un băț de plastic care mă face să vomit. Reușesc să mă abțin. Își cere scuze pentru senzația neplăcută, apoi îmi introduce același băț în ambele nări și îmi dă voie să plec, după ce ia stickerele de pe foaia primită mai devreme pentru a le lipi pe fiolele cu probele mele biologice.
În cele 10 minute petrecute acolo, codul portocaliu de furtuni își arată utilitatea: plouă torențial. Un alt domn sare prin ușă în spital când încerc să ies, ca să nu-l ude perdeaua de apă ce se scurge de pe umbrelă. Aproape că ne luăm în brațe.
Ce aflu, până la urmă, din acest test? Dacă la momentul recoltării salivei eram infectat. Sigur că pot lua niște coronavirus din primul supermarket în care mă duc să cumpăr un senviș post-testare, iar rezultatul meu negativ (care vine după două zile) poate să mă inducă în eroare, dând astfel mai departe virusul chiar în timp ce sărbătoresc absența lui.
Mai mult de atât, în acest program nu se fac decât teste pe exudat nasofaringian (adică un cosmonaut medical colectează pe un băț cu vată niște mucoasă din gâtul și din nările tale), nu și teste de sânge pentru anticorpi, ca să știi dacă ai fost infectat, dar ți-a trecut și acum ai putea fi imun.
Apropo, am primit rezultatul. Într-adevăr, negativ. După cum puteți vedea, testul era, de fapt, Real Time, cu o marjă mai mare de eroare decât cele convenționale.
Poate din miile de oameni care s-au prezentat la test vor depista măcar câțiva bolnavi asimptomatici, ceea ce tot ar fi un lucru bun. Totuși, științific vorbind, după genul ăsta de testare nu se pot face generalizări, fiindcă eșantionul nu e reprezentativ. Selecția prin voluntariat nu garantează că procesul e aleatoriu: se pot înscrie doar cei care știu să se înscrie, sau majoritar fanii doamnei Primar, sau medici și asistente care n-au avut acces la teste în tot timpul ăsta. Fără teste pentru anticorpi — care se fac într-un program separat, „Sunt imun la Covid?”, unde trebuie să primești invitație scrisă de la Primăria de sector pentru a te înscrie — nu putem ști nici care e gradul de imunizare al populației Bucureștiului. De ce e nevoie de două programe separate, când puteam să primesc și o mică înțepătură în deget după bețișorul din nas? De ce nu sunt testați în primul rând angajații Primăriei care intră în contact cu oamenii — șoferii STB, controlorii, funcționarii de la ghișee?
Doamna Primar a arătat că ea face, chiar dacă nu știe exact ce. O metodă destul de eficientă de a arunca jumătate de milion de euro pe fereastră, trebuie să recunoașteți.
