De prin Neamț
„Trecem peste Ozana…” se aude tata din spatele volanului. „… Ozana cea frumos curgătoare și limpede…” urmează mama cu nostalgia elevului de școală primară care reproduce textul repetat și răs-auzit, dar care pe atunci îl teroriza și îi striga mereu în urechi cum arată și cum trebuie să arate o copilărie împlinită. Ion Creangă, povestitorul nostru prin excelență, s-a născut la Humulești, o cotitură a Târgu Neamțului, și a lăsat Neamțului, odată cu banda înregistrată în mințile tuturor a descrierii Ozanei, poveștile și veșnicia copilului la țară.
De pe aici sunt și eu, după câteva jos-sus-uri prin văi și dealuri, la o schimbare ușoară de peisaj mai încolo, la mai multe betoane dar cu la fel de mult drag de teatru și povești, din Piatra-Neamț. Pot să garantez că prima mea excursie cu clasa în al treilea an de școală a trecut pe aici, pe la Cetatea Neamțului și pe la jovialul Creangă. Dar el a fost demult și acum, în actualitatea vremii, un lucru se zice sigur și apăsat despre Neamț: că e liniștit, că tace mult și, despre cele două orașe ce-i poartă numele, că sunt mai mult moarte decât vii.
Dar există teatru. Și film și desen și tineri care se dau cu skate-ul în parcul central deci viață tot trebuie să mai iasă din ceva. „Am spălat de-a țoale în Ozana de mi se făcea rău” îmi spunea o prietenă de-a mamei. Până și atunci, în lumea idilică a copilăriei lui Creangă, tinerii căutau să-i mai lase vremurile și părinții în pace, să-și facă lucrurile în stilul lor propriu. Am lăsat respectuos covoarele țesute la uscat pe malul Ozanei. Acum avem graffiti. Și dezbateri controversate la public speaking și tot ce mai cataloghează adulții drept „scandal”. Neamțul cel liniștit se dezmorțește, adolescenții continuă să scandalizeze părinții și de data asta vizează un domeniu ce nu poate fi trecut cu vederea: educația.
De pe scenă
„Din luna mai până în iulie am repetat la spectacolul pe care o să-l vedeți în seara asta. A fost făcut cu 18 adolescenți din Târgu Neamț, unii dintre ei urcă pentru prima dată pe scenă. Sunt colegii noștri acolo, sunt copiii noștri acolo, iar tema spectacolului este educația.” Așa începe seara la Casa de Cultură „Ion Creangă” din Târgu Neamț regizorul Daniel Chirilă, care împreună cu Ioana Brăilescu, într-un duo Târgu/Piatra Neamț, a demarat acest proiect. Spectatorii sunt poftiți în sală, iar în aer plutește zumzetul specific oricărei premiere. Adolescenți și părinți deopotrivă își iau locurile. „Poftiți mai în față”, sunt încurajate ambele categorii, la fel de reticente, din sală.
Pe scenă, actorii se ciocnesc unii de alții într-o mișcare continuă, învârtindu-se în halate de pânză, ușor fosforescente în lumina proiectată. Sunt un cor scârțâit de roboți ce urmează să intre în funcțiune. Sunetul este atât de pregnant și continuă să înfioare audiența. „Da' de ce se învârt așa oare?”, se întreabă o doamnă care privește scena din spatele meu. „Ei, ca să facă încălzirea”, zice o alta. O fată din față îi șoptește colegei: „E super creepy”.
Mișcarea continuă, dar sunetul e spart cu o voce care rostește: „A fost odată ca niciodată și mai este sigur…”. Părinți, bunici, adolescenți, speriați toți, amuțesc pe scaune. „În fața noastră avem un om… un om căruia i se spune copil. Însă noi îi vom spune Bob… sau Boabă… sau Bob de Boabă.” Bob de Boabă doarme pe o carpetă în dreapta scenei în timp ce mișcarea celorlalți continuă neîntreruptă.
Începe regruparea. Adolescenții de aceeași înălțime se așează în șiruri compacte din ce în ce mai scunde. Se deschide o scenă care înlemnește spectatorii: zidurile astea încep să răcnească fraze dure, prea cunoscute ca să nu miște niciun mușchi în tine. O fată se contorsionează și țipă: „Stai dreaptă!”. Șuvoiul de cuvinte curge în viteză: „Tu nimic nu știi! Ai mâncat ceva? Cu cine ieși? Toată ziua stai pe telefon! Exercițiul 10 este exact ca 2 doar că are alte numere! Ambreiaj, frână, bagi a-ntâia, calci ambreiajul, dai a doua! Nu te-am crescut să fii panaramă! Fată mai nesimțită ca tine nu știu în casă la nimeni! Nu mai întreba de ce, doar fă ce-ți zic! Ai două opțiuni: să-nveți sau să-nveți ca să nu ajungi să ștergi geamuri!” Corul culminează într-un singur imperativ aruncat prin toată sala până nimerește privirea înfricoșată a lui Bob de Boabă: „Învață! Învață! Învață!”.
Liniște în sală. Fata încolțită răbufnește și rostește vorbele pe care niciun părinte nu ar vrea să le audă de la copilul său: „Urăsc viața asta, înțelegeți?!” Alte cuvinte-pietre ca „parazit”, „niște eșecuri”, „incompetenți” cad peste spectatori. „De ce nu pot să schimb și eu ceva în lumea asta sau măcar în lumea mea?”, își încheie Bob de Boabă manifestul, cu o ultimă adresare către public. „Salutări din închisoare! O închisoare pe care toți o construim în fiecare zi, din lipsă de timp, din lipsă de curaj, din lipsă de chef…” Din nou, liniște în sală. Cred că doamna din spate și-a dat seama până acum că mișcarea de la început nu era o încălzire.
Strigătele brutale ale scenei se estompează și ce rămâne e un cor hipnotic care în lumina albastră o adoarme pe Bob de Boabă cu un cântec de leagăn ce neliniștește spectatorii vinovați: „E timpul să dormi, e timpul să dormi/ Ascultă ce-ți spun sunt monștri diformi/ Ce-ți bântuie capul, ce-ți bântuie mintea […] Hai nu mai gândi, ci numai ascultă/ Ascultă, ascultă atât tre să faci/ Ești doar un copil, să nu te prefaci.”
Piesa e o serie de confruntări verbale ale lui Bob de Boabă, reprezentanta noastră, cu autoritățile care îi modelează educația, determinându-i, în final, viața. De la discuțiile ironice cu părinți tipici, cu replici bine știute („Da’ ce cuvinte știm!/ Dar ce exemplu îi dai lui ăsta micu’?/ Hai că îți face mama repede ceva de mâncare!”), la certurile cu profesori absurzi și înarmați cu note mici, la întâlniri cu personalități prezente, dar fundamental absente, din conducerea statului.
Bob de Boabă, marele Absent Prezent cum o numește și titlul piesei, pică din existența ei trăită până atunci din inerție, dirijată de „oamenii mari”, într-o revoltă foarte sonoră la adresa lor. Spectacolul a reușit să trimită acasă părinți cu inima apăsată, profesori cu capul ușor plecat, adolescenți zâmbitori în sinea lor, oameni scuturați din măruntaiele închisorii despre care vorbește Bob de Boabă și care deși nu o arată mereu, le vor numai binele copiilor și elevilor săi. „Aș vrea să vă pot scuipa cuvinte pline de ură” spune protagonista la început cu o „ură”, mai precis o frustrare sinceră. Și asta au și făcut tinerii din liniștitul Târgu Neamț. Prin teatru au purtat dialogul pe care nu ai curajul să îl porți la masa din bucătărie. Au folosit cuvinte tăioase, personale și totuși atât de ușor de recunoscut dar care la final au impregnat o energie masivă ce s-a scus pe străzile Târgului până în Ozana. Ei au lăsat în urmă pe scenă și un soi de graffiti, încă unul adăugat la multele din oraș.
De pe urmă
O fată își scoate vopseaua de păr din ghiozdan, ceva de sezon, o culoare de vară. Un băiat din grupul ei o surprinde și sare: „Vreau și eu! Vreau și eu! E permanent? Dar când te faci mă chemi și pe mine, da?”. Mai încolo o doamnă, în conversație cu o alta pe un subiect similar, pufnește „Eii, după 50 de ani nu se mai poartă culoarea asta…”.
La ușa din spate stau fetele care au jucat în piesa de anul trecut, făcută în cadrul aceluiași proiect dar orientată mai mult spre localnicii Târgului. „Cinci zile până la Bac.” Una dintre ele împrăștie panica în grup și îmi amintește de Bob de Boabă pe scenă în conflictul ei cu școala („Profesori incompetenți care tot ce fac e să predea, să pună note de 5 alături de priviri cu silă și să plece. Cine ia Bac-ul mai apoi că eu sigur nu.”). Fata primește ca răspuns starea colectivă a absolvenților: „Ce stres am cu Bac-ul ăsta, nu mai pot.” Dar toți știm să ne repliem pe ce e cu adevărat important așa că salvatoarea atmosferei întreabă: „Când te duci la mare?” și stresul se risipește. Fetele încep să-și amintească de anul trecut pe vremea asta, când a fost rândul lor să urce pe scenă. Una dintre ele îmi zice: „Anul ăsta nu m-am mai băgat în proiect că na… Bac. Da' poate mai jucăm Boomerang.” (Spectacolul de anul trecut.) „Putem să fim însoțitori că ăștia merg cu festivalul”, vine o propunere întâmpinată cu entuziasm: „Daaa, eu vreau! Dacă eram acolo cred că răcneam toate replicile.” Fetele sunt fericite că au predat ștafeta noii serii de actori, așa că le las așteptându-și colegii mai mici să iasă din culise.
La Casa de Cultură „Ion Creangă” premiera încă zumzăie. Aud în jur numai „Da, mi-a plăcut”, de la adulți acum senini la față, și reacții exuberante de la adolescenți care își așteaptă prietenii să iasă afară după reprezentație. Ici și colo discuții despre facultate. Dar și ele se pierd repede în valuri de complimente și râsete. Neamțul a râs, a tremurat, s-a simțit prins și vinovat, dar a avut de învățat de la tinerii lui, vii și prezenți, că educația incompletă nu te duce nicăieri - iar noi trebuie să ajungem și la mare, și la facultate.
Imaginea principală via Facebook/C.E.V.A.
