Oraș mic, din inima Ținutului Secuiesc, Sfântu Gheorghe găzduiește un teatru de limbă română, un teatru de limbă maghiară, un teatru de mișcare și un ansamblu folcloric ale cărui producții au o surprinzătoare teatralitate. Într-un showcase (Sepsi Theatre ShowCase) organizat luna trecută, teatrele și-au prezentat spectacolele create în ultimii ani și imaginea de ansamblu a fost revigorantă. Vizionate cu această ocazie, mai demult (La Ronde, Oxygen, Richard III) sau online (Blasted, Cum s-a măritat maimuța, și-a luat casă și a găsit fericirea în Orlando), spectacolele sunt diverse, cu încercări curajoase de a merge pe drumuri nebătătorite și de a ieşi din tendințele teatrale autohtone.
Teatrul „Andrei Mureșanu” trece printr-un proces de transformare, după plecarea a două dintre actrițele sale emblematice, Elena Popa și Claudia Ardelean, și angajarea mai multor actori tineri, Mădălina Mușat, Oana Jipa, Nicholas Cațianis, Iulian Trăistaru, dar și a binecunoscutei actrițe bucureștene Nicoleta Lefter. Teatrul „Tamási Áron” a adus și el, alături de nume de referință ca Pálffy Tibor sau Mátray László, o serie de actori tineri promițători. Studio M este o companie de teatru-dans asociată Teatrului „Tamási Áron”, cu actori bine antrenați fizic și cu o expresivitate colosală, precum László Szekrényes, Emília Polgár sau Eszter Nagy, care făcea în Are we human or are we dancers o adevărată performanță actoricească într-un monolog autobiografic.
Teatrul „Andrei Mureșanu” duduie de spectacole ale unor regizori cu estetici și stiluri de lucru care provoacă trupa şi o ţine în priză. Mobilă și durere, o revizitare a textului lui Teodor Mazilu, îi oferă regizorului Cristian Ban ocazia să îi pună în valoare pe actorii teatrului. Partiturile sunt generoase și personajele sunt livrate în prim-plan, fără a fi sufocate de regie. Asta nu înseamnă că Ban nu are un concept regizoral, dimpotrivă, el pune subtil în relație un tipar mental al anilor '70 cu cel de astăzi în rama divertismentului de altădată, așa-numitele scenete TV. Etica pervertită, personală și a muncii, la personajele maziliene — pasiunea pentru aparență și interesul pentru parvenire — are reverberații în prezent.
Pe granița dintre caricatural și absurd, spectacolul recreează satiric anii '70 ca un construct plin de artefacte la nivel vizual, de limbaj și gest. Decorul de lemn (personajele lucrează în fabrici de mobilă) amintește de interioarele de la Sala Radio București, Teatrul Național Craiova sau Teatrul Național Târgu Mureș. Fundalul e franjurat şi luminat pentru a sugera că „pereții au urechi”, spune scenografa Irina Chirilă. Cooperativa Ochiul și timpanul, cum era poreclită pe vremuri Securitatea, își face simțită prezența cotidiană prin gesturile reflexe ale personajelor de a scoate receptoarele telefoanelor din furcă (suntem în epoca telefonului fix) atunci când discută „chestiuni delicate”. Costumele parafrazează moda (interfață pentru mentalitate) uniformizatoare a epocii, cu pantaloni evazați și culori neutre, dar și cu accesorii șic precum ochelarii de soare supradimensionați pe care personajele le afișează odată ce au parvenit.
Cristian Ban nu reconstituie epoca realist (nici nu ar avea cum cu textul lui Mazilu), ci ca o capsulă esențializată, caricaturizată a ei, pe care o examinează de la distanță, fără să o lezeze. Caricatura e trasată elegant, dar personajele rămân intenționat schematice, ca prototipuri ale tipologiilor epocii. Profilul lor psihologic se construiește din fraze lozincarde și atitudini clișeiste, alungite în cheie absurdă. Pasiunea lor pentru aparențe, slogane și imitație se produce într-un registru minor și funcționează ca simptome ale fracturii dintre ceea ce sunt și ceea ce vor să pară a fi. În ambele ipostaze, identitățile personajelor sunt sterilizate, ele urmează tiparele conformiste ale epocii.
Textul este regândit ca o succesiune de scheciuri (în fiecare scenă, actorii se prezintă publicului la final, muzica amintește de emisiunile duminicale de umor, etc.), parte dintr-o reflecție asupra epocii prin filtrul divertismentului. Gagurile vin în cascadă și în spiritul textului lui Mazilu, sunt construcții inteligente de umor. Convenția este tăiată uneori printr-o altă convenție – tovarășul Sile Gurău își anunță ritos monologurile interioare, în timp ce subalternul Gore, pentru a-i proteja intimitatea filozofării, se întoarce umil-respectuos cu fața la perete. Spectacolul livrează o perspectivă critică asupra anilor '70 în „gloriosul” regim comunist printr-o analiză a individualului care se reproduce mimetic, devenind colectiv. Personajele sunt fascinante nu pentru că ar fi indivizi excepționali, ci tocmai pentru că nu sunt. Ei reprezintă media, banalul, copia. Ban face un final deștept cu piesa mai puțin cunoscută a lui Aurelian Andrescu, În zori, pe care personajele, într-o coregrafie sincron repetitivă, își trăiesc prăbușirea socială, cum altfel decât prin panseuri comune și lozinci. „Există o artă a sfârșitului”, proclamă tovarăşul Urechiatu (sugestiv nume pentru perioada comunistă) și pune în scenă Cristian Ban.
Fundația spectacolului este solidă și stă pe personajele jucate magistral. Lui Sebastian Marina îi vine mănușă (nu știu ce rol nu i s-ar potrivi lui Marina, unul dintre cei mai versatili actori din România) personajul Sile Gurău, mare director de cooperativă mică, hoț mărunt cu discurs caragialesc, un Cațavencu rătăcit în socialism. Rivalul său, Paul Arnăutu, și el director de cooperativă și soț sub papuc, este portretizat de Daniel Rizea à la Toma Caragiu (un emblematic interpret mazilian), atât prin stilul de joc, care surprinde o subtilă autoflatare a personajului, cât și prin peruca cârlionțată. Gore al lui Nicholas Cațianis este arhetipul subalternului, motiv pentru care personajul este continuu încovoiat ca un semn de întrebare, păstrând poziția umilă chiar și în spațiul domestic, când se desparte de iubita sa, Melania. În versiunea Mădălinei Mușat, care face un tur de forță cu accentul maramureșean în stilul creațiilor realizate de Natalia Călin în Hoți și La câțiva oameni distanță de tine, Melania se transformă dintr-o femeie cu coc, onestă și obsedată de împlinirea unui tipar familial tradiționalist într-o vampă mondenă, parvenită și flamboaiantă, o rivală redutabilă pentru Lizica. Jucată de Oana Jipa, Lizica este o femeie sofisticată, energică și în același timp, frustrată sexual și casnic. O altă variantă de subaltern decât Gore, Urechiatu lui Costi Apostol este un tip febril, nu mai puțin parșiv decât șeful său, dovedind reale calități de turnător și abilități de parvenire. Spectacolul este o performanță actoricească de la un capăt la altul.
Sakura Sandwich este și el un spectacol despre aparență și esență, dar plasat în contextul dominației virtualului și a rețelelor sociale asupra vieții noastre de toate zilele. Basm modern bine scris de Doru Vatavului, spectacolul creionează universul digital în care tinerii sunt absorbiți de mirajul unei lumi pe care cred că o pot controla. Povestea unei creatoare de conținut auto-încoronată regina internetului, mărirea, amăgirea și decăderea acestei semi-eroine, captivă în hățișul rețelelor sociale unde jonglează cu imaginea falsă pe care și-o creează pentru a atrage fani și a obține venituri, se configurează într-o critică a culturii internetului care subjugă ființa umană. Spectacolul patinează și în zona nevoii de tandrețe, mistificată în mediul digital. Amorul lui MistyK13 cu presupusul instalator Traian (Iulian Trăistaru livrează tandrețe protectivă și iubire absolută) este o înduioșătoare comedie despre proiecțiile personale idealiste despre dragoste și viață, care frizează horror-ul prin sabotajul necruțător al vrăjitoarei (doar suntem într-un basm, fie el și digital) RichWitchBitch6669 (Mona Codreanu). Se ridică problema manipulării prin identitate digitală înșelătoare (cu variantele deepfake și furt de identitate digitală), amplificată și de accesul la AI, și a auto-mistificării, a nevoii de a ne crea avataruri virtuale eroice ca un mod de evadare din viața reală nemulțumitoare. MistyK13 caută un tip de apropiere umană care nu există pe platformele de socializare decât ca un surogat înșelător. Pasiunea ei pentru poezie, muzică și amor îi trădează vulnerabilitățile. Jucat de Mădălina Mușat, personajul aduce un pic cu cel al lui Jodie Comer, Villanelle, din Killing Eve, cu o permanentă glisare între auto-ironie, agresivitate și falsă candoare, dar și cu Alice, cea pierdută în țara minunilor.
Irisz Kovacs este regizoarea potrivită pentru acest text, cu care se întâlnește în structura de basm modern, universul digital, narațiunea care tușează absurdul și tonul auto-ironic, cu tentă noir. Un sprijin major vine de la scenografie — Șteff Chelaru face un castel gonflabil, proiecție a lumii virtuale, dotat cu un tobogan, ca prăbușirea să mai fie mai rapidă. Shakura Sandwich este un basm deștept despre captivitatea în mediul virtual, despre mirajul și pericolele acestei lumi, despre pierderea contactului cu realitatea și viața frustrantă care favorizează nevoia de a evada în imaginar. Spectacolul te lasă cu melodia asta în cap.
Regizoarea Diana Mititelu abordează (și adaptează) un text contemporan greu, Anatomia unei sinucideri de Alice Birch, montat de două ori de Katie Mitchell, la Hamburg și Londra. Cum spectacolul de la Hamburg a fost vizionat online în timpul pandemiei, există involuntar un termen de comparație. Din acest punct de vedere, cadrul scenic realizat de Alexandra Budianu, cu trei uși în fundal și anii în care se petrece acțiunea afișați deasupra lor, fiecare ușă determinând culoarul pe care evoluează un personaj, este similar celui din spectacolele lui Mitchell, deși didascaliile din text nu indică această configurare a spațiului.
Textul lui Birch e complicat nu doar prin ceea ce spune – investighează trauma transgenerațională prin poveștile a trei generații de femei, care trăiesc în anii 1970, 1990 și 2030 și care își transmit depresia suicidală – ci și prin modul în care o spune. Piesa este scrisă simfonic, bazată pe o polifonie narativă, cu cele trei povești derulate simultan, cu replici din timpuri diferite asamblate într-o construcție precisă (textul arată, ca într-o partitură muzicală, unde sunt pauze, unde replicile trebuie rostite simultan și cum se întrepătrund).
Diana Mititelu reușește în bună măsură să orchestreze această simfonie la nivel dramatic. Carol (Ioana Costea), Anna (Fatma Mohamed) și Bonnie (Nicoleta Lefter) își trăiesc fiecare drama în stilul propriu, dar poveștile lor se reflectă una într-alta. Carol se străduiește să-și ascundă depresia și tentativele de sinucidere, plonjează în maternitate cu teamă, dar își găsește în copilul ei forța de a trăi. Însă tot efortul ăsta o obosește și la un moment dat, îi epuizează resursele care o țin în viață. Neputința ei de a-și păstra vitalitatea are niște factori destul de preciși pe care însă textul doar îi sugerează – un posibil abuz în copilărie, o posibilă identitate de gen (bisexuală) reprimată. Anna își exprimă răul de viață în dependența de droguri. La ea, factorul declanșator al depresiei este moartea mamei. Fiica ei, Bonnie, este cea care oprește lanțul sinuciderilor, dar o face după o luptă grea, în care ajunge și ea pe marginea prăpastiei, de unde însă reușește să se întoarcă.
Depresia le însingurează, deși niciuna dintre aceste femei nu este singură și partenerii lor le sprijină, chiar și atunci când ele îi resping (aici textul idealizează realitatea) sau când alții, membri ai familiei sau prieteni, iau distanță față de ele sau pun presiune (mai ales în cazul lui Carol, unde norma socială a anilor '70, cu rolul femeii preponderent domestic, devine apăsătoare). Însă depresia rămâne un drum parcurs de una singură. Ce le face pe aceste femei să perpetueze depresia și comportamentele auto-distructive? Teoria transmiterii transgeneraționale a traumelor s-a tot nuanțat prin studii care arată că ceea ce se perpetuează de la o generație la alta este răspunsul la traumă, tiparul comportamental moștenit de copii de la părinți. Reprezentațiile spectacolului de până acum au fost urmate de dezbateri cu publicul în prezența unui psiholog, un demers important pentru chestionarea traumelor de familie și a depresiei și s-a dovedit că spectatorii au nevoie de astfel de discuții.
(Va urma)
