„E greu ca în acest război plin de violență și cruzime să distribui vina”, spune regizorul Yury Kordonsky după un an și jumătate de război în Ucraina, timp în care a creat două spectacole în România despre psihologia agresorului. „În opinia mea, vina se deplasează de la Putin, un monstru violent și nebun, către sursa puterii lui, care sunt oamenii care îl susțin, pe el și războiul, cu voce tare sau în tăcere. Oamenii găsesc tot felul de mecanisme de apărare pentru a justifica faptul că trăiesc într-un stat fascist”. La opt luni de la discuția noastră despre războiul din Ucraina, l-am reîntâlnit pe Kordonsky la Timișoara, unde a avut premieră la Teatrul German de Stat cu Dragonul de Evgheni Schwartz chiar în zilele în care armata rusă a atacat Odesa, orașul său natal. Așa că am reluat discuția despre război ca să vedem cum s-au schimbat lucrurile în acest timp. Dar întâi despre spectacol.
Vina colectivă și internalizarea răului sunt temele principale din Dragonul, adaptarea unei piese a scriitorului rus cu origini evreiești Evgheni Schwarz, scrisă în timpul celui de-al doilea război mondial (1940 – 1943) și considerată antifascistă. Doar că Schwartz, care a luptat de partea Albilor (anticomuniști) în războiul civil care a urmat Revoluției din Octombrie și a scris în mare măsură literatură pentru copii (și) pentru că era un gen literar „sigur” din punct de vedere politic în anii '20 – '30 (s-a dovedit a nu fi chiar așa, unele dintre basmele sale pentru copii au fost considerate subversive și a avut de suferit din această cauză), nu a descris în Dragonul ascensiunea doar a lui Hitler și a nazismului, ci a oricărei autocrații, inclusiv cea stalinistă.
Desigur, autoritățile sovietice au sesizat similaritatea și au interzis piesa în 1944. Evgheni Schwartz nu și-a văzut textul reprezentat pe scenă — a murit în 1958, iar piesele sale, satire ale tiraniei și corupției, deghizate în basme pentru adulți, au început să fie jucate în Uniunea Sovietică abia la finalul anilor '80. Între timp, unele dintre aceste texte (Umbra, Regele gol, Dragonul) s-au jucat în Europa, inclusiv în România. Dragonul a fost montată în diferite formule și perspectiva asupra ei a fluctuat în funcție de contextul politic – dragonul putea fi puterea comunistă, în special cea reprezentată de Stalin, colonialismul american, capitalismul și consumerismul, etc. În contextul războiului din Ucraina, piesa a revenit în actualitate, iar dragonul pare a întruchipa din nou un lider autocrat din est.
Parabolă a complicității dintre dictatori și supuși, Dragonul este un basm despre un oraș cucerit și condus de un monstru de-a lungul secolelor. Ca orice dragon care se respectă, și cel din povestea asta își cere partea lui de tribut (animale, dar și o fecioară pe an, care moare după noaptea nunții – răul consumă viitorul) și domină orașul prin teroare. Un cavaler străin, Lancelot (Harald Weisz), îl provoacă la luptă și îl ucide, fără să aibă sprijinul orășenilor, care invocă diferite scuze, de la frică la un soi de atașament de dragon (sindrom Stockholm).
După moartea monstrului, orășenii se repoziționează ca promotori ai libertății și democrației până când primarul (Alexandru Mihăescu) își arogă victoria asupra dragonului, profitând de absența lui Lancelot, rănit, și reinstituie toate birurile, inclusiv nunta cu fecioara. Nu întâmplător, fecioara la care aspiră primarul, Elsa (Isa Berger), este cea salvată de Lancelot din ghearele dragonului (de care cavalerul se și îndrăgostește căci fără o poveste de dragoste nu există basm).
Pentru primar, e important să se strecoare parșiv în toate pozițiile de putere ale dragonului. Dar e important și pentru demonstrația pe care o face textul să arate că tirania este aceeași, chiar dacă persoana care o produce este alta. Mai mult chiar, obsesia primarului de a se substitui dragonului în toate drepturile sale abuzive provine tocmai din lunga dictatură a acestuia care nu a produs opoziție, revoltă și protest, ci a contaminat populația cu dorința de putere pe fondul obișnuirii cu răul. Dacă răul se menține o durată suficientă de timp, el își pierde aura de excepționalitate, devine acceptabil. De aceea, cel care declanșează lupta împotriva răului, aici Lancelot, este cineva din exteriorul comunității, pentru care răul este încă vizibil și odios.
De la invazia rusă în Ucraina, Yury Kordonsky a montat două spectacole în România, ambele în conexiune directă cu conflictul de alături și centrate pe psihologia rușilor. Băieții de zinc are la bază un text documentar de Svetlana Aleksievici și panoramează uriașa mașinărie de manipulare a statului sovietic, prin care tinerii erau atrași să se înroleze pentru războiul din Afganistan (1979 – 1989), prin reacțiile familiilor lor, în special mamele, care caută justificări pentru moartea copiilor lor.
Dragonul, care este o ficțiune, se concentrează pe complicitatea oamenilor obișnuiți cu statul terorist, pe internalizarea terorii și reproducerea ei ca mod de existență. Reverberațiile poveștii nu îi vizează doar pe susținătorii lui Putin și alianța unei bune părți a populației ruse cu un președinte cu nostalgii imperialiste și impulsuri agresive care visează să refacă fostul imperiu rus. Cum Dragonul este un basm în care stăpânirea monstrului durează secole, și în Rusia, relația dintre oameni și puterea autocrată întruchipată de o persoană – țar, Lenin, Stalin, conducătorii sovietici – durează de secole astfel că reflexele puterii, de o parte, și ale supunerii, de partea cealaltă, se reactivează rapid.
Desigur, monstrul se identifică cu Putin aici, dar nu este vorba doar de o persoană, ci de ceea ce reprezintă ea – un lider paternalist, care concentrează o mare parte din putere în mâna sa, își anihilează opoziția și își construiește un cult al personalității folosindu-se de forță și manipulare. Oamenii își justifică aderența la dictatură, iar textul lui Schwartz, adaptat de Kordonsky, face un inventar de motivații – „dacă nu ar fi acest dragon, ne-ar putea cuceri altul, mai rău”, „dragonul e rău, dar ne-am obișnuit cu el”, „dragonul ne apără de alți dragoni”, „trebuie să avem un conducător”, etc. Caracteristicile dragonului și justificările pe care orășenii le găsesc pentru a accepta dictatura acestuia sunt cele pe care le identifică Gideon Rachman în cartea sa, Epoca liderului cu mână de fier, ca fiind trăsături comune ale noilor autocrați care au parazitat democrații mai mult sau mai puțin puternice, de la Putin în Rusia la Trump în SUA.
În spectacolul lui Kordonsky, acest spațiu al resemnării, terorii și arbitrariului este întunecat, mocirlos, lipsit de culoare și viață (scenografia Ioana Popescu). Îmbrăcați în zdrențe, oamenii par niște umbre care bântuie la granița purgatoriului cu iadul. Un lac plin de mâzgă, un pod tenebros, interioare sărăcăcioase – puterea se bazează pe precaritatea supușilor, preocupați să-și satisfacă nevoile de bază, fără să le mai rămână energie pentru revoltă, a cărei idee se pierde în negura timpului. Kordonsky aduce pe scenă și doi muzicieni, Sorina Savii și Lucas Kohl, care fac corp comun cu spectacolul căci creează universul sonor live astfel încât devin parte din mecanismul narativ al basmului. De altfel, spectacolul începe auster, ca un spațiu rudimentar, aproape gol, cu o schelă într-un colț, dar pe parcurs, basmul se dezvoltă nu doar narativ, ci și vizual și universul cețos și mizerabil al tărâmului dominat de dragon se materializează pe scenă.
Basmul ca ramă convențională este marcat de câteva elemente – o scenă cu teatru de umbre, personaje fantastice - un motan (în textul original există și un măgar), personaje istorice sau din alte povești reconvertite aici. Charlemagne (Robert Bogdanov- Schein) este aici un arhivist, prototipul intelectualului lucid, dar lipsit de capacitate de acțiune și în același timp gazda lui Lancelot, care este o rudă îndepărtată a cavalerului Mesei Rotunde. De altfel, povestea de dragoste dintre Elsa și Lancelot și lupta acestuia cu dragonul sunt prelucrări pieziș – schematice ale poveștilor cavalerilor mesei rotunde.
Schematismul narațiunii ține de miza demonstrativă a textului, care fiind o satiră, folosește povestea ca pretext pentru discursul politic. Asta produce și efectul de distanțare, de la eroii care se dezic de originea lor istorică sau fantastică (Charlemange, Lancelot) până la absența psihologizării personajelor. În cazul Elsei, în ciuda faptului că este dorită (de Dragon, Lancelot, primar), ea nu este prototipul domniței frumoase la ananghie. În primul rând, spațiul dominat de dragon este complet lipsit de frumusețe, monstrul a supt viața din orășeni, i-a vlăguit, urâțit și îndobitocit. Apoi, deși „la ananghie”, Elsei îi lipsește fragilitatea neputincioasă a prințeselor salvate de cavaleri, dimpotrivă, se dovedește o persoană de acțiune – pusă să îl ucidă pe Lancelot ca să-și salveze viața, ea refuză categoric. Dragonul este jucat de actrița Ioana Iacob, fără niciun machiaj – un chip nu doar uman, cu subtextul că monstrul poate fi oricare dintre noi, ci chiar seducător. Răul e carismatic și face parte construcția umană, se poate află în fiecare dintre noi și poate ieși la suprafață în condiții favorabile.
Există un revers al acestei lumi întunecate – când lupta dintre dragon și Lancelot este televizată, media deformează adevărul. Kordonsky creează o arhivă de reflectări caricaturale ale luptei, amplasată în fundal, cu talk-show-uri și programe de știri unde se dezbat breaking-news. Spațiul întunecat și monocord dominat de dragon are ca revers explozia de culoare și sunet din studiourile TV. Frica și teroarea sunt complementare cu logoreea toxică din media. Nu este singura caricatură din spectacol. Alexandru Mihăescu caricaturizează prototipul de primar din România, de la Cristian Popescu Piedone la Emil Boc, un personaj locvace, grobian, laș, dar agresiv când obține puterea.
În contextul războiului din Ucraina, Dragonul vorbește despre complicitatea rușilor cu Putin, dar și despre gândirea imperialistă pe care rușii care părăsesc țara pentru că nu vor război o poartă cu ei. Dar mai este un strat pe care îl accesează spectacolul — e un avertisment că ne-am obișnuit cu războiul, că pentru întreaga lume, el și-a pierdut excepționalitatea. Puterea dragonului nu se limitează la teritoriul pe care îl subjugă, el influențează și lumea exterioară. Dacă îl lăsăm, răul sculptează în noi.
***
Am vorbit mult cu Yury Kordonsky în ultimul an, în special despre război, care i-a produs o reconectare cu trecutul și o criză de identitate.
„Am experimentat o furie extremă față de Putin care s-a deplasat apoi într-o furie extremă față de oamenii obișnuiți. Într-un mod clasic capitalist, dacă nu ar fi fost cererea, nu ar fi existat oferta. Putin e furnizorul urii, sângelui, violenței, nazismului, dar există cumpărător pentru asta. Asta e problema – există cumpărători și sunt milioane. Și ca să rămânem în paradigma pieței capitaliste, fiecare afacere include o înțelegere cu diavolul. Asta implică două părți, vânzătorul și cumpărătorul. O uriașă parte din populația rusă semnează înțelegerea și cumpără ceea ce Putin vinde. Dar nimic din conversația asta nu e nou. Sunt cărți, sute și mii de pagini despre complicitatea așa-numiților germani obișnuiți cu nazismul, a micii burghezii, ca în Berlin Alexanderplatz (n.a. romanul din 1929 al lui Alfred Döblin). Asta spune spectacolul (n.a. Dragonul), că sufletul uman este rezilient, supraviețuiește în sensul că poți tăia un corp în două și persoana moare, poți tăia sufletul și el devine din ce în ce mai docil, maleabil, ca să poată îmbrățișa cruzimea. Ce se întâmplă în mintea acestor oameni este pentru mine o întrebare mai grea decât ce se întâmplă în mintea lui Putin. El nu ar fi fost capabil să facă nimic din ceea ce face fără sprijin și cerere din partea rușilor. Citesc forumurile rusești pe care oamenii obișnuiți discută. Acolo este adevăratul război, în modul în care ei reacționează la bombardarea Odesei, Kyivului, Harkivului, în felul în care justifică războiul. Cum vorbesc ei despre mobilizare și despre ce trebuie să iei cu tine dacă mergi la război. Sunt pagini de instrucțiuni unde oamenii argumentează ce bandaje sunt potrivite pentru diferite răni – dacă e șrapnel, trebuie să folosești acest tip de bandaj, dar dacă este un singur glonț, atunci altul este mai bun. Am fost șocat de discuțiile despre bandaje, mă întreb de ce naiba vorbim despre asta? E foarte dezonorant și înfricoșător ce se întâmplă.
Au bombardat Kyiv, Lviv, Harkiv, Dnipro, de ce nu ar bombarda Odesa? Nu e tocmai surprinzător. A fost dureros să văd fotografiile cu clădiri distruse pe care le știu din copilărie precum Casa oamenilor de știință, o clădire superbă din secolul al XVIII-lea unde am petrecut mult timp la concerte, discuții, întâlniri. E pe jumătate distrusă acum. Dar bombardamentul nu a fost o surpriză. Odesa e un loc unic, cultural vorbind, pentru vorbitorii de rusă și ucraineană. Este o pepinieră de poeți, muzicieni, oameni de știință, regizori. O mare parte din ceea ce falșii patrioți numesc marea cultură rusă vine din Odesa. Singurul lucru care e nou, în opinia mea, este că ei nu se mai ascund. Au vrut mereu să facă asta (n.a. să bombardeze Odesa). Acum pur și simplu nu le mai pasă despre ce spune lumea. Odesa este un oraș al vorbitorilor de rusă și unul dintre pretextele războiului a fost asigurarea protecției vorbitorilor de limbă rusă, a populației și culturii ruse în Ucraina. Și acum au bombardat Odesa fără măcar să încerce să justifice într-un fel asta. Ăsta e singurul lucru nou, cinismul cu care nu se mai ascund. Nu mai au nevoie să pretindă că protejează populația rusă, asta deja nu mai e parte din conversație. Pe măsură ce obosesc, încetează să se prefacă. Și Hitler a încetat la un momentat să se prefacă. La început era vorba despre germanii din Sudeți, dar de la un punct încolo nu a mai fost vorba despre asta, ci despre sânge, violență și putere.
E mult timp de când am părăsit Ucraina. Dacă e să împart viața mea în locurile în care am trăit, atunci ar fi 23 ani în Odesa, 12 ani în Rusia și anul viitor se vor împlini 23 de ani de când sunt în America. Deci cea mai lungă perioadă din viața mea am trăit în Odesa. Dar asta a fost acum mult timp și din păcate, au rămas puține legături personale. Toata familia mea a emigrat, cercul meu de prieteni a părăsit Odesa. Pentru mine, un loc înseamnă conexiunea cu oamenii, dar cei mai mulți oameni care însemnau Odesa pentru mine au plecat. Am pierdut conexiunea cu acel loc. Dar războiul a trezit amintiri, imagini, am găsit fotografii, chiar am descoperit vechi prieteni cu care nu mai eram în legătură, dar pe care îi văd acum pe Facebook, de exemplu. Și care au rămas în Odesa.
Cultura rusă și cea ucraineană au fost mereu antagoniste. Dacă te uiți la Pușkin și la ce a scris despre ucraineni și la ce au scris despre Rusia Taras Sevcenko și Lesia Ukrainka, o să vezi că a fost mereu un conflict puternic, ca orice conflict între imperiu și colonii. Poate nu sunt persoana potrivită să vorbească despre asta, pentru că eu nu pot separa în mine cultura rusă de cea ucraineană. Ana Ahmatova, una dintre marile poete ruse, s-a născut în Odesa. Este rusoaică? Este ucraineancă? Desigur, un scriitor este rus dacă scrie în limba rusă. Limba îl identifică. În acest caz, Ahmatova este o poetă rusă, căci a scris în rusă. Pentru mine, a fost întotdeauna vorba despre un mix de culturi, nu de culturi separate. Nu știu dacă e de mare ajutor să tragi o linie clară între ele, dar înțeleg asta. Văd o mulțime de lucruri. Mulți scriitori, actori, regizori, cineaști, arhitecți se numesc acum rușii buni pentru că sunt împotriva lui Putin. Dar în același timp, mulți dintre ei continuă să trăiască în paradigma unui imperiu. Au o psihologie imperialistă. Ei au găsit războiul cultural al secolului 21: apără cultura rusă și o protejează de anulare. Nimeni nu anulează cultura rusă. Probabil că o percep ca pe o amenințare personală pentru că e dificil la 50, 60, 70 ani să imigrezi fără să vrei într-o țară a cărei limbă nu o vorbești, fără toate conexiunile, reputația și puterea pe care le-ai avut. Să o iei de la zero. În acest sens, să apere cultura rusă de anulare este o formă personală de supraviețuire. Pot înțelege asta. Dar argumentul lor este că cultura rusă este măreață și în interiorul argumentului este convingerea că asta înseamnă, de fapt, că cultura rusă e cea mai măreață. Marea schimbare trebuie să fie în mentalitate. Nicio cultură nu e mai grozavă decât alta. Fiecare cultură e măreață atât timp cât oamenii care o fac sunt grozavi.
Nu cred că cultura ucraineană mai este susținută acum așa cum a fost în primele luni de război. Sunt încă programe de imigrare și sprijin în universitățile americane pentru ucraineni. Dar cumva, rușii se aud mai tare în această conversație. Ei sunt auziți primii.
Oamenii trăiesc în Moscova, Sankt Petersburg, Novosibirsk, Vladisvostok. Războiul e departe. Ăsta e un mecanism de apărare și e parte din planul guvernului. De asta, ei pot să țină protestele sub control. Nu protestezi pentru ceva care nu îți afectează viața sau despre care crezi că nu îți afectează viața. Războiul poate fi la 500 km de tine, dar mentalitatea spune că e în altă parte, într-o parte exotică din lume. Asta ajută oamenii să supraviețuiască. Nu te poți aștepta ca oamenii să trăiască la intensitatea din prima săptămână de război. Au familii, copii, serviciu, nu le poți cere să oprească tot. Dorința de a pune războiul la periferia vieții este, pe de o parte, o calitate normală umană, pe de alta, este o cale periculoasă. Asta ajută Rusia, îl ajută pe Putin. Dacă războiul nu are nimic de-a face cu viața de zi cu zi a europenilor sau americanilor, când pun benzina în mașina și văd că e scumpă, că factura la curent e uriașă, ei zic hai să vorbim cu Putin, chiar dacă 20% din teritoriul Ucrainei este ocupat de ruși. Sunt ucraineni, nu suntem noi. Nu vine nimeni în Berlin, Paris, Madrid, București. Rușii nu sunt aici. Dar noi știm că, de fapt, sunt. Inclusiv în parlamentul vostru. Și în guvern.”
Teatrul German de Stat din Timișoara
Dragonul
de Evgheni Schwarz
Traducerea din limba rusă: Günter Jäniche
Dramaturgia: Rudolf Herbert
Adaptarea și regia: Yury Kordonsky
Asistență de regie: Isolde Cobeţ
Decoruri și costume: Ioana Popescu
Muzica orginală: Sorina Savii și Lucas Kohl
Video: Cristian Ienciu
Light design: Cosmin Anania
Cu: Ioana Iacob, Harald Weisz, Robert Bogdanov- Schein, Isa Berger, Alexandru Mihăescu, Marc Illich, Alma Diaconu
