Despre /ne’li.niʃ.te/ Neliniște, recenta sa premieră de la Teatrul Odeon pe un text de Ivan Vîrîpaev, regizorul Bobi Pricop scrie că „Ce m-a interesat la piesa lui Vîrîpaev, dincolo de poezia extraordinară a textului, este faptul că transformă un interviu de PR despre Premiile Nobel și o carieră de succes în literatură într-o chestionare a granițelor dintre artist și arta sa, dintre trecutul întunecat al creatorului și lumina pe care creația sa o aduce în lume. Mi se pare important să deschidem această conversație, mai ales acum când există atâtea controverse despre viețile personale ale unor artiști canonici — cărora li se contestă poate dreptul de a mai fi considerați astfel, din pricina unor alegeri personale absolut condamnabile.”
Ce m-a atras pe mine la spectacol a fost această afirmație a lui Pricop, privind o dezbatere despre relația dintre creator și creație, mai ales atunci când creatorul „canonic” a făcut „alegeri personale absolut condamnabile”. Pe scurt, o dezbatere despre woke & cancel culture. Subiectul e cu atât mai interesant cu cât Ivan Vîrîpaev este (a fost?) un critic voalat al woke culture (am văzut asta direct în 2021 la un Q&A după unul dintre spectacolele sale). Așa că mă așteptam să regăsesc poziții anti-woke în piesa sa, ceea ce s-a și întâmplat. Odată cu războiul din Ucraina, Vîrîpaev, care este un critic al guvernului rus, a intrat pe lista neagră a acestuia după ce s-a poziționat împotriva invaziei Rusiei în Ucraina. Mai mult, a strâns fonduri pentru artiștii ucraineni din încasările pentru spectacolele sale. Spectacolele i-au fost anulate, iar el a fost acuzat de răspândirea de informații false despre armata rusă, o „infracțiune” care a fost împărțită generos în ultima vreme de către autoritățile de la Moscova mai multor artiști ruși. Aș aminti aici numai pe dramaturga Svetlana Petriciuk și regizoarea Evghenia Berkovici, arestate, sau pe actorul Danila Kozlovski, anchetat și ale cărui spectacole de la Maly Drama Theatre din Sankt Petersburg au fost anulate, teatrul însuși fiind închis temporar sub suspiciunea că ar pune viața spectatorilor în pericol (o falsă acuzație nedovedită, așa că teatrul a fost redeschis, dar fără spectacolele în care joacă Kozlovski; de amintit că însăși figura iconică a teatrului, regizorul Lev Dodin, s-a pronunțat împotriva războiului din Ucraina într-o scrisoare deschisă din februarie 2022). Sunt doar câțiva artiști ruși dintr-o serie care devine tot mai lungă care au fost concediați, anchetați sau arestați pentru așa-zisa denigrare a armatei ruse, în traducere, pentru poziționarea împotriva războiului din Ucraina. Vîrîpaev a fost „arestat în absență” și dat în urmărire internațională. Dramaturgul are origini poloneze, este căsătorit cu o actriță poloneză, a obținut cetățenia poloneză și a renunțat la cea rusă și trăiește acum la Varșovia.
În /ne’li.niʃ.te/, domină figura scriitoarei Ula Richter, un alter ego al lui Vîrîpaev cu care are în comun mai multe lucruri, de la originile poloneze la criticile aduse culturii woke. Personajul interpretat de Dorina Lazăr este o scriitoare celebră, aspirantă la Premiul Nobel pentru literatură, pe care are puține șanse să-l obțină din cauza unui scandal privind antisemitismul manifestat într-unul dintre romanele sale. Într-o strategie de PR menită să-i aducă iertarea publică și să o repună pe drumul spre Nobel, Ula Richter dă un interviu unui jurnalist polonez. Piesa și spectacolul conțin acest interviu în care scriitoarea își permite flagrante sincerități privind biografia sa, cu detalii inconfortabile, cum ar fi descendența nazistă, dar și privind propriile sale acțiuni, unele care iau forma unor infracțiuni grave. Își exprimă aici și opiniile în legătură cu noile mișcări privind standardele etice în artă, de unde și mizantropiile sale anti-woke culture.
Acesta este însă doar primul nivel de discurs al Ulei Richter, pentru că scriitoarea glisează continuu între realitate și imaginație, creează alternative ficționale la viața reală, lăsând în urmă confuzia dintre ceea ce este adevărat și ceea ce este imaginar. Și aici intervine discuția despre interferența dintre viața reală a scriitorului și creația sa, dintre realitate și operă, despre raporturile între acestea două într-un context în care standardele etice reclamă reperspectivarea operelor unor creatori cu, după cum zice Bobi Pricop, „alegeri personale condamnabile”. Dacă biografia reală a scriitoarei poate fi identificată, acțiunile și opiniile sale, pe care doar ea le știe, sunt mai greu de categorisit drept adevărate sau false.
Ula Richter se auto-mitologizează – își creează imaginea publică, un avatar care poate fi exploatat comercial. Ceea ce și fac agentul său literar și fiica sa. Steve Raccoon (Alexandru Papadopol) păstrează din calitățile ratonului din numele său pe aceea de bun companion, în același timp preocupat intens să își păstreze poziția în preajma scriitoarei, atât ca influență, cât și ca beneficii financiare. Fiica Ulei, Natalie (Nicoleta Lefter), sexy & bitchy, este mai greu de descifrat pentru că și ea se ascunde în spatele unei imagini. Steve și Natalie sunt „câinii de pază” ai Ulei, amândoi cu interese directe privind avantajele personale obținute din exploatarea creației scriitoarei. Se pune problema dacă acțiunile lor pentru „a o proteja” pe Ula sunt etice întrucât în esență, ele manipulează adevărul.
Temele pe care le atinge Vîrîpaev aici sunt multe, de la istorii personale indezirabile (ce facem cu urmașii celor „răi”? Poartă ei vina alegerilor strămoșilor lor?) la negarea Holocaustului în conjuncție cu exploatarea comercială a acestuia (industria artistică și literară din jurul Holocaustului). Se vorbește cu ironie și despre aducerea în prim-plan a categoriilor marginale și marginalizate până acum, aici Ula Richter arătându-și mizantropia deloc măgulitoare. Și la fel se comportă ea și față de jurnalistul polonez, pe care îl numește repetitiv „needucat”, „neevoluat” sau „imatur”, având de fiecare dată grijă să adauge „polonez”, ca și cum ar fi vorba despre atribute naționale.
Este aici vizibilă superioritatea arogantă a americancei care-și neagă originile, o formă de clasism geopolitic parvenit, condescendența Vestului față de Est, autosuficientă și autoglorificatoare. La baza acestei superiorități stă prejudecata precarității esticilor și disprețul aferent, căci pe lângă scriitoare, și agentul și fiica sa afișează o continuă uimire față de posibilitatea unei reviste poloneze de a plăti un interviu cu o scriitoare celebră, respectiv un fotograf de renume. Mihai Smarandache livrează acest personaj, Michael, cel mai relaxat din spectacol, un fotograf american care lucrează pentru reviste importante cu dezinvoltura omului care știe bine care sunt criteriile valorice și morale ale lumii în care trăiește. Siguranța lui, de om care se simte bine în pielea lui, este antipodul ezitărilor lui Krzysztof, jurnalistul polonez (Niko Becker), tânăr, puțin experimentat, aparent vulnerabil, care dovedește însă că își cunoaște meseria și este pregătit să o facă înainte de a afla, el însuși în primul rând, care îi este prețul. Este evident un dezechilibru de forțe între Ula cea faimoasă, matură, sigură pe ea și extrem de creativă în a prezenta multiple scenarii fantasmagorice drept realitate și Krzysztof, tânăr, fragil, hotărât să reușească, dar descumpănit de America pe care o găsește și care nu seamănă prea mult cu cea pe care și-a imaginat-o. Pentru că și America are, nu-i așa, o imagine pe care o servește lumii, o interfață a realității, pe care o exprimă cel mai clar Steve când propovăduiește libertatea absolută în jurnalismul american pentru a institui imediat niște limite care nu au nimic de-a face cu libertatea.
Interviul este comentat permanent din exterior de un prezentator (Gabriel Pintilei), un MC care aduce câteva elemente ajutătoare, niște didascalii ceva mai elaborate, pentru a pune povestea într-un context mai amplu. Poate nu e întâmplător că personajul este îmbrăcat într-un costum de catifea albastru marin, același material care îmbracă întreg decorul. Albastrul marin, catifelat și regal, al acestui decor monocromatic (scenografia Oana Micu) trimite la automitologizarea scriitoarei, dar și la universul ei imaginar, la ușurința cu care deraiază de la realitate, de la adevăr, într-o lume de cuvinte. Revenind la prezentator, costumul lui amintește de acest imaginar prin componenta de catifea bleumarin și croiala à la Peter Pan, dar și de rădăcinile biografice fasciste ale Ulei prin cizmele naziste.
Cu un text atât de complex tematic, Bobi Pricop face un spectacol de actorie într-o scenografie puternică vizual. Miza este la interpretare și actorii se descurcă minunat. Spectacolul este o provocare pentru Dorina Lazăr și este o încântare s-o vezi dominând scena nu doar prin faptul că este plasată în centrul ei și că este prezentă peste 80% din timp în spectacol, ci și prin veridicitatea cu care o creează pe Ula ca o personalitate care patinează cu eleganță și cinism între realitate și imaginar. Cu vocea și frazarea ei inconfundabile, Dorina Lazăr dă Ulei nenumărate nuanțe care îi arată complexitatea, inclusiv părțile dezagreabile, de la mizantropie la aroganță, păstrându-i însă o anume fascinație pe care o exercită asupra publicului. În jurul ei, fiecare actor construiește personaje care se individualizează. E o realizare că deși spectacolul este centrat pe un personaj și o actriță, ambii puternici și de impact, ceilalți actori și personaje nu se dizolvă în prezențe de susținere și complezență.
Ivan Vîrîpaev atinge aici subiecte importante aflate în dezbatere astăzi, dar — ca în multe dintre textele sale — le lasă la jumătatea discuției. N-aș spune că le lasă deschise, pentru că ăsta chiar nu e un lucru rău — nu cred în sentințe. Dar la Vîrîpaev, subiectele provocatoare rămân suspendate de la un punct încolo pentru că dau într-un lirism care deși sună bine, nu face altceva decât să confuzeze întreaga discuție. Recunosc că acest lirism al lui Vîrîpaev nu mă prinde și că, cu toată frumusețea ultimelor minute de text, temele abordate rămân doar bifate din multiple perspective, fără a duce discuția la (un) final.
Următoarele reprezentații sunt în 18 iunie, 25 iunie și 9 iulie, iar informații și bilete puteți găsi aici.
Fotografii: Volker Vornehm
Teatrul Odeon
/ne’li.niʃ.te/
de Ivan Vîrîpaev
Traducerea: Raluca Rescu
Cu: Dorina Lazăr, Nicoleta Lefter, Niko Becker, Alexandru Papadopol, Mihai Smarandache, Gabriel Pintilei
Regia: Bobi Pricop
Scenografia: Oana Micu
Lighting design: Costi Baciu
Foto: Volker Vornehm
