În Băiatul Văduvă, spectacolul lui Eugen Jebeleanu de la Teatrelli, se suprapun mai multe teme — doliu și controlul suferinței, dragoste și dorință, relații toxice, identitate de gen — într-o producție care se dezvoltă la intersecția dintre dramă de familie, frescă socială și thriller, cu trimitere la parabole biblice. În buna tradiție a dramaturgiei contemporane, orice adunare familială prilejuită de nunți, sărbători sau înmormântări se soldează cu reanimarea conflictelor cronicizate. Dramaturgul Michel Marc Bouchard particularizează acest scormonit în noroiul familial prin configurarea temei principale ca asumare a identității de gen într-o comunitate tradiționalistă și prin adăugarea elementului violent. Băiatul Văduvă (titlul original - Tom la fermă) este povestea lui Tom, art director într-o agenție de publicitate, venit la înmormântarea iubitului său într-o zonă rurală din Canada, unde familia acestuia se ocupă cu creșterea vitelor. Ciocnirea celor două lumi, urbană și rurală, cu normele lor sociale, este violentă.
Textul are o tușă shakespeariană. Ca în Hamlet, acțiunea se petrece după moartea unui personaj care, deși absent, le va complica viețile celorlalți cu treburile lui rămase neterminate. Ce trebuie să facă Tom, ca și tânărul Hamlet, este să descurce ițele încurcate ale decedatului, dar nu să se răzbune, ca prințul danez, ci mai degrabă să facă pace. Dar tot ca în piesa lui Shakespeare, nici asta nu e simplu de făcut.
„TOM: Am greșit casa. Asta e chestia care nu se potrivește. E doliu aici, dar am greșit casa.”
Pentru Tom (Vlad Bîrzanu), familia iubitului său este o necunoscută. Surpriza întâlnirii cu mama, Agathe, și fratele acestuia, Francis, și a descoperirii mediului homofob din care acesta provenea, îi produce o confuzie. Nu știe cum să reacționeze față de faptul că mama nu are nicio idee despre viața intimă a fiului ei, iar fratele este violent. Deși este agresat fizic și psihologic și ar putea fugi de la fermă, Tom nu pleacă. Să fie vorba numai de sindromul Stockholm? Prins în țesătura unor minciuni pe care le servește mamei ca să-i întrețină iluzia despre fiul decedat și încercând, fără succes, să pareze agresiunile fratelui, el se scufundă în acest mediu social mlăștinos până devine parte din el. Căci Tom ajunge nu doar să se identifice cu iubitul său în imaginația hrănită cu misticism a mamei, nu doar să se substituie acestuia ca țintă a urii fratelui, ci și să acționeze efectiv în numele lui. Tom îi încheie povestea.
„AGATHE: De ce nu face nimic din ce ar trebui să facă? De ce nu a venit la înmormântare? De ce nu pare niciodată emoționată? De ce nu poartă doliu? De ce nu întreabă de drumul spre cimitir? De ce nu mi-a adus flori? De ce e ceva ce nu înțeleg? De ce la biserică Tom nu a vorbit? De ce e ceva care nu-mi miroase a bine? Cine era fiul meu? Cine era? Nu mai venea să ne vadă. I-am făcut ceva? Nu ne mai suna. Nu ne mai scria. Ce a fost accidentul ăla? Nu mori la 25 de ani. De ce mă simt inutilă? Inutilă.”
Mama (Mihaela Sîrbu) percepe lumea printr-un filtru biblic. Orice întâmplare are pentru ea un corespondent evanghelic. Bulversată de secretele copiilor ei, pe care le simte, dar nu le cunoaște, ea are nevoie de un tipar pentru a înțelege universul, de o explicație pentru viața misterioasă și moartea bizară a fiului ei. În lipsa unei logici a realității, ea devine apatică, rarele accese de mânie adâncindu-i și mai mult resemnarea.
„FRANCIS: Asta voia să însemne că toată lumea știa? Asta voia să însemne că toată lumea râdea de noi? Aici e o gaură. Și tot ce nu e normal aici se înmulțește cu douăzeci.”
Francis (Alex Chindriș) este furios pentru că fratele său a plecat și l-a lăsat singur în acel loc comatos social, în care viața se învârtește în jurul vitelor. Raportarea la fratele său e ambivalentă, e o relație de dragoste – ură, căci Francis are probleme nu doar cu stăpânirea emoțiilor, ci și cu definirea lor. E furios și pentru că el, ca și fratele lui, nu se potrivește cu locul. Homofobia lui, împrumutată din morala stigmatizantă a satului, pare să ascundă o homosexualitate reprimată care generează furie. Așa că unicul mod în care Francis relaționează cu ceilalți este violența.
Toți trei vor validare, Francis și mama pe a sătenilor, Tom, pe cea a familiei iubitului său. Chiar și decedatul ar fi vrut să fie recunoscut ca fiind integrat în „normalitatea” lumii, aventurile sale heterosexuale sunt o continuare a reflexului de acasă de a-și nega homosexualitatea.
„SARA: Iubitul tău a mințit-o pe maică-sa. Adevărat! Iubitul tău te-a mințit. Adevărat! La fel de adevărat și că iubitul tău a mințit pe toată lumea. Sunt unii care încearcă toată viața să dezvolte măcar o părticică din ușurința cu care iubitul tău transforma adevărul.”
Obiect al fascinației erotice pentru Francis, al minciunii pentru decedat, al geloziei pentru Tom și al iluziei pentru mamă, frivola Sara (Cosmina Stratan) este elementul lucid al poveștii. Perspectiva ei este cea a spectatorului, de aceea e singura care vede violența celorlalte personaje, dar ratează rolul de salvatoare.
Spectacolul lui Jebeleanu începe ca o lectură într-un spațiu gol, neutru, neteatralizat, care corespunde faptului că cele două lumi, urbană și rurală, nu se cunosc. Familia celui mort nu știe nimic despre viața acestuia, iubitul lui nu îi cunoaște familia. De asta, nimeni nu-i rostește numele, el este depersonalizat, un necunoscut. Acest vid de informații se traduce printr-o schiță de spectacol. Dar pe măsură ce lumile se intersectează, personajele se încarnează, corpurile inerte capătă tonusuri erotic – agresive, spațiul se umple de teatralitate (și de fân), lectura devine spectacol. Chiar și câinele care urlă sinistru apare în spațiul de joc, e adevărat, într-o variantă adorabilă, Uber, care va cuceri publicul.
Textul lui Michel Marc Bouchard a devenit cunoscut în urma adaptării cinematografice realizate de Xavier Dolan în 2013. Dolan a ecranizat două piese cu tematici similare, aceasta, Tom à la ferme, și pe cea a lui Jean-Luc Lagarce, E doar sfârșitul lumii (2016). În ambele, tema este confruntarea dintre urban și rural în conjuncție cu identitatea de gen anormativă, iar în centrul narațiunii se află un tânăr care moare. Printr-o nefericită coincidență, am văzut spectacolul de la Teatrelli între două morți, a actorului Gaspard Ulliel, protagonisul din E doar sfârșitul lumii, și a lui Rafael, un tânăr care s-a sinucis din cauză că familia nu îi accepta orientarea sexuală. În acest context, spectacolul a funcționat ca o turnantă pentru realitate.
Băiatul Văduvă a fost gândit inițial ca un proiect de laboraror, work in progress, dar s-a transformat într-un spectacol. Într-un proiect viitor, Eugen Jebeleanu va lucra la Teatrelli pe un alt text, încă nedecis, al scriitorului Édouard Louis, el însuși evadat din mediul familial (pe care l-a abandonat, renegat și contestat) și care scrie despre aceeași fractură, filtrată prin identitatea de gen, dintre metropolă și provincie, de data aceasta dintr-o perspectivă asumat politică.
Următoarele reprezentații sunt pe 12 și 13 februarie, iar biletele sunt disponibile aici.
Fotografii de Mihaela Tulea
Băiatul Văduvă
după „Tom à la ferme” de Michel Marc Bouchard
Traducerea: Diana Nechit & Eugen Jebeleanu
Concept și regie: Eugen Jebeleanu
Cu: Vlad Bîrzanu, Mihaela Sîrbu, Alexandru Chindriș, Cosmina Stratan & câinele Uber
Sound design & music live performance: Ovidiu Zimcea
Producție Teatrelli în parteneriat cu Institutul Francez din România
