Am fost la Telefonul Vârstnicului ca să aflu cum o linie telefonică gratuită îi ajută pe seniori să-și aline singurătatea în vremea sărbătorilor de iarnă.
În cască se aude o voce foarte tremurată, ezitantă:
- Sunt bine, mulțumesc de întrebare. (Pauză.) Nu 100%. Cu cine vorbesc? Andreea! Astăzi ai mai sunat, Andreea?
- Da, am mai sunat acum o oră.
- Probabil eram prin curte, Andreea. Sunt tot mai șubredă, Andreea. E vârsta, e o uzură generală. [Sunt] acasă, singură. De-abia aștept să treacă sărbătorile. Pentru mine sărbătorile sunt o pedeapsă. [Fiica mea] împodobea toată casa. Acum sunt singură, cu cățelușa. Da, e drăguță. Și am noroc cu vecina care vine, uite, și-acuma e-aicea și mai stă cu mine. Vine de trei ori pe zi. Deci, cât de cât sunt controlată. [Fiica mea] în fiecare an făcea bradul în altă culoare - argintiu, altă dată roșu ca focul sau albastru. Și sub el, cadouri. A fost odată. Andreea, îți mulțumesc frumos. Îți doresc sărbători fericite și, dacă poți, pleci acasă? A, stai, că ești bucureșteancă. Ești cu familia, cu mama, cu tata. Să știi că ești fericită, cât ai mama, tata. Sănătate părinților și iubitului dumitale. Noapte bună!
Acest telefon scurt, de nici cinci minute, e unul dintre cele peste 36.000 de apeluri primite și date la Telefonul Vârstnicului - un serviciu al Fundației Regale Margareta a României, la care oricine poate suna gratis, la 0800.460.00. În cei mai bine de patru ani de când există linia telefonică, peste 6.500 de seniori au stat de vorbă cu operatorii ei. Aproape jumătate dintre cei care sună (46%) sunt din București, un sfert din alte orașe mari și un alt sfert de la sat și din orașele mici. Când sună pentru prima oară, mulți bătrâni se miră că le răspunde cineva la telefon. Unii le spun că au numărul de un an sau de șase luni, dar le-a fost rușine să sune. Alții încep să plângă atunci când vorbesc despre problemele lor.
Am fost în prag de Crăciun la vila modernă și elegantă unde își are sediul Fundația Regală Margareta a României, ca să aflu cum se descurcă vârstnicii cu singurătatea și cum îi ajută serviciul ăsta, mai ales de sărbători, când tradiția și normele sociale ne dictează să fim cu familia, cu masa plină și cu ușile deschise pentru colindători și prieteni. Statisticile Fundației Regale Margareta a României spun că 51% dintre cei care sună la Telefonul Vârstnicului sunt singuri, față de doar 28% care stau cu copiii, nepoții sau partenerul de viață. Conform unui studiu realizat de GFK pentru Fundație, unul din doi vârstnici din România se declară afectat de singurătate.
Ioana (34 de ani) și Andreea (26 de ani), cele două operatoare de serviciu pe 23 decembrie, ambele în blugi și pulovăre roșii, de sărbătoare, îmi spun că, de fapt, foarte puțini dintre bătrânii cu care vorbesc recunosc că sunt singuri. „Cei mai curajoși o spun voalat, iar noi suntem trainuite să ne dăm seama că, de fapt, despre asta e vorba. Și, oricum, cei care sună aici pentru socializare au foarte mult curaj.” E mare lucru pentru cei care reușesc să depășească „bariera asta - să spui unui străin prin ceea ce treci”, îmi zice Ioana.
„Noi oricum știm să nu punem întrebări foarte personale. Îi lăsăm pe ei să se deschidă cu timpul. Discutăm despre vreme, prăjituri, știri, activități, ce-ați făcut astăzi, ce-ați mai văzut la televizor...” În cele șase convorbiri telefonice pe care le voi asculta la call center televizorul dat tare, agresiv și plin de politică, o să fie adesea coloană sonoră pentru vocile sparte de lacrimi, alteori voioase ale bătrânelor.
Majoritatea celor care sună la Telefonul Vârstnicului (63%) sunt femei - de altfel, și în cele câteva ore petrecute la call center o să aud doar voci feminine. Mai jos am ales fragmente din ce-și amintesc sau la ce visează, din pregătirile lor de Crăciun și Anul Nou și din fricile lor. Le-am anonimizat pentru confidențialitate, dar veți recunoaște poveștile, grijile și sfaturile propriilor bunici.
Printre povești despre zăpezile fabuloase de altă dată or să se strecoare și multe rețete: sărmăluțe cu două linguri de dulceață de ardei iute; tort de bezea cu nucă și cremă de cacao; cozonaci pe care nu-i mai fac, fiindcă nu mai au putere. Și întrebările veșnice: Te duci la părinți de sărbători, da, mamă? Vacanța unde o faci? Ce-ai mai văzut la teatru? Dar la Operă?
Și urările:
„Sănătate părinților și iubitului dumitale.”
„Să-ți dea Dumnezeu sănătate și putere să mă asculți pe mine! Sau să îmi povestești. Ce mai îmi povestești?”
„Să-mi dea Dumnezeu sănătate, că de aia am cea mai mare nevoie, nu-mi trebuie altceva. Aia o cer întotdeauna.”
Pe 23 decembrie pe la prânz, Ioana (34 de ani) încearcă să dea de una dintre doamnele pe care le are la reapelare, adică pe care le sună săptămânal, în aceeași zi și la aceeași oră. Pentru vârstnici e foarte importantă rutina - mulți dintre cei sunați își aranjează programul în așteptarea telefonului de la Ioana sau colegii ei. Colega Ioanei, Andreea (26 de ani) îmi spune că are un domn care telefonează cu rigurozitate, la minut, dacă nu primește apelul exact la ora programată. Serviciul funcționează cu o mână de consilieri și voluntari - o tură durează patru ore. Ioana e de doi ani la Telefonul Vârstnicului; înainte a lucrat tot în domeniul social, dar cu copii. Andreea e aici de la deschiderea liniei telefonice, adică de patru ani. Fiecare operator de la Telefonul Vârstnicului are 30 și ceva de reapelați săptămânal, plus apelurile noi.
Când operatoarele le explică vârstnicilor despre serviciul de reapelare, de multe ori se lovesc de neîncredere. Cum, există așa serviciu la noi în țară? Și sigur o să ții minte să mă suni în fiecare săptămână? Ioana spune că vorbește de doi ani cu o doamnă care-și încheie și acum convorbirile cu „Hai, te las, poate ai treabă.” De un an, Andreea stă de vorbă cu un bătrân nevăzător, care i-a zis de curând că a auzit la televizor despre Târgul de Crăciun din centrul Bucureștiului. A rugat-o pe Andreea să se ducă, pentru ca apoi să-i poată povesti dacă e adevărat tot ce-a auzit.
Ioana reușește să dea de doamna programată în dimineața asta, care-i în drum spre casă. O întreabă dacă are umbrela la ea: nu o are, așa că Ioana o sfătuiește să-și facă un ceai și o baie fierbinte când ajunge acasă, să nu răcească. Îi amintește că de mâine începe concediul și că se vor reauzi abia după Anul Nou. O să aud asta de multe ori, în cele câteva ore pe care le voi petrece la Telefonul Vârstnicului - e important pentru beneficiarii serviciului să știe că nu vor fi abandonați.
„Sunt singură, dar nu sunt singură - sunt cu Maica Domnului. Sunt în casa părintească și am în apropiere o mânăstire mică, care este a doua familie a mea.”
„Anul ăsta nu fac brad, dar am un brăduț gata îmbrăcat, în boxă. Uite, o să mă duc să mi-l aduc, să-l pun pe masă în bucătărie, să nu fiu eu singură.”
„Ce să fac, uite, nu pot să zic decât că mă intoxic, că-mi face plăcere, cu filmele de Crăciun. Îs foarte ușurele, siropoase, dar eu când văd zăpada, fulgii de zăpadă cum cad, feeria globurilor și a cadourilor și, până la urmă, happy end-ul... Că așa se termină, așa e magia Crăciunului. Astea sunt filme, cum să zic, pentru copii și prostănaci, care mai cred. (Râde.) Bineînțeles, eu mă uit că-mi place să mă prostesc și să mă copilăresc și să cred încă. Decât să mă gândesc la necazuri și la cei de-afară…”
„Câteodată mai plângem, câteodată mai râdem împreună. E o dinamică”, îmi spune Ioana. Ca să faci munca asta, zice ea, îți trebuie empatie, răbdare și curiozitate. „O să vezi că unii sunt foarte vorbăreți. Alții au nevoie să le pui tu întrebări și să inițiezi subiecte de discuție.” Ioana lucrează de multă vreme în domeniul social, dar tot recunoaște că a fost o provocare să-și facă o meserie din a vorbi cu bătrânii. Dar a și învățat o grămadă de la ei, în cei doi ani și jumătate de când e la Telefonul Vârstnicului. „Cum să am grijă de viața mea, de sănătatea mea. Cum să îi înțeleg pe vârstnici, să le înțeleg frustrările, să mă apropii de ei. Cum să le conțin durerea.”
Nu are o rețetă magică despre cum se produce genul ăsta de apropiere. „Rolul în sine e de socializare, nu trebuie să intri în consiliere psihologică. [...] Prin simplul fapt că sunt ascultați, se deschid. Fără să-i critic, să-i judec, să le pun la îndoială convingerile sau să-i condamn. Chiar dacă câteodată nu sunt de acord cu ce spun, contravin credințelor mele - dar înțeleg că asta e perspectiva lor. A fost altă viață, alte generații, e alt om. Treaba mea e să ascult.”
De altfel, pe fiecare dintre cele trei birouri din încăpere se află câte-un post-it pe care scrie „Fără sfaturi”. „Nu se face”, îmi explică Andreea. „Noi știm doar din perspectiva vârstnicului, nu știm care este povestea per total. Și-atunci nu putem să ne implicăm direct în problemele lor. Ce să le spunem?” A asculta e cam tot ce pot face operatorii. Din păcate, chiar și în cazurile sociale grave, operatorii Telefonului Vârstnicului nu pot decât să-i îndemne pe bătrâni să apeleze la autorități - în România sistemul de protecție socială pentru vârstnici, care ar trebui, printre altele, să asigure „ajutoare pentru situații care pun în pericol viața și siguranța persoanei” funcționează deficitar. Una dintre doamnele cu care stă Andreea de vorbă săptămânal are Alzheimer. Una dintre cele pe care le sună Ioana e convinsă că o vecină i-a pus gând rău și vrea s-o gazeze.
„Știi că am fost și prădată de hoți, da? Stau închisă. În sfârșit, asta-i lumea. Asta-i societatea, formată în diferite straturi. Ce să facem? [...] Am și avut un om puternic lângă mine... Asta e. Am rămas cu amintirile. Dar, bine, știi, e o vorbă înțeleaptă: nu există bătrânețe, ci o perioadă cu mai multe amintiri.”
„Toate aceste amintiri le spun copiilor mei și nepoților mei și râd cu mare, mare haz. „Tu, buni, chiar așa o fost?” Chiar așa o fost. Era copilăria copilărie, era iarna iarnă, erau oamenii oameni.” [...] Niște amintiri pe care numai țărâna le poate astupa și pierde. Eu așa zic. Și-acuma, uite, că nu mai este nici zăpadă, nici nimica, și nu ne mai putem bucura nici de albul din zăpadă.”
„Mâncam țurțuri. Mergeam pân-la pretina să bem apă, ne urcam pe spatele unii la alții, că n-aveam cum altfel, și luam țurțuri de-acolo de sus de pe streșină și mâncam. Și zăpadă mâncam! Da’ nu ne răceam ca acuma. Acuma imediat - stă un pic în frig sau mănâncă ceva rece și, gata, face amigdalită. Eram căliți.”
„Ce n-aș da să mă pot întoarce, măcar pentru puțin timp - dar nu se mai poate.”
Ioana crede că societatea nu ne-a educat să ascultăm. „Oamenii nu sunt obișnuiți să fie ascultați - și cu-atât mai puțin vârstnicii. Sunt foarte neglijați. Și dacă mai vedem reacții agresive sau nepotrivite în diverse locuri este, cred eu, pentru că oamenii au ajuns la un nivel de frustrare atât de ridicat încât nu știu să-și mai gestioneze emoțiile sau neputința, boala, durerea, singurătatea. Doare singurătatea și asta am auzit-o de la toți vârstnicii, indiferent dacă au familie sau nu.”
„E cea mai grea boală, care n-are leac. Dacă ești bolnav iei medicamente”, o completează Andreea. „Și dacă ești dispus să asculți, alea două minute sunt cele mai importante pentru ei.” Pentru mulți dintre ei înseamnă singurul prilej de a sta de vorbă cu cineva în ziua respectivă.” Ioana îmi spune că a observat și ea ce arată studiile: la vârsta a treia „se acutizează toate rănile, frustrările, neîmplinirile. E o perioadă în care-ți faci bilanțul. Se apropie moartea. Apar tot felul de întrebări. La 30 de ani altfel îți gestionezi singurătatea. Dar la 60, 70, 90?”
„Doar nu trăim așa, să se șteargă totul din mintea noastră. Am visat ceva care nu mi-a convenit. Când m-am trezit mi-au rămas imagini, ceva dureros. Și mă gândeam: „Doamne, la ce să mă gândesc eu?” Și am, cred, 20-25 de ani petrecuți pe malul mării cu [soțul meu]. Douăzeci și cinci de veri. Era de vis. Așa că imediat, m-am trezit din vis, visul care m-a obosit, m-a îndurerat, și imediat am căutat să visez ceva. Mai am o prietenă care mi-a rămas de pe litoral și am s-o sun, să refacem câteva petreceri de Sf. Mihail. Și ziua mea se petrecea în mijlocul verii. [...] Tu să-ți vezi de viața ta, nu să stai sechestrată în telefonul meu. Ești o drăguță, stai jumătate de oră în telefon cu mine, cu mine, o... o... Mie nu-mi place babă. (Râde.)”
„Scumpa mea prietenă de departe, dar atât de aproape de sufletul meu, îți doresc să ți se îndeplinească dorințele cele mai importante. Și să nu te schimbi niciodată. Să nu îmbătrânești, că bătrânețea e urâtă oricum. Dar dacă sufletul îți rămâne al copilului Andreea, pe care l-am cunoscut eu și care mi-a întins o mână și o afecțiune specială de departe, ești un om minunat și bogat.”
