Teatrul Hirschl, din centrul Aradului, nu este doar un monument istoric, ci și un martor la momente cheie din viața culturală a orașului și evoluția teatrului în România. Clădirea zace însă goală și se degradează pe zi ce trece. După mulți ani de amânări din partea autorităților, societatea civilă s-a coagulat în misiunea de a salva Teatrul. Am invitat un grup de arhitecți să ne facă un tur prin istoria clădirii, și un reporter-fotograf să ne explice prezentul ei.
„DE VÂNZARE
SAU DE ÎNCHIRIAT CHIRIE 0 LEI
TEATRUL VECHI HIRSCHL”
Textul de mai sus apărea în 2019 pe un banner roșu țipător, cu litere majuscule, prins de balconul Casei Hirschl, mascând inițialele HJ și anul 1817, încadrate printre motive vegetale în centrul balustradei.
Anunțul amintește de un titlu viral acum câțiva ani: Ministerul Turismului din Italia oferea cu titlu de gratuitate zeci de castele, vile și alte construcții istorice (unele datând chiar și din secolul al XIII-lea), cu condiția ca noii proprietari să le pună pe picioare și să reușească să insufle o nouă viață atât clădirilor, cât și comunităților din jurul acestora, introducându-le în circuitul turistic sau cultural.
În ciuda titlului ademenitor, inițiativa este cât se poate de pragmatică: noii proprietari au de investit multă muncă în încropirea unui plan coerent de funcționare, precum și a unui plan de reabilitare a construcțiilor. Evident, astfel de întreprinderi presupun costuri ridicate și studii prealabile. Situația din Italia relevă cât de delicată, costisitoare și importantă este nu doar păstrarea, ci și funcțiunea pe care o găzduiește monumentul istoric. O clădire reprezintă mult mai mult decât o fațadă frumos ornamentată, ci și o întreagă succesiune de momente, povești și personaje relevante pentru comunitatea din care face parte, care se pot regăsi într-o utilizare contemporană tributară trecutului acesteia.
Atât Casa, cât și Teatrul Hirschl din Arad, unul dintre cele mai vechi teatre de pe actualul teritoriu al României, sunt clasate ca monumente istorice de importanță locală. Și au nevoie rapid de o reabilitare fizică și funcțională.
***
Deși în prezent nu au rămas în picioare decât pereții de cărămidă și scara de piatră a teatrului din centrul Aradului, ne mai putem da seama de monumentalitatea inițială a clădirii. Printre plasele de protecție jerpelite și afișe de prin anii 2000, se mai deslușesc subtil formele măcinate de timp ale celor patru coloane ionice care făceau fațada clădirii neoclasice relativ înguste să pară mai înaltă și impunătoare. Între cele patru coloane se aflau trei porți, deasupra cărora erau câte trei ferestre cu arc în semicerc, urmate de o cornișă evidențiată.
Interiorul baroc contrasta puternic cu fațada sobră prin ornamentele butaforice ale plafonului și bordurile aurite ale etajelor. În ciuda spațiului restrâns de la parter și a celor două etaje cu balcon și galerie, care însumau 150 de scaune, întregul teatru avea o capacitate de vreo 250 persoane.
Odată cu transformarea teatrului în cinema în 1903, fațada a fost modificată de către arhitectul Josef Steiner.
Din toate acestea, fizic au rămas doar pereții de cărămidă, scara de piatră și un acoperiș improvizat din azbociment, cu goluri care se văd cu ochiul liber de pe stradă.
Dar ce mai rămâne din memoria locului?
***
În jurul Teatrului Hirschl sau Teatrul Vechi – Régi színház – cum mai apare în memoria colectivă a arădenilor, ca urmare a construcției ulterioare a Teatrului Clasic „Ioan Slavici”, s-au creat numeroase polemici și mituri urbane.
Una din cele mai aprinse discuții privește titlul de „cea mai veche clădire de teatru de pe teritoriul actual al României”. Numeroși istorici locali afirmă că Teatrul Hirschl ar fi primul edificiu „din piatră” din țară, contestând titlul atribuit de regulă Teatrului Vechi din Oravița, a cărui inaugurare a avut loc în același an, 1817, la 1 iulie. Discuțiile pleacă de la diverse consemnări și monografii, a căror precizie privind etapele de construcție și modernizare ale celor două teatre lasă loc de interpretare în ceea ce privește întâietatea clădirii a cărei evoluție tehnică și constructivă a reprezentat un teatru în adevăratul sens al cuvântului (edificiu „din piatră”), și nu o magazie sau cârciumă în care aveau loc spectacole de trupe itinerante sau diletanți, cum se practica în secolul al XIX-lea în regiune.
În orice caz, majoritatea monografiilor arădene indică faptul că Teatrul Hirschl funcționa deja în toamna anului 1817, iar construcția acestuia începuse în 1815. Mai mult, dacă e să ne luăm după afișele care au supraviețuit, primul spectacol de la Teatrul Hirschl a avut loc în mai 1817, iar la Oravița în iulie. Dar indiferent dacă a fost sau nu primul imobil dedicat Thaliei, însăși existența acestei lupte de idei indică importanța pe care acesta o are pentru istoria culturii arădene.
Ce se știe, însă, mai precis, este faptul că Jakob Hirschl, care l-a construit, a fost un comerciant din Viena, stabilit în Arad în 1787, și care și-a ridicat locuința în locul a ceea ce a fost probabil Casa Milici – deja cunoscută pentru găzduirea spectacolelor de teatru ale trupelor ambulante. Existența unei construcții care a precedat Casa Hirschl este confirmată de un studiu care datează părți din clădire din diferite etape, unele anterioare anului 1800, iar altele mai vechi, dinaintea anului 1765.
Atent la nevoile orașului și speculând lipsa unui spațiu dedicat special teatrului în Arad, Hirschl a obținut în 1812 o audiență la împăratul Francisc, la Viena, pentru a solicita aprobarea pentru începerea construcției. Propunerea i-a fost aprobată, iar lucrările au început câțiva ani mai târziu, după ce a dobândit fondurile necesare. Funcționarea teatrului în 1817 pare să fie confirmată de o plângere, depusă de însuși Hirschl la autoritățile locale, privind existența unui canal insalubru pe strada acestuia și invocând probleme de sănătate publică. Solicitarea este însoțită de o aluzie la așteptările sale ca autoritățile să contribuie la rândul lor la buna funcționare a stabilimentului: „Din partea mea am construit un Theatrum în folosul și podoaba orașului, cu o cheltuială însemnată.”
Mai mult, Hirschl nu a construit doar un spațiu dedicat teatrului, ci a reușit să și aglutineze cultura locală, înalta societate și diferitele comunități arădene. Pe scenă au urcat, în egală măsură, trupe locale maghiare, germane și române, precum elevii Preparandiei din vecinătate, iar în 1818 a deschis și un bufet la parterul casei sale, unde să se adune oamenii înainte și după spectacole. Teatrul Hirschl a găzduit inclusiv manifestații și mișcări sociale ale vremii, abordând tematici cu puternică sensibilitate socială în unele piese, în defavoarea „comediilor franțuzești răsuflate” la modă în acea perioadă. În 1848, de pildă, mai mulți tineri au întrerupt un spectacol pentru a recita poezii de Petőfi Sándor și a enunța revendicările Revoluției din Pesta.
Decizia autorităților locale de a începe în 1871 lucrările pentru un teatru mai mare arată că artele performative aveau deja o importanță clară pentru societatea arădeană, fapt datorat în mare parte și lui Hirschl și a ceea ce a reușit să contureze în câteva decenii.
Însă deschiderea Teatrului Clasic „Ioan Slavici” în 1874 marchează începutul schimbărilor de funcțiuni a clădirii Vechiului Teatru. Acesta a devenit, pe rând, depozit pentru recuzita noii instituții, apoi, în 1903, primul cinema independent din Arad – cinema Urania, ulterior redenumit „Janos Herbach” –, până la închiderea sa în anii ‘60, din cauza degradărilor de care suferea clădirea, precum și a incompatibilității cu noile cerințe legate de proiecții. Din acest moment, starea clădirii Teatrului Hirschl a devenit din ce în ce mai precară.
Abia la mutarea Casei de Cultură a Municipiului Arad în Casa Hirschl în anii '90 a apărut o potențială salvare a Teatrului, când directorul Mihai Popovici a încercat readucerea la viață a clădirii oferind spațiul unei trupe de teatru independente din Arad, conduse de Ioan Peter. Nefiind o instituție propriu-zisă și având posibilități financiare reduse, trupa a folosit spațiul în stare degradată, reușind doar să îl elibereze de gunoaiele care umpleau sala de ani de zile.
O nouă încercare de a salva clădirea Teatrului s-a conturat la finalul anilor '90, când Popovici, alături de alți câțiva oameni cheie din mediul cultural arădean (Florin Didilescu, Șerban Gubovici, Onisim Colta), a reușit să realizeze un plan de dezvoltare a unui Centru Cultural, care să cuprindă atât Teatrul, cât și Casa Hirschl. Planul includea un proiect de reabilitare realizat de arh. Șerban Gubovici, care propunea funcționarea celor două construcții ca un tot unitar, acoperind curtea interioară a casei, astfel creând un spațiu larg de primire, care leagă accesul din Piața Avram Iancu de cel de pe Str. Gheorghe Lazăr. Casa și Teatrul Hirschl aveau potențialul de a se alipi și de a renaște împreună, sub forma Centrului Cultural.
Din cauza procesului pentru stabilirea proprietății teatrului între Consiliul Județean Arad și Primărie (1998-2007) și a noilor priorități ale orașului (din care centrul cultural a fost exclus), propunerea arhitectului Gubovici a rămas un proiect de sertar. Durata îndelungată a procesului a dus și la pierderea unei finanțări pentru reabilitare, pe care Centrul Cultural pentru Integrare Europeană o obținuse de la Uniunea Europeană și de la Ministerul Culturii din Austria. (Tur de Arhitectură)
***
Deși clădirea Teatrului a rămas în paragină, aici s-a organizat preț de zece ediții, până în 2011, Festivalulul de Teatru Underground, dedicat producțiilor independente. În Casa Hirschl funcționează o cafenea literară unde au avut loc lansări de carte, lecturi publice, concerte, ateliere, expoziții, iar în ultimii ani aici a avut loc Festivalul de Literatură „Discuția Secretă”. Chiar dacă aceste inițiative au menținut aprinsă scânteia culturală a Teatrului Vechi, timpul a trecut fără să se concretizeze un proiect coerent pentru salvarea acestei clădiri, ajunsă într-o stare serioasă de degradare.
Preț de ani buni, Consiliul Județean Arad și Consiliul Local Municipal Arad s-au războit pentru a obține proprietatea asupra Casei Hirschl și a Teatrului Vechi, până când, din motive deloc limpezi, au decis că investiția ar fi inutilă. După retrocedarea imobilelor, proprietarii au avut numeroase discuții cu administrația locală pentru intrarea Teatrului în patrimoniul Aradului, dar acestea au eșuat. Primarul de atunci, Gheorghe Falcă, a invocat prețul exagerat, deși au existat destule voci care îl contrazic. De altfel, prețul actual al Teatrului Vechi, de 200.000 de euro, confirmă că o astfel de achiziție ar fi accesibilă pentru autorități.
Dacă vor să le vândă, proprietarii de monumente istorice, în special cu foste destinații culturale, sunt obligați de lege să facă mai întâi oferte către Ministerului Culturii, apoi către autoritățile locale. Cumpărătorul are obligația să reabiliteze clădirea și să îi redea utilitatea culturală publică. Invocând existența unui investitor privat care ar dori să cumpere clădirea, proprietarii Teatrului Vechi s-au adresat instituțiilor, însă rând pe rând, Ministerul Culturii, Consiliul Județean Arad și Consiliul Local Municipal au refuzat să cumpere imobilul. Deși și-au declarat intenția de a-l achiziționa, membrii Consiliul Județean a votat în cele din urmă împotrivă, astfel încât soarta clădirii a ajuns pe masa decidenților de la Consiliul Local Municipal, unde nu s-a ajuns însă la un consens. Deși consilieri USR-PLUS au inițiat un proiect prin care să poată fi exercitat dreptul de preemțiune și Teatrul Vechi să fie cumpărat, proiect susținut de aliați politici de la PSD și UDMR, inițiativa nu a trecut de vot, după ce consilierii majoritari ai PNL s-au opus.
În această situație aparent fără ieșire, când soarta Teatrului Vechi părea pecetluită, societatea civilă din Arad a început să se coalizeze în jurul salvării acestei clădiri simbol a orașului. Propunerea a venit din partea unei asociații de 12 ONG-uri, prin vocea scriitorului arădean Gheorghe Schwartz, cetățean de onoare al orașului, care în această primăvară a adresat o scrisoare deschisă Primăriei Arad. Organizațiile lansează ideea unui parteneriat public- privat pentru achiziționarea clădirilor din Complexul Hirschl, Teatrul Vechi și Casa Hirschl. Primarul Aradului, Călin Bibarț (PNL), pare deschis acestei idei, dar nu și dispus să scoată bani din buzunarul public: „Ministerul Culturii s-a spălat pe mâini, Consilul Județean s-a spălat pe mâini, eu am insistat public și insist la proprietari să se mai gândească dacă nu doresc să facă o donație către comunitatea arădeană, având în vedere că zeci de ani au beneficiat de scutire de 100% de la plata impozitului, sub promisiunea că au grijă de clădire, lucru care nu s-a întâmplat,” a declarat Bibarț. „De la momentul când s-a schimbat legislația și ei plătesc impozit sporit că nu întrețin clădirea, doresc să scape de ea. Suntem dispuși să ne adunăm cu toții pentru a putea achiziționa clădirea. Sunt dispus să merg și până la expropiere, dar sunt convins că nu se va ajunge până acolo, se va găsi o soluție onorabilă pentru ca Aradul să își păstreze un imobil de referință.”
Ovidiu Balint, fondatorul și organizatorului Festivalului de Teatru Underground, care a avut loc la Teatrul Vechi, și Waldemar Steimer, preşedinte al Clubului Economic DRW Arad, sunt implicați activ în operațiunea de salvare a Teatrului lansată de societatea civilă. Balint duce de mulți ani acestă luptă pentru Teatrul Vechi și spune că a venit momentul realizării unui proiect serios, deoarece se teme ca nu cumva într-o noapte un buldozer să intre „accidental” în clădire, așa cum s-a mai întâmplat în trecut și cu alte monumente ale Aradului. Waldemar Steimer, preşedinte al Clubului Economic DRW Arad, nu crede că situația în care a ajuns clădirea Teatrului Vechi este generată de dezinteres. Dimpotrivă, crede el: există un interes clar, imobiliar, clădirea fiind una ultracentrală, cu un potențial financiar important. Steimer este convins că, și dacă administrația ar cumpăra imbolilul, vor continua să existe tot felul de piedici.
Cei doi cred că o soluție ar fi parteneriatul dintre ONG-uri și Primărie, pe care spun că l-au înaintat din două motive: primul ar fi că proiectul ar avea o credibilitate oarecum scăzută dacă ar veni doar din partea cetățenilor, iar al doilea este că cele mai importante finanțări europene pentru proiecte culturale sunt pentru astfel de parteneriate între societatea civilă și instituțiile publice. Cei 200.000 de euro necesari pentru cumpărarea Teatrului Vechi ar urma să fie strânși printr-o subscripție publică, iar pentru pentru renovare, reabilitare și repunere în circuitul cultural, inițiatorii vor să acceseze fonduri culturale. Balint și Steimer sunt de părere că proiectul de reabilitare propusă încă de acum 20 de ani poate fi reactualizat, iar patru arhitecți sunt dispuși să lucreze pro bono.
Din păcate, însă, din primăvară, de când propunerea lor a fost înaintată către Primărie, și până în prezent, autoritățile din Arad au rămas în continuare pasive și soarta Teatrului nu a înaintat niciun milimetru. La mijlocul lunii iulie, scriitorul Gheorghe Schwartz a revenit cu o nouă scrisoare publică, în care cere doritorilor să contribuie la salvarea Teatrului cu donații și sponsorizări, iar pe artiștii de peste tot îi invită să învie acest spațiu prin spectacole și lucrări realizate pro bono.
Cetățenii din Arad mai speră însă că, în cele din urmă, Teatrul Hirschl o va lua pe urmele Teatrului din Oravița, care, la aceeași vârstă de 204 ani, are parte în prezent de un proiect de reabilitate de peste 10 milioane de lei, aproape toți din fonduri europene nerambursabile accesate de autoritățile publice. (Ciprian Hord)
Fotografii: Ciprian Hord
