Am stat de vorbă cu câțiva artiști tineri, care au ridicat de la temelie spații de spectacole, independente de instituțiile statului și de sistemul de învățământ. Unii dintre ei au plecat la studii în Occident, ca să-și deschidă perspectivele și să învețe cum să dea viață propriilor proiecte, alții s-au apucat de ele imediat după facultate, împinși înainte de entuziasm, prietenie și interes pentru arta conectată la problemele societății.
REACTOR de creație și experiment și Váróterem Projekt (Proiectul Camera de Așteptare) sunt două trupe de teatru independent din Cluj-Napoca. Ambele sunt creațiile unei generații de acum zece ani, de la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj, secțiile română și maghiară. Am vorbit cu doi dintre fondatorii acestor echipe, ca să aflu cum supraviețuiești ca artist independent în România, cum te împaci cu lipsa unui venit predictibil și cum îți ocrotești motivația atunci când sunt blocate sursele de finanțare.
E mijloc de iunie și vreo 20 de tineri se adăpostesc de caniculă între pereții întunecoși ai sălii de teatru de la Zug Zone, un spațiu cultural independent din Cluj. Se joacă 99,6%, un performance de aproape o oră și jumătate a celor de la trupa Reactor, despre identitate și memorie colectivă. Spectacolul e un amestec de cântec de jale, poezie și introspecție filosofică, menit să reflecte societatea românească: o populație unită în diversitate, dar care-și îngroașă diferențele și le transformă în motive de dezbinare. În timpul reprezentației, câțiva stropi de apă plonjează din când în când, din tavan, pe lângă corpurile în mișcare ale artiștilor. Scena e un joc de lumini pe podea, care-i împarte pe oameni în actori și spectatori. „Am dat prea puțin pe bilet la cât de bun a fost spectacolul”, zice la final un băiat, cât timp aștepta la coadă, la toaletă.
REACTOR de creație și experiment este unul dintre cele mai vizibile și apreciate proiecte de teatru independent din România. Spectacolele lor spun poveștile unor oameni obișnuiți să nu-i asculte nimeni - cum ar fi bătrânii - și ating probleme prea ușor expediate din discursul public, precum nedreptăți create și încurajate chiar de către sistemul de justiție sau mitul frumuseții, cu ale sale standarde care le subțiază oamenilor încrederea în sine.
Reactor-ul a fost pornit de actorii Oana Mardare și Doru Taloș, în 2013, când s-au întors din Barcelona, de la studii și joburi temporare. Împinși de criza din 2009 și de un mediu umilitor pentru angajați în teatrele de stat din România - cu șefi care abuzează de putere și nu-ți apreciază munca - au plecat în Spania să învețe să facă teatru după reguli noi. S-au întors în țară după trei ani, cu multe bagaje și-un iepure. „Venise momentul ăla, când trebuie să riști un pic în viață”, îmi explică Oana, într-una dintre încăperile răcoroase ale Reactor-ului, astă-vară. Am găsit-o la calculator, completând fișe și rapoarte, felia birocratică a muncii de liber-profesionist.
Oana e din Bacău și și-a dorit mereu să fie actriță. Ca mulți dintre studenții la teatru cu care am vorbit, plăcerea pentru meseria asta s-a copt în trupa de teatru a liceului. Atunci a simțit că a pornit un „motor puternic” pe dinăuntru, cum îi spune ea.
Dar la Facultatea de Teatru și Televiziune din Cluj a intrat într-un mediu al autosuficienței, unul prea puțin conectat la problemele sociale actuale. „Facultatea devenea centrul lumii, în care aveai foarte mult contact cu trecutul și o sprânceană ridicată înspre tot ce-i contemporan”, îmi povestește Oana. „Profesorii nu-ți lasă spațiu să te descoperi tu pe tine. Or, acolo, în interior, unde ai tu adevărul, e o zonă foarte valoroasă”.
La facultate l-a cunoscut pe Doru, partenerul de viață și de „motor interior”. După absolvire, în 2009, s-au mutat împreună la Petroșani, unde au primit primul lor job ca actori, la teatrul de stat. Orășelul liniștit și aerisit, cu comunitatea lui restrânsă, i-a plăcut la început. Locuiau într-un apartament pentru angajați, chiar deasupra teatrului. Dar condițiile de muncă au făcut-o să se simtă mai constrânsă ca la facultate. „Teatrul era coordonat, la vremea aceea, de o directoare care făcea ca totul să fie un rollercoaster. Erai convocat la zece seara să mergi în cabină ca să ți se spună că ești prost și alte discursuri umilitoare”, povestește artista.
De acolo au plecat în Occident, la studii. Au intrat la o școală din Paris, École Internationale de Théâtre Jacques Lecoq, inspirată de principiile profesorului și directorului de teatru cu același nume, cunoscut în a doua parte a secolului trecut pentru metoda lui de lucru, care încurajează artistul să-și găsească propria voce. Dar școala franceză era prea scumpă, bursele puține, iar statul nu era îngăduitor cu imigranții care voiau să se angajeze acolo. Așa că s-au înscris la o franciză a școlii în Barcelona. La școala spaniolă, timpul studentului era valorizat diferit față de școala românească. Cursurile durau numai patru ore pe zi, iar timpul rămas era timp dedicat experiențelor noi, pentru inspirație și cunoaștere de sine. Tot acolo au învățat cum să-și creeze o imagine de artist și cum să o prezinte lumii.
Ca să se întrețină pe durata studiilor, Doru și Oana s-au angajat la magazinele de suvenire din centrul orașului. „A fost ca o probă de foc, o încercare pentru noi să ne dăm seama dacă chiar vrem să facem meseria asta”, spune Oana. „Dar tot conexiunea cu meseria ne motiva. Îți dă ceva ce un job normal nu-ți poate da. În timpul repetițiilor, oamenii sunt confruntați cu tot felul de părți ale lor, pe care le țin ascunse. Tot lucrând în teatru, am putut să lucrez de fapt cu mine, să pot să-mi ajustez comportamentul față de oameni, comunicarea, responsabilitatea, ideea de lucru în echipă. Acum compară asta cu a sta să vinzi magneți”, încheie ea cu un zâmbet.
După trei ani, lui Doru i-a venit ideea să se întoarcă în țară și să închirieze împreună un spațiu pentru spectacole. În Cluj, abia apăruseră Fabrica de Pensule și Create.Act.Enjoy, două spații independente pentru arta contemporană. Fosta fabrică de pensule a Clujului a devenit, în 2009, un laborator pentru cultură și a adăpostit, până acum, sute de reprezentații ale spectacolelor de teatru, dezbateri, proiecții de filme și concerte. Trei ani mai târziu a apărut Create.Act.Enjoy, o echipă de artiști care fac terapie prin artă cu bolnavii în spitale.
Exemplul lor le-a inspirat încredere. Cu banii strânși în Barcelona și un ajutor de șomaj pe șase-șapte luni, au reușit să întrețină un spațiu fără finanțări timp de doi ani. „Era un soi de voluntariat”, își amintește Oana. Doi ani le-a luat să învețe cum să scrie proiecte și să obțină bani pentru ele. „Dar începea să sune ca un pariu bun.”
Încet, încet, Reactor-ul și-a încălzit zdravăn motorul și a început să-i ajute și pe alții să pornească. Echipa are două proiecte de rezidență pentru artiștii aflați la început de carieră. „Drama 5” este un laborator de scriere dramatică contemporană, aflat la a patra ediție și coordonat de Adina Nelega, dramaturgă și romancieră. Ea le pune la dispoziție artiștilor o bibliografie și multe sesiuni de discuții aplicate, pe text. Dintre cele cinci scrieri dramatice care ies la final, cea mai bună e montată pe scenă, iar celelalte sunt prezentate sub forma spectacolului-lectură. Printre câștigători, găsești povești despre integrare și apartenență, ale muncitorilor români în Germania, sau despre relațiile dintre oameni în intimitate. Până acum, organizau și un turneu pentru popularizarea piesei câștigătoare. Dar anul ăsta nu au mai primit finanțare pentru el.
Rezidența „Fresh Start” e dedicată actorilor, dramaturgilor, regizorilor și scenografilor care au absolvit în ultimii patru ani și vor să se arunce în zona teatrului documentar sau performativ, despre care Oana spune că nu se studiază la facultate. În anii ‘60, teatrul documentar era numit „teatrul faptelor”, pentru că informațiile cu care lucrează sunt preluate din evenimente reale, culese din istoria orală, arhive, reportaje, etc. În felul ăsta, poveștile nespuse ale oamenilor marginalizați de discursul istoric capătă vizibilitate și pun teatrul în slujba justiției sociale. La atelierele acestei rezidențe, artiștii învață cum să apuce și să descâlcească un subiect: de la tehnicile unui interviu, la structura textului. Printre temele aprofundate până acum sunt relațiile dintre oameni și animale și diversitatea experiențelor unor femei pe care le despart venitul, profesia, educația. Pe perioada rezidenței, artiștii sunt plătiți, apoi își iau banii pe biletele spectacolului, când se mai joacă.
Acum, Reactor-ul duce în jur de cinci-șase proiecte pe an. Nimeni din echipă nu e angajat, dar coordonatorii încearcă să-i ofere fiecărui colaborator un onorariu decent. Instabilitatea financiară e primul lucru pe care Oana l-ar schimba în viața de artist independent, dacă ar putea. Goana după finanțări și grija chiriei și a salariilor de mâine pune piedici muncii creative. Anul ăsta, la Gala Premiilor UNITER, echipa a protestat cântând pe scenă, după ce Ministerul Culturii a decis să taie 30% din bugetul Administrației Fondului Cultural Național, principala sursă de finanțare a multor artiști independenți din România.
Aceleași obstacole și frământări le întâmpină și colegii lor de la Váróterem Projekt, aripa maghiară a teatrului independent din Cluj. De zece ani, spectacolele lor dezvelesc subiectele de rușine și vorbesc despre dependență și gesturi autodistructive, bucăți traumatice din istorie, precum catastrofa nucleară de la Cernobîl sau neajunsurile vieților trăite în stradă.
Levente Imecs-Magdó este unul dintre cei trei fondatori ai proiectului. Are 33 de ani și s-a născut la Cluj. La facultate, a fost coleg de generație cu Oana și Doru, cu care acum împarte, din când în când, același spațiu de spectacole, la Zug Zone. „Noi habar n-aveam de nimic, băuserăm multe beri și am decis să încercăm asta”, îmi povestește Levente, la o bere, după încheierea spectacolului Fishez, o poveste despre memorie și puterea de a păstra bucăți din viață într-o capsulă imaterială a minții. „Din ce o să trăim? Unde o să facem spectacole? Nu ne-am pus întrebări. Am fost destul de curajoși”. Împreună cu alți doi colegi de facultate, Csepei Zsolt și Visky Andrej, Levente a fondat o asociație imediat după absolvire, în 2009.
Cel mai greu le-a fost să răspundă, an de an, la întrebarea Unde? În plină criză economică, i-au ajutat prietenii de la Fabrica de Pensule, care i-au găzduit în sala lor mică, de la etajul al doilea al fostei fabrici din anii ‘70. Dar Fabrica era departe de centru, iar lumea nu mergea până acolo pentru teatru. Nu i-a învățat nimeni cum să-și promoveze spectacolele, așa că vestea lor nu ajungea la multă lume.
După doi ani, s-au mutat la Casa Tranzit, un centru cultural independent instalat, din 1997, într-o fostă sinagogă din miezul orașului, și împărțeau banii din bilete cu gazdele. Prețul unui bilet întreg era, ca acum, 15 lei, iar cel redus, pentru studenți, era 10. Oamenii au început să vină să-i vadă și și-au format un public. „Au venit, au râs și mulți au rămas, au crescut împreună cu noi”, își amintește Levente.
Ideile și oamenii i-au urmat, dar multă vreme au rămas în căutarea unui adăpost pentru spectacolele lor. Pe parcursul celor zece ani, proprietarii au tot mărit chiriile sau au vândut clădirile în care ei lucrau. „Ne doream foarte tare spațiul nostru, pe care să-l folosim ca pe casa noastră și să putem invita și alte trupe de teatru, să fie un mini-centru cultural de arte performative”, îmi explică Levente. Din 2014 au rămas la Zug Zone, un spațiu aproape de centru, cu dimensiuni potrivite pentru proiectele lor. Dar gândul că locul ar putea fi vândut oricând, că anul viitor proprietarul n-o să mai vrea să le prelungească contractul sau le va mări chiria, le reține entuziasmul.
La fel ca Reactor-ul, Camera de Așteptare e dependentă de fondurile AFCN. În fiecare an, mai pot aplica pentru finanțări în Budapesta, unde sunt mai multe oportunități pentru teatrele maghiare. „Cu o finanțare acoperim patru luni de chirie și două luni de utilități”, îmi povestește Levente. Multă vreme au fost nevoiți să-și mai ia un job pe lângă munca de la teatru, dar e un compromis care mănâncă foarte multă energie. „Nu mai suntem chelneri și chelnerițe, deși ne aflăm într-un fel de criză. Majoritatea actorilor a împlinit 30 de ani, încercăm să avem o familie și e bătaie de cap cu situația financiară”, mai spune el.
Dacă vei merge vreodată la vreun spectacol al celor de la Váróterem Projekt, nu o să dai peste Shakespeare sau Cehov în programul lor. Nu o să găsești roluri fixe și nici ierarhii între membri. Textele se nasc împreună cu spectacolele, din improvizație și istorii personale, iar artiștii joacă, de multe ori, mai multe roluri în construirea unei reprezentații: dau o mână de ajutor la scenografie, dar și la regie, apoi fac curățenie. „E ceva foarte energic, plin de viață, când ai această libertate de alegere”, îmi explică Levente, instalat comod pe trotuarul din curtea spațiului de joc.
În afara reprezentațiilor de la Zug Zone, artiștii maghiari mai joacă spectacole în licee, pentru adolescenți. Ultima oară, au jucat o dramă istorică, Banul Bánk? Prezent!, despre un rege tiran, și au adaptat formulările arhaice din text la un limbaj mai accesibil. Pe viitor, vor să documenteze conceptul de familie și cum a evoluat el pe parcursul secolului trecut, în poveștile bunicilor și străbunicilor noștri. Istoriile lor vor fi jucate în apartamente, fabrici, parcări sau orice alt loc potrivit în care îi va duce subiectul.
Spectacolul 99,6% s-a jucat și el tot la Zug Zone și îmbină elemente de performance cu teatru documentar. „Am vrut să fie un spectacol ca o mică Românie într-o democrație participativă, cu o echipă cât mai diversă în skill-uri și etnie”, îmi explică Panna Adorjáni, o artistă independentă, care joacă în spectacol. Pentru subiect, au mers și au observat oamenii din localitatea Racoș, din Brașov, un sat mărunt, dar suficient de încăpător pentru comunitatea mare de maghiari, romi și români care trăiesc laolaltă acolo. Un perete al sălii de spectacol a fost decorat cu testele ADN ale actorilor, care și-au trimis mostrele de salivă la un laborator american unde originea lor a fost pusă sub lupă. Apoi au aflat adevărul: împărțim 99,6% din același aluat biologic, dar ne încăpățânăm să ne vedem separați de cele patru procente de diferență.
Pe cei de la REACTOR de creație și experiment îi puteți vedea chiar în seara asta, 13 noiembrie, în București, la Centrul de Teatru Educațional Replika, în spectacolul Îmi place sushi, despre frici și masculinitate. De joi încolo îi găsiți la Cluj.
Pe 16 și 17 noiembrie, weekend-ul acesta, artiștii de la Váróterem Projekt pregătesc în Cluj spectacolul Fishez, iar pe 21 noiembrie îi poți vedea tot acolo în Románia100, o poveste despre următoarea sută de ani de civilizație.
Acest material face parte din proiectul „Artists in Progress”, realizat de Scena9 și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Prin acest proiect, vrem să înțelegem mai bine lumile din școlile de artă românești și să cunoaștem cele mai tinere generații de artiști.
Parteneri: Universitatea Națională de Arte din București, Facultatea de Teatru și Film a Universității Babeș Bolyai din Cluj, Liceul de Arte Plastice din Timișoara, Cerc. Artă Contemporană din Târgu Ocna
Parteneri media: Ideo Ideis, Dissolved Magazine, SUPER, SUB25
Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
foto cover: Andra Salaoru, fragment din spectacolul 99,6%.
