În toată lumea, artele spectacolului au fost între domeniile cele mai afectate de criza sanitară. Restricțiile au fost dure și de multe ori impredictibile și ilogice: luna trecută, artiștii belgieni au obținut în justiție suspendarea deciziei de a închide teatrele, operele și cinematografele întrucât acestea fuseseră singurele spații vizate de restricțiile generate de varianta Omicron.
În aceste condiții, sectorul cultural s-a confruntat cu mari probleme financiare, chiar și în țările vest-europene care au acordat ajutoare semnificative (guvernul londonez a dat granturi de 60 milioane de lire sterline). S-a dezbătut intens situația artelor performative și funcțiile instituțiilor de spectacol în pandemie, dar și cazurile de discriminare, intimidare și abuz în relațiile de muncă. În România, dezbaterile nu au existat aproape deloc. Când s-au redeschis teatrele, cele mai multe dintre spectacolele noi au arătat exact ca cele vechi, ca și cum pandemia nu ar exista și nu s-ar încrusta adânc în corpurile, mințile și viețile noastre.
În dezbaterile europene, două subiecte au fost printre cele mai importante: relația teatrului cu mediul digital și denunțarea abuzurilor în relațiile de muncă din artele performative.
Digitalul nu este o amenințare
Am remarcat că odată cu redeschiderea teatrelor, pe site-urile teatrelor europene au apărut cereri de personal cu abilități tehnice (dezvoltarea de aplicații pentru internet). Unele companii au păstrat componenta digitală, deși cele mai multe au abandonat-o odată cu revenirea — ce s-a dovedit temporară — în sălile de spectacol. International Theater Amsterdam (ITA) are un departament pentru teatru online prin care susține un program regulat de spectacole în regim livestream. Teatrul „Maxim Gorki” Berlin a introdus în programul lunar între 2 și 4 difuzări de spectacole online cu subtitrare în engleză, inclusiv premierele recente. Stage Russia este o platformă de prezentare a producțiilor de teatru rusești, cu subtitrare în engleză. Festivalurile s-au derulat online (Theatertreffen, International Forest Festival Atena) sau fizic, păstrând însă o componentă online.
„Digital is here to stay”, spune Janneke van der Wijk, directoarea Conservatorului din Amsterdam. Tehnologia a făcut teatrul accesibil, mai ales pentru cei care altfel nu ar avea acces deloc la el. Criticul britanic Lyn Gardner consideră că „digitalul va schimba teatrul, dar nu e o amenințare pentru spectacolele live”. Părerea ei e susținută și de alții. Wouter van Ransbeek, directorul de creație de la ITA, spune că în timpul pandemiei, instituția a vândut aproximativ 50.000 bilete pentru transmisiile online. 75% dintre spectatorii online sunt din afara Amsterdamului, dintre care un sfert din străinătate. Și asta în ciuda faptului că ITA LIVE a funcționat întotdeauna cu bilete (12,50 euro), inclusiv în timpul carantinei globale, când toate teatrele au oferit înregistrări gratuite. Cu toate transmisiile online, publicul a umplut sălile când teatrul s-a redeschis.
Democratizarea instituțiilor de spectacole
În 2021, lupta pentru igienizarea relațiilor de muncă a deschis multe fronturi. Dincolo de cazurile de rasism, hărțuire, intimidare, s-a adâncit fractura dintre cei care refuză să mai accepte abuzul în procesul de lucru și cei care consideră că acest refuz ar duce la restrângerea libertății de expresie. În Marea Britanie, Centrul Cultural Barbican a fost ținta unor acuzații de rasism instituționalizat. Actuali și foști angajați au publicat o carte în care au adunat peste 100 de mărturii despre incidente rasiste. După două audituri independente asupra instituției, Sir Nicholas Kenyon, directorul Barbican din ultimii 14 ani, a demisionat, dar a susținut că decizia lui nu are legătură cu scandalul. Noua conducere a conceput un plan de combatere a rasismului, cu sarcini și termene de implementare stricte. Toate documentele sunt publice aici (1, 2 și 3).
Și Teatrul Old Vic a trecut printr-un nou scandal, după cel legat de fostul său director, Kevin Spacey, acuzat de hărțuire sexuală. Spectacolul Into The Woods creat de Terry Gilliam a fost anulat din cauza refuzului tinerilor din echipa teatrului de a lucra cu Gilliam după ce acesta a declarat că mișcarea #metoo este „o vânătoare de vrăjitoare”, că „s-a săturat ca bărbații albi să fie acuzați de tot ceea ce este rău în lume” și i-a luat apărarea lui Harvey Weinstein. Decizia conducerii teatrului a fost considerată de presa conservatoare (The Telegraph) „o nebunie fără precedent” și conflictul dintre generații, „o serioasă amenințare la adresa instituțiilor artistice”. Tinerii au fost catalogați drept „mileniali vocali” care fac crize (tantrum) ca niște „țânci”. Însă o altă parte a presei britanice a arătat că schimbarea de mentalitate privind relațiile de muncă este de neoprit. „Lucrătorii din teatru nu vor mai suporta abuzul și hărțuirea. Schimbarea culturală a întârziat, dar este binevenită” a scris Lyn Gardner în The Stage.
Abuzurile numeroase în artele performative arată că problema e sistemică, iar soluționarea ei presupune și o reformă a mentalităților, nu doar a structurilor. În ciuda cazurilor făcute publice, rămân multe povești nespuse pentru că victimele nu au curajul să vorbească.
În Germania, situația este explozivă în teatre. Actorul de culoare Ron Iyamu a acuzat că în timpul unor repetiții, regizorul a început să îl numească „sclav”, deschizând ușa pentru glume rasiste din partea colegilor, ba chiar o amenințare (în joacă?) cu un cuțit. Incidentul s-a petrecut la Düsseldorfer Schauspielhaus, iar regizorul, nenumit de actor, dar identificat de presă, a fost Armin Petras (cunoscut ca dramaturg sub numele Fritz Kater, fost director al Teatrului „Maxim Gorki” Berlin și al Teatrului de Stat din Stuttgart). Plângerea adresată conducerii teatrului a rămas fără consecințe, iar actorul a decis să părăsească instituția. Cazul a ajuns public și a luat amploare odată cu publicarea unui articol de către dramaturgul Bernd Stegemann, cunoscut pentru opiniile sale conservatoare și care susține că apelativul era folosit pentru personajul pe care Ron Iyamu îl juca. Autorul pune la îndoială calitățile artistice ale actorului, și-l cataloghează drept „o persoană nesigură” și consideră că astfel de incidente sunt normale în procesul de creație, iar acuzațiile de rasism distrug „magia artei”. „Orice persoană albă poate fi acuzată de rasism dacă altcineva se simte jignit” scrie el.
Articolul lui Stegemann a generat reacții ample, inclusiv o scrisoare de protest semnată de 1.400 de artiști. Wilfried Schulz, directorul Düsseldorfer Schauspielhaus, a dat în sfârșit o declarație: el a susținut că nu sprijină rasismul și că nu a știut de incident (fapt contestat de actor care își justificase demisia prin acel incident). Autoritățile landului Renania de Nord-Westfalia au declarat că rasismul este intolerabil și au cerut o anchetă. Armin Petras i-a trimis un email lui Ron Iyamu, care a fost făcut public cu acordul regizorului, și în care susține și el că apelativul se referea la personaj, dar se corectează singur, admițând că numele personajului nu era „sclav”, ci Toussaint Louverture (liderul revoluției din 1873 din Haiti), caracterizat drept „un fost sclav”. Petras spune că a încetat să folosească apelativul imediat ce actorul a cerut asta, dar la final admite că incidentul nu este minor și că „nu mai este suficient doar să nu fii rasist, este vorba de a te comporta într-un mod anti-rasist și de a comunica acest lucru permanent. Cu cuvinte, gesturi, imagini, comportament propriu, indiferent unde, atât în cabină, cât și la aparatul de cafea sau la repetiție. În prezent, sunt în acest proces de învățare”.
Și în Polonia a pornit o mișcare de denunțare a violenței, hărțuirii și intimidării în universitățile de teatru. În siajul #metoo, polonezii au denunțat sistemul abuziv de lucru din școli și teatre, construit în jurul mitului regizorului absolut din teoriile lui Stanislavski și în care ierarhia sprijină un proces de lucru autoritarist. La mijloc au picat nume grele din teatrul polonez precum regizorul Krystian Lupa sau instituții de elită ca Universitatea de Teatru din Cracovia. Specific Poloniei este că denunțurile abuzurilor au pornit din universități, unde studenții au reclamat condiții dure de repetiții, justificate ca antrenament pentru profesie (repetiții lungi fără pauze sau noaptea, oferind un cadru proprice hărțuirii sexuale). Consecințele au fost încurajatoare: mișcarea a fost susținută parțial de presă și s-au introdus coduri de etică în unele universități, dar reacțiile negative nu au fost puține.
Abuzurile numeroase în artele performative arată că problema e sistemică, iar soluționarea ei presupune și o reformă a mentalităților, nu doar a structurilor. În ciuda cazurilor făcute publice, rămân multe povești nespuse pentru că victimele nu au curajul să vorbească. Sistemul teatral este centrat pe un lider (director, regizor), de regulă bărbat și care are autoritate absolută. Geniul și arta au fost idealizate în teatru astfel că geniului (real sau nu) i s-a permis orice fel de comportament, iar în numele artei, s-a permis orice fel de abuz. Artistul de geniu excentric este un element fundamental în teatru, unde i se legitimează abaterile de la normele de conduită. Asta e libertatea de creație și expresie, zic cei care susțin sistemul, iar pentru artă trebuie să suferi. Doar că cei aflați la baza ierarhiei văd altfel lucrurile: asta nu este libertatea artei, ci a puterii. Aceasta este ierarhia toxică ce caracterizează instituțiile de spectacole. Una dintre urmările scandalurilor a fost introducerea sau actualizarea codurilor etice din instituțiile de spectacol și școli precum cel aprobat de UK Theatre și Society of London Theatre.
Cât de puternic funcționează încă această ideologie a ierahiilor toxice o arată și cazul Teatrului „Maxim Gorki” Berlin, care promovează proiecte progresiste politic, dar unde directoarea Shermin Langhoff a fost acuzată de mai multe ori că a creat un „climat al fricii”. Dar situația e complexă. „Gorki” a fost ținta atacurilor unor partide și organizații de extremă dreapta care au cerut chiar reducerea bugetului teatrului pentru că se face „avocatul celor care transformă germanii într-o minoritate în propria lor tară”. Senatul berlinez susține instituții precum „Gorki” pentru a contrabalansa discursul extremist cu unul care promovează diversitatea. Este exact ceea ce face Shermin Langhoff la nivel artistic și în structura instituției (trupa de la „Gorki” rămâne cea mai diversă etnic din Germania căci alte teatre cu discursuri de stânga și pro diversitate au trupe cu actori exclusiv germani). Întrebarea este dacă pentru susținerea ideilor lui Langhoff este corect să se închidă ochii față de managementul ei autoritarist (într-o situație similară, Thomas Oberender, directorul Berliner Festspiele, a demisionat). Cred că răspunsul constă în faptul că Langhoff a luat măsuri după fiecare proces și a reformat structura organizațională. Mai mult, a reacționat și prin umor. Una dintre premierele din toamna trecută de la „Gorki”, Slippery Slope de Yael Ronen, are un succes nebun – este un cabaret despre un caz de sexism și abuz de putere care condensează dezbaterile actuale, de la #metoo la cancel culture. Desigur, spectacolul trimite la scandalul recent în care a fost implicat teatrul, dar și la altele mai vechi precum chestionarea unora dintre producțiile sale controversate. Ce mi se pare important este faptul că teatrul însuși s-a pus sub lupă într-un spectacol în aspectele sale cele mai vulnerabile sau contestabile.
Nu știu cum va arăta teatrul european pe termen mediu, dar procesul de reformare este vizibil.
FOTO main: Scenă din spectacolul Slippery Slope de Yael Ronen. Autor: Ute Langkafel
