Unul dintre cei mai buni actori ai momentului, István Téglás (n. 1981) a ținut în perioada aceasta un jurnal în care descrie viața în izolare și în care vorbește despre schimbările care au loc atunci când iei o pauză lungă de la repetiții și filmări. István Téglás este angajat la TNB, a colaborat cu regizori ca Radu Afrim, Bobi Pricop, Alexander Morfov, Mihai Măniuțiu, Dragoș Galgoțiu, Felix Alexa ș.a., și jucat recent în noile filme ale lui Cristi Puiu („Malmkrog”) și Corneliu Porumboiu („La Gomera”).

Miercuri, 25 martie

Pot să iau concediu de la absolut tot și să mă închid în casă? Da. 

A venit răspunsul la întrebarea pe care mi-am pus-o acum câteva luni.

Probabil mă săturasem de oameni, sau mai bine zis de felul în care interacționez eu cu oamenii, și varianta cea sigură în cazul ăsta era să mă închid în casă. Odată cu criza din jurul virusului, această retragere a devenit oficială. Acum că am timp, va trebui să regândesc toată această comunicare cu ceilalți, care în ultima vreme a devenit extrem de obositoare. 

Cei care tânjesc de obicei după concedii sunt cei care au un job cu program fix. Eu cică am o „meserie vocațională”, și îmi place meseria asta, dar senzația e că se adună prea multe și îmi vine să zic stop. 

Am băut și două pahare de vin. E deja seara. 
Problema mea e că mă simt foarte bine izolat de absolut toată lumea, și lucrul ăsta mă sperie doar cât îl văd scris aici, în fața mea. Altfel pare că mă liniștește. Și totuși mă bucur că mai stau cu cineva în casă în perioada asta. Mi-am dat seama că eu, deși mă gândesc mereu la moarte, în perioada asta nu m-am gândit deloc, nici nu mi-a trecut prin cap. De obicei îmi fac un fel de control să văd dacă sunt pregătit în caz că vine ea, moartea. Pare că e o obsesie, însă cea mai bună cale de-a vedea cum mă descurc cu viața, e să văd dacă sunt pregătit să mă despart de ea. Rar simt asta. Gata, intru pe FB. 

Joi, 26 martie

Facem fasole și mă cert cu oamenii. Toată ziua. 

Azi m-am trezit devreme să mă duc în parc cu câinele, să îmi beau cafeaua repede, și să mă pun pe treabă. Să citesc, să răspund la niște întrebări, să scriu aici. Ieri am făcut un podcast și am fost întrebat dacă mi-e frică cumva să nu-mi pierd skillurile pânâ trece toată criza asta. Nu mai știu exact ce-am răspuns. 
A, gata, mi-am adus aminte ce-am zis, că nu mi-e frică, și dacă se mai pot inventa forme noi eu sunt adeptul lor, iar dacă supraviețuim acestei boli, le voi îmbrățișa fericit și le voi uita pe cele vechi. Și ce înseamnă skill-uri, până la urmă? Dacă am așa ceva, n-am cum să le pierd. Iar dacă se va prelungi perioada asta cu pandemia, nu prea va mai fi nevoie de ele, indiferent de ce skill-uri aș avea eu. Om vedea.

Singurul lucru bun azi a fost că am făcut fasole.
Mă duc să mănânc. 

Vineri, 27 martie

Ziua mondială a teatrului. A trecut toată ziua și n-am timp nici acum să scriu pentru că mi-e foame. Voiam să fac o tartă de-aia faimoasă de-a mea de ziua teatrului, dar nu cred că merită. Hai la mulți ani! 

Sâmbătă, 28 martie

Aoleo, trebuie să mă uit neapărat în frigider să văd dacă carnea de vită s-a stricat, sau mai am o zi două ca să fac ceva din ea. Gulaș. 

Au închis parcul, am fost nevoit să ies în stradă cu câinele. E soare, am o stare agitată pentru că vreau să fac mai multe lucruri în același timp și nu știu cu ce să încep. Ar trebui să fac o filmare scurtă dar urăsc să mă filmez, mai ales acum când a explodat  „industria” filmulețelor de-acasă. N-am nicio problemă să stau închis în casă și să nu am niciun contact cu lumea, mai mult, am senzația că dacă-ar fi după mine n-aș ieși niciodată din casă, iar cel mai bine m-aș simți dacă în liniștea totală a casei mele aș putea să-mi rețin respirația. Mi se pare că există în asta o senzație de-o perfecțiune absolută. Trei ani la rând am mers la terapie și, pe lângă multe altele, treaba mea era să tocesc dorința asta de-a căuta perfecțiunea. În meseria de actor această căutare m-a împins înainte, dar în viața mea personală a dus la dezastru.

Anul trecut am rupt toate legăturile mele care se bazau pe relații de dependență. Nu mai suportam să ne alimentăm reciproc fragilitățile. După acele rupturi a trebuit să-mi dau seama că nu numai că am căutat toată viața mea genul acela de relații, dar erau aproape singurele mele legături stabile. Scriu rândurile astea cu speranța că cei implicați în poveștile mele de viață se vor recunoaște printre ele, și-n același timp vor primi niște răspunsuri la întrebările pe care și le-au pus în legătură cu mine. 

Duminică, 29 martie

E devreme, am sărit din pat pentru că mâța mea neagră plânge în ultima vreme în somn și nu știu ce să fac. Dar înainte de a deschide ochii, m-am tot gândit la campania noastră gândită să-i ajute actorii independenți, care nu prea au din ce să-și plătească chiriile în perioada asta, și odată ce las gândurile să zburde în semi-somn, nu mai pot să le opresc. Mi-am adus aminte că toată povestea asta a pornit din simplul fapt că noi, cei care suntem angajați într-un teatru, primim un salariu de la stat în toată perioada asta, deci putem sta acasă liniștiți nefăcând nimic. Eu am tot așteptat ani la rând ca să se producă minime schimbări în sistemul teatral, și de aia am tot amânat să mă angajez și să mă așez comod pe un loc de salariat, dar tot mi se pare nedreaptă situația acestor actori. 
Cei care nu-și mișcă nici dej’tul mic pentru salariul ăsta nici în restul anului, când nu e criză, probabil văd lucrurile altfel. Teatrele sunt arhipline cu actori care nu joacă cu anii și nu doar de actori, dar hai să nu intrăm în căcat până-n gât. Eu vorbesc de actori, nu doar de tineri, dar în primul rând de ei, de cei care printr-o minune greșită s-au trezit angajați într-un teatru de stat. Îi văd la fiecare teatru pe unde merg că au o părere nefondat de bună despre ei, sau poate doar „o joacă” pentru că vorba aia, ce altă treabă au. Ei sunt cei care nu vor să facă absolut nimic pentru că toate rolurile sunt mult prea mici pentru ei. Și ah, mai e și categoria aia care sunt împinși din spate în continuu. Ce-i drept aici-s mai puțini, și în timp ce ei dau eșec după eșec în toate rolurile, teatrele îi promovează în cele mai bune categorii de salariați, mor de râs. 
Mă gândesc că în aceste momente, ei n-au nicio problemă.

Nouă încă nu ne-au tăiat salariile, deocamdată intrăm în concediu de vară și probabil nu vom mai primi sporurile. Aseară am făcut o tartă. 

Luni, 30 martie

Am senzația că e mai curat aerul. Când m-am trezit mi-am dat seama că nu mai simt tensiunea-n burtă. Tensiunea asta are legătură cu dorința mea de-a face mereu ceva, de-a nu sta liniștit aproape niciodată. E ca un „virus” această obsesie, un virus care a apărut în urmă cu treisprezece ani, când eram internat în spitalul Colentina. Mi-am aruncat blugii de la etaj și-am fugit ca-n filme din spital, trebuia să ajung la o audiție pentru un spectacol. De-atunci mi-am făcut o lucrătură solidă înlăuntrul burții mele. 

În timpul unui exercițiu de conștientizare a corpului, pe care l-am făcut în cadrul unui proiect la Cluj, am simțit cum toată partea de jos a triunchiului meu (până-n piept) se transformă în ceva metalic, și n-aveam cum să opresc asta. Primele semne că virusul s-a răspândit în tot corpul, preluând controlul asupra organelor. Nu-mi puteam explica senzația asta. Am cerut ajutorul coregrafei care mă coordona, dar avem realități atât de diferite în majoritatea timpului cu toții, că nu putem decât să urlăm în gol, închiși în singurătatea corpurilor noastre. Cei care asistă la criza cuiva, rămân martori oculari disperați, care n-au acces la lupta omului cu fizicul, sau psihicul lui. Așa s-a instalat tensiunea-n mine, iar boliile pe care le-am avut de-a lungul anilor la stomac au contribuit la ea. Până să fiu „infectat” cu virusul ăsta, eram total iresponsabil cu viața mea, parcă eram dintr-un aluat extrem de moale, nu-mi doream cu adevărat ceva de la viață. Se pare că, până la urmă,  e bună și tensiunea asta la ceva. Partea proastă e că te halește foarte repede, mereu vrea mai mult, și lasă-n urmă doar nemulțumiri care devin imposibil de acoperit. 

Bine-ai venit boală mortală printre noi, și bine că ne-ai oprit din mers.

E seara, abia se întunecă, am comandat mâncare de la Lacrimi și Sfinți și am aprins o lumânare pentru Mașa Dinescu. Mâncarea are aceleași condimente ca atunci când stăteam cu ea la restaurant, după premiera de la Furtuna, acum mulți ani. Probabil comandasem și-atunci chiftelele astea, care îmi vor aminti mereu de ea. Mă bușește plânsul. Gustul are ceva extrem de familiar, e din în copilărie, îmi aduce aminte de vizitele pe care le făceam în copilărie la rude sau la cunoștințe, bucătăria lor mirosea așa. 

Marți, 31 martie

Sufăr de oboseală cronică, am ficatul gras și colesterolul mărit, cică din cauza stresului. Trebuie să dorm mai mult pe partea dreaptă, și să-mi vâr bine plapuma sub mine, ca să mă țină strâns. Mă trezesc în fiecare dimineață cu câte-o durere nouă, în zona genunchilor, și a încheieturilor. De exemplu, ieri a început să mă doară vârful de la al patrulea deget de la mâna stângă.  De asemenea, călcâiul drept m-a deranjat câteva zile, dar văd că azi m-a lăsat. Găsesc dansul prin casă extrem de healing, dansul creativ, când nu dansez pur și simplu, ci fac creație, hahaha. Mă trezesc făcând asta fără să-mi dau seama, și văd cum se holbează animalele la mine. 

Primesc sfaturi de cum să fac un gulaș. Pe bune? Cred că dețin toate drepturile neamului unguresc de-a face un gulaș așa cum cred io. Am lucrat trei ore la el, nici măcar nu l-am gustat, și-a ieșit excelent. Acu beau vin și mănânc biscuiți, aștept să vină cina. 

Momentan mă-mbăt.

Miercuri, 1 aprilie

Hopa, e întâi aprilie. M-am trezit la ora nouă și-am scos câinele. Parcul fiind închis, îl bag pe el sub banda trasă de la intrare și ne plimbăm de-a lungul aleii, eu pe trotuar, el după gard în parc. Ajung acasă, beau cafeaua și intru pe fb, „scrolez” și uite așa trece o oră. 

În cazul în care n-avem de mâncare, e nasol, trebuie făcut ceva sau comandat. Aici urmează un moment de dans pentru că sunt agitat din cauza foamei, și e o energie care trebuie consumată. Dar e și-un fel de serbare, e cel mai important moment al zilei, prânzul. Pe urmă spăl vase. De când cu carantina asta, am senzația că nu fac altceva decât să spăl vase. La patru jumate-cinci după amiaza mă-ntorc la tabletă, și trec câteva ore. E timpul să ies iar cu câinele. Seara scriu mesaje, vorbesc la telefon, mă-mbăt și devin foarte drăguț cu toată lumea. 

Joi, 2 aprilie

Orice acțiune fizică pe care-o fac  se leagă de-un gând izvorât din căpuțul meu. Faptul că am scris „căpuț” în loc de „cap” are legătură tot cu asta. Este, de fapt, un fel de-a percepe viața ca o singură înșiruire de gânduri. Se naște din ideea că existența mea în sine, produce un zgomot de fond, pe care dacă-l ascult devine gând. Zgomotul ăsta se mai poate numi și intuiție, deși e mult mai mult decât atât. Cred că despre asta vorbește Nijinsky în jurnalul lui, apărut la noi sub titlul Jurnal necenzurat. Motivul pentru care devine înfricoșător de citit, unii spun că de-a dreptul imposibil, este că, în momentul scrierii jurnalului, el nu mai asculta nimic altceva în afară de acest zgomot. Starea asta e atât de vie și prezentă pe tot parcursul jurnalului, că te atrage și pe tine să devii una cu ea. 

Spre exemplu, acum că stau închis în casă, nu am neapărat ce să povestesc, pentru că dacă e s-o iei așa, nu pot să zic că fac ceva concret; dar imediat ce ies de aici, mă duc să scot prosoapele pe care le-am întins afară pe terasă, după ce le-am spălat în sfârșit cu detergent de rufe ca să scap de mirosul rânced de la uleiul de masaj (pentru că-n rest folosesc niște biluțe de magneziu care cică sunt mult mai sănătoase pentru mine, pentru haine, pentru mașina de spălat, ce mai, sunt organice) -  dar e mult mai important ce se întâmplă în tot timpul ăsta în gândurile mele, cu tot acel zgomot. 

Vineri, 3 aprilie

Am o stare amestecată, probabil de la alcoolul de aseară și de la faptul că m-am culcat târziu, parcă umblu-n gol. E ziua-n care ar trebui să fac curat prin casă, trebe să fac asta.
Ieri am avut multe momente de fericire, azi cred că mă voi abține, pentru că și stările astea de bine te consumă. Hai să văd cu ce încep. Mi-e foame.

Miercuri, 8 aprilie

N-am scris mai nimic zilele astea. A trebuit să fac multe acțiuni fizice pentru că am picat un pic, ca la paisprezece ani. Când o dată la câteva luni deveneam total absent, iar cei de la școală erau obișnuiți că „lipsesc” două-trei zile. Sufeream de-o criză acută de identitate, care între timp mi-a trecut, dar mi-a rămas melancolia vremurilor de atunci. Când bunica trăia, făcea prăjituri și îmi dau seama că felul ei de a învârti untul neîncetat, în timp ce eu sufeream de toate problemele lumii, m-a ajutat cel mai mult. Absurdul mișcărilor mâinilor ei neobosite, pentru mine acum își găsesc sensul. Cum n-am încotro, zilele astea m-am apucat efectiv de făcut prăjituri pentru prieteni. E de nedescris:)).