Anul 2024 a continuat o direcție de reașezare a temelor, perspectivelor și conceptelor teatrale, cu start din dramaturgie, care a înflorit în ultimii ani. Se produce o reformare (prea lentă, după gustul meu) a teatrului din România, susținută de schimbarea generațiilor pe fondul transformărilor sociale, politice și artistice generate de pandemie. Se produce teatru, mult peste cât poate vedea o singură persoană, așa că sinteza din acest articol reprezintă o perspectivă personală, definită de spectacolele văzute, direct sau indirect (înregistrări).
Pandemia a avut un rol transformator pentru artă, a readus în discuție relația dintre individ și stat, limitele democrației și tentația autoritarismului, teama de boală și moarte pe fondul unei amenințări sanitare globale, redefinirea comunicării prin intermediul tehnologiei în contextul distanței impuse, singurătatea și familia, fiecare cu beneficiile și patologiile sale, munca și relațiile de muncă pe timp de criză, rolul statului ca plasă socială, etc. În teatrul nostru s-a discutat prea puțin despre toate acestea (am reținut trei spectacole care chestionează problematica pandemiei, Va urma. Ghid performativ pentru spectator și Va urma. Pe planeta oglindă, creații ale Gianinei Cărbunariu la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, și Capete înfierbântate 2020, regia David Schwartz, la Centrul de Teatru Educațional Replika).
O mișcare de reașezare a paradigmei teatrale autohtone părea să se fi pornit timid abia în 2023, fără să se coaguleze într-una sau mai multe direcții, fiind lecturabilă în demersuri individuale. Încă nu am văzut chestionări profunde ale pandemiei și nici ale consecințelor sale, cum ar fi creșterea neofascismului, populismului și iliberalismului, a tendințelor autocratice care nu doar că au reapărut, ci au și ajuns la putere în democrații vechi, aparent indestructibile, punându-le serios la încercare capacitatea de a rezista unor atacuri la fundamentele lor pe care lumea, noi toți, le consideram câștigate odată pentru totdeauna. Mi se pare că în aceste două caracteristici îmbinate în absențe din discursurile scenice se coagulează o trăsătură a teatrului local, aceea a lipsei unui simț al timpului, al unui decalaj mare în raport cu realitatea, o lentoare în a ne raporta la vremurile pe care le trăim, la timpul nostru. Suntem în această paradigmă, dar pe undeva, anul trecut pare să fi adus măcar o adiere de prospețime artistică, vulnerabilă în a se împlini în prefigurata criză economică și politică ce ne amenință în acest an. Teatrele bucureștene, inclusiv TNB, sunt în continuare conduse de directori interimari. Se vorbește despre austeritate și cultura, ca de obicei, va fi prima pe lista tăierilor de bugete. Incertitudinea cu privire la alegerile prezidențiale și certitudinea unui Parlament în care vocile patriotarde, care promovează naționalismul de paradă și obscurantismul sunt la putere creionează un context puțin favorizant pentru un teatru viu, critic, inconfortabil, adică așa cum ar trebui să fie arta. Cu acest scepticism cu nuanțe pesimiste pentru 2025, să aruncăm o privire spre 2024.
La câțiva oameni distanță de tine (TNB & Centrul Cultural „George Coșbuc” Bistrița) face parte din seria de spectacole prin care Radu Afrim valorizează literatura română contemporană (deși nici cu cea maghiară nu a dat greș, a se vedea Tihna), aici cu texte de Dan Coman din volumul Ce preferi, rescrise special pentru spectacol. Afrim e un constructor de însingurări umane care apar aici pe fundalul dezagregării familiei prin migrație economică, o arhivă de intimități domestice în apartamente de provincie din blocurile construite de comuniști pentru familii și locuite acum de către un singur membru abandonat în goana după o viață mai bună, orice ar însemna asta. Natalia Călin conturează (din nou) un personaj din accentul ardelenesc, dar și din singurătatea acestei femei, mamă și (fostă) soție în bucătărie, în rolul ei domestic, pregătind masa, sau din autoizolarea secretă, afundându-se în imaginație. Marius Bodochi are (și) o partitură comică cu tușe absurde, absolut delicioasă, în rolul bărbatului din fantasmele acestei femei, care imaginează ridicole povești ca să împlinească așteptările sociale.
Părinți (Teatrul Metropolis), regia Cristian Ban, adaptare după romanul omonim al Dianei Bădica, este un spectacol cu inserții de retro-cabaret despre recuperarea prin rememorare a copilăriei în ultimii și cei mai grei ani ai comunismului, în care duritatea social-politică este edulcorată în amintire de voioșia vârstei și umbrită de trauma familială. Anii '90, cu șocurile tranziției, consacră disoluția familiei și sfârșitul copilăriei. Echipa actoricească s-a sudat organic, cu Teo Dincă în rolul fetiței naratoare, Marius Florea Vizante, Silvana Negruțiu, David Drugaru, Vlad Pânzaru și surprinzătoarea Maria Alexievici, muziciană, protagonista unui moment comic antologic. Un spectacol cu impact asupra generațiilor peste 50 ani, prin chestionarea copilăriei la intersecția cu regimul politic comunist.
Mândrie și prejudecată (un fel de) (Teatrul Excelsior), regia Alexandru Mâzgăreanu, este o rescriere vioaie și feministă de Isobel McArthur a romanului lui Jane Austen din perspectiva servitoarelor, absente în carte, ridicând astfel o problemă de clasă socială (mica și marea aristocrație versus servitorimea) într-un format muzical exuberant în care cinci actrițe (Camelia Pintilie, Oana Predescu, Iulia Samson, Ana Udroiu, Dana Marineci) jonglează amețitor, cu mult umor, cu personaje de toate genurile. Intersecția dintre feminism și clasă socială în care este poziționată perspectiva textului, deși este definitorie pentru spectacol, nu este stridentă, lăsând bucuria jocului să domine.
Fragmente din povestea noastră (Teatrul Tineretului Piatra Neamț), text și regie Bogdan Zamfir, pune în oglindă prezentul și trecutul cultural, social și politic al orașului Piatra Neamț printr-o imaginară întâlnire a oamenilor de cultură ai locului (Victor Brauner, Gheorghe Kirileanu) cu un personaj contemporan. Confruntarea lor explorează similaritățile și diferențele sociale, politice, artistice, dar și emigrarea ca o temă recurentă în istoria României în paradigma îndepărtării de un loc neprielnic pentru împlinirea aspirațiilor umane.
Lumânările dreptății (Compania Tompa Miklós, Teatrul Național Târgu Mureș), regie Aba Sebestyén, text Csaba Székely, aduce la lumină o istorie a secuilor sabatarieni din Bezidu Nou, Mureș, o comunitate care a îmbrățișat iudaismul ortodox. Într-o saga muzicală pigmentată cu umorul binecunoscut al dramaturgului, spectacolul conjugă religia, viața domestică și traumele globale într-o poveste care reafirmă importanța individului în macro-tragediile istoriei. Un rol comico- tragic, construit din gaguri și drame pentru ErzsébetFülöp în Márta, femeia a cărei credință atinge limitele iraționalului și depășește frica, și un altul, opus, compus dinttr-o candoare continuă, neștirbită de amărăciunile maturității, pentru Bora Kiss în etern inocenta săraca cu duhul Sára.
Lupte și metamorfoze (Teatrelli), adaptarea lui Eugen Jebeleanu după cărțile lui Édouard Louis, un spectacol lăsat puțin în umbră de varianta explozivă de la Teatrul Metropolis a lui Andrei Măjeri, m-a atras tocmai prin formatul lui performativ și refuzul calofiliei. Jebeleanu construiește situații mai mult decât personaje, concentrându-se pe ceea ce a generat respectiva situație, pe contextul politic și presiunea socială, asta fiind în acord cu teza scriitorului, că violența domestică, fizică și psihologică, intoleranța, discriminarea și gândirea retrograde în mediul muncitoresc rural din Franța anilor '60 – '80 erau consecințele unor politici publice care urmăreau să păstreze muncitorimea ca o masă aservită puterii, fie și forțat, prin cantonarea ei într-o continuă precaritate și lipsă de educație.
Mary Stuart (TNB), adaptarea lui Robert Icke după Schiller care marchează întoarcerea regizorului Andrei Șerban la TNB și debutul actriței Ofelia Popii pe aceeași scenă, este un spectacol puternic și auster ca ambalaj scenic despre femei la vârful puterii politice, o înfruntare de viziuni asupra puterii, a pericolului și singurătății pe care le implică și a fragilității ei, de unde și ideea (lui Icke) de a trage la sorți distribuția din fiecare seară. Mary cea încarcerată și Elisabeth – regina sunt fața și reversul puterii, conștiente că oricând soarta lor s-ar putea inversa (în spectacol sunt 3 actrițe pentru aceste roluri, iar posibilitățile de combinare cresc). Am văzut o singură variantă, cu Ofelia Popii în Elisabeth I, un personaj puternic și rațional, încorsetat și singur în vârful puterii, și cu Raluca Aprodu în Mary, senzuală și plină de forță, probabil cel mai complex rol pe care l-a făcut actrița până acum.
Anomalia (Teatrul Național Craiova), creat de colectivul polonez [in between], regia Natasza Sołtanowicz, este o anomalie în peisajul spectacular local, bazat pe o coregrafie polifonică, de grup, cu sonorități electronice și personaje futuriste, care livrează idei despre empatie, varietate umană, toleranță și adaptare la provocările prezentului. Spectacolul redă într-o formulă absurdă șocurile resimțite de oameni în urma crizelor continue pe care le traversează, dovedind excelentele abilități coregrafice și muzicale ale trupei craiovene.
Marile A (Stația Muzical, Cluj), text Maria Manolescu, regia Dragoș Alexandru Mușoiu, este unul dintre spectacolele noului spațiu clujean Stația, dedicat exclusiv spectacolelor muzicale. Marile A continuă explorarea existenței toxice a omului contemporan, după investigarea bournout-ului în precedentul spectacol Marele B, aici este analizată dependența de droguri pusă în relația cu absența speranței, drogul necesar pentru a ține oamenii în viață, cu aceeași dezinvoltură muzicală și performativă a lui Adonis Tanța & Co care a cucerit de la primele spectacole.
Wonders of Transilvania (Reactor de creație și experiment, Váróterem Projekt, STEREO AKT, Cluj), text Alexa Băcanu & Martin Boross, regia Martin Boross, panoramează relațiile interetnice româno-maghiare din diverse unghiuri pe fundalul unei reflecții despre teatrul independent și granturile de finanțare. Cel puțin două lucruri sunt interesante aici. Unul este privirea din afară asupra conviețuirii româno-maghiare, a unei unguroaice din Budapesta ale cărei clișee despre români, unguri și relația dintre ei, filtrate prin perspectiva lui Dracula se lovesc de realitatea în care lucrurile nu stau mai bine, dimpotrivă, doar că în alt fel, iar terenul comun, aici limba engleză, nu aglutinează sămănătorist cele două etnii. Altul provine din explorarea teatrului independent prin prisma dificultăților pe care le implică finanțările nerambursabile, care influențează esteticile, tematicile și relațiile de muncă în această zonă.
Stela (Teatrul Nottara), adaptare de Gianina Cărbunariu după romanul Simonei Goșu, surprinde momentul referendumului pentru familie din 2018 prin prisma unei reprezentante a generației pierdute în haosul social și economic postcomunist și înregistrează noua arhitectură a claselor sociale, totul la intersecția cu o privire în măruntaiele teatrului, văzut ca un organism viu, imperfect, fragil și tarat de schismele sociale (Mihai Dinvale în rolul actorului Marin Țane, reprezentant simbolic al unor actori, persoane reale, din teatrul românesc, seduși de ideile patriotarde) și de lacunele tehnico-administrative. Ada Navrot face un rol surprinzător ca direcție, o femeie care vorbește întruna, dar fără tumulturi emoționale. Este ceva incitant la această Stela mereu egală, amabilă și îndatoritoare, dar care nu își găsește locul în familia și casa proprii și parazitează casele în care lucrează ca menajeră și pe angajatorii ei, oameni plini de bunăvoință, care nu uită însă niciodată să îi arate, cu delicatețe fermă, că îi sunt superiori.
Lina (Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe), text Alexandra Felseghi, regia Adina Lazăr, reface ficțional un moment aproape uitat din tumultuoșii ani '90 (1996), un sexgate fabricat de Corneliu Vadim Tudor, precursor al populiștilor contemporani, cu actrița Rona Hartner în așa-zisa postură de amantă a președintelui de la acea vreme, Emil Constantinescu. Fără urmări importante asupra președintelui, scandalul a afectat-o pe Rona Hartner care a părăsit România pentru a-și putea continua cariera artistică. Felseghi & Lazăr reajustează povestea în lumea volatilă a teatrului, inserând problema abuzurilor din facultățile de profil și recuperând climatul politic al acelor ani, cu homofobia și populismul lor patriotard care reverberează astăzi. Sunt minunate Oana Jipa și Mădălina Mușat în roluri cu traseu tragic și este frisonant de actual personajul politicianului hahaleră jucat de Sebastian Marina.
Ochii mamei, adaptare după romanul-hit al Tatianei Țibuleac, Vara în care mama a avut ochii verzi, regia Tania Drăghici (Centrul de Teatru Educațional Replika), un format de spectacol pentru un singur actor, păstrând astfel vocea narativă din roman și rememorarea ca încercare de recuperare a unei potențiale tandreți în relația accidentată mamă-fiu. Vlad Ionuț Popescu joacă o serie de personaje care se compun din tonuri, priviri, gesturi, uneori grăbite, și muzică live și se descompun prin comentariile prezentului, momentul din care contemplă eșecul acestei relații, cu fărâma ei de împlinire târzie, dar fugitivă în antecamera morții. Memoria funcționează pentru a revitaliza personajele absente, în special pe mama, de care fiul este dependent afectiv, care ajung să-i populeze spațiul gol al minții într-o continuă reimaginare a unei fericiri care nu a existat.
Prima facie (Centrul Cultural Lumina), regia Andrei Huțuleac, aduce un text al scriitoarei australiene Suzie Miller care a făcut furori în lumea occidentală din două motive. Unul este că pune în relație, cu multă subtilitate, dihotomia dintre justiție și dreptate, prima fiind conectată cu sistemul de reguli, proceduri și acțiuni punitive care normează conduita umană în societate, cea de-a doua fiind un principiu moral, aspirațional, dar care nu se regăsește întotdeauna în realitatea judiciară. Justiția nu înseamnă dreptate – și asta o știe orice student la Drept – și această frisonantă idee este ilustrată într-o poveste în care pozițiile între avocatul care jonglează abil cu legea și victima vulnerabilă se inversează, într-o sclipitoare explorare a sistemului juridic și a ierarhiilor sociale contemporane. Piesa multipremiată i-a adus lui Jodie Corner (Killing Eve) premiul Laurence Olivier la Londra și premiul Tony la New York. Varianta bucureșteană ar merita să-i aducă premii Corinei Moise, o actriță de forță, extrem de atentă la detalii și nuanțe în timp ce face un maraton actoricesc.
Oleanna (Teatrul Excelsior), regia Mădălin Hîncu, o variantă care în sfârșit face inteligibilă situația din text, plasând-o în parametri actualelor ajustări ale normelor etice din lumea universitară, meritul major revenindu-i lui Marius Turdeanu, la debutul lui pe scena Excelsiorului, pentru că imaginează o coregrafie precisă a gesturilor, privirilor, tonurilor și apropierilor, posibil inocente, potențial abuzive, ale personajului său, profesorul, față de Carol, studenta jucată de Ioana Niculae. Ce rămâne în discuție la final este dacă distrugerea posibilului abuzator este proporțională cu faptele sale incerte. Unde este echilibrul între faptă și pedeapsă? (între timp, universitățile occidentale și instituțiile culturale au găsit acest echilibru prin actualizarea regulamentelor privind relațiile de muncă. Noi încă îl căutam).
FOTO main: Florin Ghioca
