Premiera din debutul noului festival de la Teatrul Excelsior X-FEST, Două ore cu pauză marchează revenirea Gianinei Cărbunariu după mulți ani într-un teatru bucureștean. După cum sugerează titlul, spectacolul, care durează exact atât și are antract, este despre școală. Cărbunariu investighează viciile sistemului de învățământ din varii perspective, deconstruind mai mereu viziunea care pare majoritară pe câte un subiect. Spectacolul se bazează pe documentare și este construit din scene (capitole cu câte un motto) care reconstruiesc prin ficționalizare situații reale din ultimii ani, de la greva cadrelor didactice la incidente tensionate între profesor și elev ce includ agresivitate de ambele părți sau la joburile secundare și anumite acțiuni ale profesorilor care pot fi considerate imorale (de exemplu, job-uri în industria porno sau implicarea pe site-uri de dating). Asta amintește de filmul lui Radu Jude, Barbardeală cu bucluc sau porno balamuc, care punea în dezbatere relația dintre viața personală a unei profesoare și statutul profesional în conexiune cu o morală socială rigidă și ipocrită. Scena ședinței cu părinții din spectacolul lui Cărbunariu se conectează cu o scenă similară din filmul lui Jude ca exemplu de faună umană și ca panou de idei obtuze (ale părinților) care limitează educația la poleiala notării, fără vreun interes real pentru dezvoltarea gândirii copiilor.
Ca și Frontal, spectacolul lui Cărbunariu care investighează modul în care precaritatea și săracii sunt stigmatizați în societate pornind de la textul lui Ion Creangă, Povestea unui om leneș („o adaptare foarte liberă”), și Două ore cu pauză are ca punct de plecare un text literar clasic, nuvela Domnul Trandafir al lui Mihail Sadoveanu, care portretizează un bun pedagog în opoziție cu tarele sistemului de învățământ al vremii. Situații din textul clasic (1905) se reflectă astăzi, semn că viciile sistemului au rămas aceleași după 120 ani.
Perspectivele artiștilor asupra școlii, extrase din propriile amintiri, se conjugă într-o dezbatere despre mizele educației astăzi, când clasicii sunt rediscutați din perspectiva ideilor progresiste privind minoritățile, femeile etc. O scenă cu examenul de bacalaureat la un liceu auto (industrial) prilejuiește o imagine a dezechilibrelor de evaluare și o inserare de manele (spectaculoasă aici Mihaela Coveșeanu), într-o parazitare a noțiunii elitiste de cultură cu subcultura comunităților marginale. Un incident agresiv între o elevă și o profesoară este prezentat din perspectiva efectelor pe care pandemia le-a avut în mod egal asupra copiilor și adulților, determinând în ambele tabere tensiuni care pot răbufni necontrolat.
Cine și cum ar trebui să reacționeze? Unde este limita între ce poate face școala și ce pot face părinții? Lucrurile se ramifică aici (și așa se întâmplă în fiecare scenă) cu implicațiile rețelelor sociale asupra copiilor, cu valorizarea imaginii virtuale care are impact asupra relației tinerilor cu școala și educația, cu statutul de copil cu bani versus cel fără bani, cu intimidarea profesorilor (Alex Popa ca profesor – DJ) de către părinți etc. În altă scenă, vizita președintelui la o școală din mediul rural îi prinde pe profesori în grevă și prilejuiește nu doar o situație aproape caragialiană de pregătire a „momentului artistic” destinat înaltului vizitator, ci și o analiză a polarizării viziunilor și poziționărilor profesorilor în raport cu propriul statut, cu nevoile profesionale și sociale, cu asumare participării la grevă etc.
Cărbunariu pune strat după strat de subiecte în fiecare scenă, concentrând mai multe cazuri reale, și creează un tablou al educației românești cu densitatea de idei ca cea a personajelor din picturile lui Peter Bruegel cel Bătrân, livrând continuu argumente și contraargumente pentru o perspectivă sau alta, fără a acuza sau apăra niciuna din părți. Aceasta este doar una dintre paradigmele spectacolului, căci Gianina Cărbunariu nu se oprește aici și în timp ce se derulează firul dramaturgic principal, se produce o refracție a temelor care duc, într-un cadru mai larg, la o reflecție asupra teatrului. Această paradigmă se concentrează pe relațiile de muncă, echilibrul de gen, distribuirea rolurilor, raportul între teatru de artă și nevoia de profit a instituțiilor de spectacole (acele venituri proprii pe care instituția trebuie să le producă). Care este linia între produs comercial și act artistic sau cum faci ca arta să se vândă?
Dar peste toate, atât în investigația sistemului de învățământ, cât și în cea a teatrului, paradigma pe care o pune Gianina Cărbunariu este cea a puterii. Cine are puterea în educație, statul, mediul privat, profesorii, părinții, elevii pe care nu îi ascultă nimeni? Cine are puterea în teatru, actorii, regizorii, managerii? Actrițele sau actorii? Se pot echilibra raporturile de putere? Finalul spectacolului se conectează cu începutul. În scena de deschidere, actorul – profesor care predă Domnul Trandafir se scutură la un moment dat de personaj pentru a incrimina nesiguranța formatului de spectacol, cu elementele standard care lipsesc – un text, o viziune regizorală clară și dezvoltată în detaliu de la începutul repetițiilor. I se alătură ceilalți actori, nedumeriți de așa-zisa lipsă a structurii spectacolului și care deschid aici discuția despre distanța dintre teatru / artă și viața reală a spectatorilor. Ultima scenă produce o pseudo-răsturnare în ierarhia spectacolului prin preluarea puterii de către actori, prilejuindu-i regizoarei, un avatar al Gianinei Cărbunariu interpretat de Andreea Hristu, să demonstreze totuși că ea are ultimul cuvânt. E aici și un permanent joc între personaje și identitatea proprie, inclusiv etnică (prezența lui István Téglás în spectacol prilejuiește și ceva tușe la etnie și etnicitate) a actorilor, care devin la rândul lor „personaje” în paradigma despre teatru, negociindu-și continuu rolurile și întinderea lor. Actorii joacă cu dezinvoltură, păstrând ambivalența identitară personaj / performer, schimbă nonșalant roluri și partituri, cu pasaje memorabile – Andreea Hristu și Alex Călin ca avocați ai elevei agresive, Annemary Ziegler în două ipostaze de profesoară, cu o mimică subtilă, dar foarte expresivă, Alex Popa pe muchia victimizării ca profesor-DJ blamat de părinți, Teglaș ca profesor care își susține colega etc.
Spațiul de joc este scena, dar mai ales sala de spectacol, unde se află mereu actori, ba mai mult, acolo se stabilește planul de analiză a teatrului, acolo sunt dezbaterile, dezacordurile, negocierile de perspective și idei, printre spectatori, incluzându-i fără să îi implice direct, arătând însă mereu că temele (teatrul, școala) ne afectează pe toți și cu toții emitem idei asupra lor. Dar asta nu este singura miză a acestui format de spectacol nici convențional, nici neconvențional – jocul în sală nu e o noutate —, ci o anume aparență de nefinisat, de spectacol în lucru, de construcție teatrală în derulare, care ar putea fi actualizată / amendată oricând. Și asta este o metodă a regizoarei de a distruge teatrul standard, convențional, cu publicul în sală, actorii pe scenă și al patrulea perete între ei, este felul ei de a coborî teatrul la nivelul publicului (aici „a coborî” are și sens practic, scena fiind mai înaltă decât sala), de a aduce problemele din viața publicului în spectacol, dar nu reprezentate cu superioritate și la distanță, ci printre spectatori, la nivelul lor. E un șut pe care Gianina Cărbunariu îl dă teatrului în timp ce dezbate problemele educației.
Următoarea reprezentație este pe 7 decembrie.
FOTO main: Vlad Catană
Teatrul Excelsior
Două ore cu pauză
un spectacol de Gianina Cărbunariu
Cu: Alex Călin, Mihaela Coveșeanu, Cosmina Dobrotă, Andreea Hristu, Ioana Niculae, Alex Popa, István Téglás, Annemary Ziegler, Andrei Ionescu
Scenografia: Adrian Ganea
Lighting design: Cristian Niculescu
Muzica originală: Oscar Ungvári
Mișcarea scenică: Ioana Marchidan
Producător delegat: Vasea Blohat
Regia tehnică: Andreea Ghiciu
