Se estimează că în ziua de 16 martie 2022, când a fost bombardat Teatrul Dramatic din Mariupol, în clădirea teatrului, folosită ca adăpost, se aflau circa 1000 de oameni: localnici, printre care mulți copii, dar și zeci de angajați ai instituției (clădirea fusese semnalizată și ca refugiu pentru copii). Dacă în primă fază autoritățile locale vorbeau despre 300 de morți, o investigație Associated Press, publicată două luni mai târziu, arăta că numărul victimelor ar fi fost de două ori mai mare. În urma unei alte investigații ample, Amnesty International a catalogat distrugerea teatrului drept o „crimă de război comisă de forțele armate ruse”.
Am fost recent la Chișinău ca să văd două dintre spectacolele Teatrului Dramatic din Mariupol: Strigătul națiunii, bazat pe scrierile poetului și disidentului ucrainean Vasil Stus, și Decameronul, o adaptare după Boccaccio. Ambele reprezentații au avut loc la Teatrul fără Nume din Chișinău.
La mai bine de un an după ce teatrul a fost bombardat de ruși, trupa din Mariupol începe să facă deplasări și în afara țării, mai ales în locuri în care sunt stabiliți mulți refugiați ucraineni. Vorbim însă de o echipă artistică renăscută într-o formulă restrânsă (13 oameni) și care între timp și-a găsit un nou sediu în Ujgorod, oraș din vestul Ucrainei aflat la granița cu Ungaria și Slovacia.
Construită între anii 1956 și 1960, pe locul fostei biserici Maria Magdalena, clădirea Teatrului din Mariupol (cunoscut și ca Teatrul de artă dramatică al Oblastului Donețk) era reprezentativă pentru arhitectura sovietică în faza ei neoclasică. Era o clădire iconică a orașului și care, odată invazia rusească, se transformase într-un uriaș refugiu pentru localnicii care așteptau deschiderea unor coridoare de evacuare. În zilele premergătoare bombardamentului din 16 martie, s-a format acolo o adevărată comunitate în cadrul căreia oamenii s-au mobilizat astfel încât să reziste prin solidaritate și întrajutorare. Foarte implicați au fost și unii dintre angajații teatrului, oameni care cunoșteau bine clădirea și care s-au organizat în mici echipe de intervenție. Unii dintre ei au fost prezenți și la Chișinău cu aceste două spectacole. Potrivit lui Dimitro Murantsev, un tânăr actor de 22 de ani, care a stat două săptămâni în subsolul teatrului împreună cu mama și prietena lui, locul devenise atât de aglomerat încât oamenii erau nevoiți să doarmă în ture. „Eram convins că o să murim acolo. Se duceau lupte grele în Mariupol și noi eram blocați acolo. Simțeam că o iau razna cu totul. În ziua bombardamentului, oamenii strigau după ajutor încercând să iasă din clădire. Îi vedeam cum mureau în fața noastră. Am văzut copii care își căutau părinții printre dărâmături.”
A doua zi după ce am văzut spectacolul Strigătul națiunii, am stat de vorbă cu Liudmila Kolosovich, regizoare și directoare a trupei actuale. Ea mi-a povestit despre istoria acestui teatru (cu o veche orientare pro-rusă), despre sciziunea care a avut loc în interiorul trupei după ce a început războiul, despre cum e viața lor în „exil”, la Ujgorod,, dar și despre cum și-au găsit inspirația în opera și biografia scriitorului și disidentului Vasil Stus, care a murit în 1985, într-un lagăr sovietic, după o grevă a foamei.
Ruptura despre care vorbește Liudmila Kolosovich se referă la faptul că cei mai mulți din vechea echipă (actori, tehnicieni ș.a) au rămas în Mariupol, ca angajați ai teatrului sub ocupație, regândit ca o instituție rusească (cu spectacole în limba rusă și cu o școală de actorie pe care vor să o deschidă la toamnă). La sfârșitul anului trecut, forțele ruse au demolat jumătate din clădirea aflată în ruine, cu scopul, zic ei, de a ridica aici un nou teatru. Autoritățile ucrainene spun însă că prin această demolare se dorește ștergerea urmelor (și implicit a oricărei amintiri fizice a teatrului) și „construirea unui nou teatru peste oaselor morților din Mariupol”.
Cum ați ajuns să lucrați la Teatrul Dramatic din Mariupol?
Am petrecut mult timp în Kiev, acolo unde montam spectacole și unde predam actoria, dar am și călătorit mult prin Ucraina în ultimii, lucrând în diverse teatre. Am ajuns în Mariupol în 2020, venisem ca regizoare, nu ca să am o funcție de conducere. Asta în primă fază. Se întâmpla în pandemie și m-am gândit că o să-mi prindă bine o schimbare, mai ales într-un oraș mai aerisit în care să mă bucur și de mare. (râde) Dincolo de asta, aveam și alte motive, evident. Eu sunt de loc din regiunea Donețk, acolo am crescut și am o legătură puternică cu această zonă. După 2014, când rușii au intrat în estul Ucrainei, multe dintre teatre au trecut de partea separatiștilor. Și să nu uităm că Teatrul din Mariupol se numea Teatrul Dramatic Rus. Însă în 2015, autoritățile locale au decis să scoată cuvântul „rus” din denumirea teatrului. Dar orientarea pro-rusă tot a rămas acolo și în anii următori ani. Totuși eu am venit cu gândul că se va produce o schimbare și că voi putea contribui la această schimbare.
Ce fel de schimbare? V-ați propus să reconectați teatrul de acolo la cultura ucraineană?
Da, cam așa ceva. Dar nu era inițiativa mea, ținea de un context anume, în sensul în care exista o politică a autorităților din Mariupol prin care aceste instituții de cultură să revină la limba ucraineană. Spre exemplu, în 2020, eu am montat trei spectacole la Teatrul din Mariupol, unul despre Frida Kahlo și două adaptări după Cehov și García Lorca. Toate se jucau în ucraineană.
Și când ați devenit directoarea teatrului?
După ce a început războiul. Când deja nu mai eram în Mariupol. Am plecat de acolo pe 25 februarie 2022, la o zi după primele bombardamente. M-a sunat o colegă și mi-a spus că trebuie să plecăm. Culmea e că oamenii nu erau foarte alarmați. Și înțeleg și de ce, oamenii din zonă erau obișnuiți cu lucrurile astea încă din 2014. Și, ca să fiu sinceră, nu aveam prea multe îngrijorări legate de război, eram și eu obișnuită cu așa ceva. Am plecat atunci spre vestul țării și nu prea știam încotro să o apuc. Mă gândeam serios la varianta de a pleca în SUA, aveam deja viza pe zece ani și aș fi putut să fac spectacole pentru publicul din diaspora. S-au schimbat însă planurile în ziua în care am fost contactată de cineva de la Direcția de Cultură din Donețk care mi-a propus să preiau conducerea Teatrului din Mariupol. Doar că nu mai aveam sediul în Mariupol, ci în Ujgorod, un oraș din vestul țării, aproape de granița cu Ungaria și Slovacia. Ca într-un fel de exil. Am acceptat imediat, mi-am dat seama că putea fi un nou început pentru acest teatru.
Sună ca un proces complicat, mai ales în toiul războiului. Cum s-a desfășurat această tranziție?
Totul a început cu un grup de Viber, unde s-au strâns actori și oameni din echipa teatrului care hotărâseră să nu mai rămână în Mariupol. Pentru că între timp cei mai mulți din echipa artistică, plus direcțiunea, trecuseră de partea rușilor. Ceea ce nu m-a surprins deloc. Din 200 de oameni, câți erau în tot colectivul, doar 13 au plecat de acolo. Ceilalți - nu știu dacă chiar toți, că poate unii au luat-o în alte direcții sau au avut și ei de suferit - au rămas să lucreze de partea Rusiei. Să lucreze în acel teatru care a revenit la statutul său din perioada sovietică și pe care rușii îl reconstruiesc acum, turnând betoane peste moarte și distrugere. Împreună cu acest mic grup de oameni am ajuns la Ujgorod în primăvara lui 2022. De atunci lucrăm și locuim împreună într-un cămin din oraș. Suntem ca o familie. Am reușit să facem șase spectacole în tot acest timp, iar asta în condiții grele. Stăm prost cu finanțarea, nu avem o echipă tehnică și trebuie să facem noi totul, de la lumini până la decoruri. Nu e ușor, dar avem un entuziasm care ne ajută să mergem înainte. Ca să nu mai zic că Ujgorod nu e un oraș prea mare și nu are vreo tradiție teatrală. Trebuie să-ți formezi publicul, mai ales acum, când oamenii au nevoie de asta.
S-a conturat încă de la început o direcție estetică sau politică pentru acest nou drum al vostru?
Eu am adunat trupa și le-am spus așa: „Avem acum ocazia să facem un teatru cu adevărat ucrainean. Dar trebuie să ne confruntăm cu trei întrebări - cine suntem? cu cine suntem? ce facem mai departe?” Toți au tăcut, n-au avut nicio reacție. Atunci am început să le povestesc despre mine, despre viața mea, despre familie și rădăcini, m-am deschis în fața lor cum nu o făcusem înainte. Le-am povestit despre satul în care am crescut și unde, în mod surprinzător, nu exista o școală rusă, ci doar școală ucraineană. Iar noi, cei care vorbeam ucraineană, prietenii și rudele mele, eram văzuți așa ca niște „primitivi”, un soi de clasă inferioară. Și, tot vorbind cu actorii, am ajuns să le zic și de Vasil Stus, acest poet și disident din regiunea Donețk, care a luptat toată viața pentru cultura ucraineană. Păcat că nu se învață prea multe despre el în școală. În urma discuției cu trupa am hotărât să facem acest spectacol bazat pe scrierile lui Vasil Stus și pe care tocmai l-ați văzut aici în Chișinău.
E foarte emoționant finalul spectacolului, în special momentul în care sunt proiectate imagini cu ruinele Teatrului din Mariupol. E clar că nu e acesta e subiectul central aici, ci e doar o referință, dar vreau totuși să vă întreb dacă nu v-ați propus cumva să faceți un spectacol și despre ziua de 16 martie 2022, când a avut loc bombardamentul?
Eu nu am făcut un spectacol dedicat exclusiv acestei teme, dar un alt regizor - coleg de-al nostru - a documentat evenimentele de atunci și a făcut un spectacol la Ujgorod - Drama Mariupolului - bazat pe mărturiile unora dintre supraviețuitorii din acea zi. Premiera a avut loc în toamna lui 2022. Se joacă și acum la Ujgorod.
Cum ați reacționat atunci când ați auzit că teatrul a fost bombardat? Înțeleg că în ziua respectivă se aflau acolo și mulți angajați ai teatrului.
A fost de-a dreptul șocant! Pentru mine a fost mai șocantă ziua aia decât cea în care a început războiul. Am văzut imagini de acolo și nu-mi venea să cred! Ca să nu mai zic că eram îngrijorată pentru colegii mei. Erau în jur de 60 de angajați ai teatrului în clădire, pe lângă sutele de localnici. Inclusiv doi dintre actorii care sunt astăzi în trupa noastră din Ujgorod. Plus două bune prietene și colege, Oxana și Vera, care m-au sunat după 24 de ore. M-am bucurat enorm când am aflat că sunt în viață și că au reușit să plece din oraș. A fost un mare haos acolo, ar fi scăpat mai mulți oameni în viață dacă nu întârziau cu evacuarea.
Păstrați legătura cu unii dintre foștii colegi, cei care au rămas acolo?
Nu. Nu țin legătura cu ei și recunosc că nu am mai avut legături de prietenie acolo, mai ales cu cei care erau pro-ruși încă dinainte de 24 februarie. Ei au ales calea asta, noi ne vedem de drumul nostru. Ce mi s-a părut însă foarte trist e că una dintre angajatele teatrului, care lucra de două decenii acolo, obișnuia să zică mereu: unde sunt rușii? de ce nu vin mai repede?! Aceeași femeie a fost rănită pe 16 martie 2022. Și lucrează în continuare acolo.
