Două spectacole (și) despre familie, Bestiar la Metropolis și Viață bună, la Teatrelli într-o vreme în care lumea e prinsă într-un vortex de schimbări esențiale, își dovedesc, mai mult sau mai puțin, viabilitatea prin modul în care abordează tema. Cum lumea se mișcă acum amețitor de repede, posibilitatea de a vorbi așezat despre cum evoluează fundamentele vieții noastre, inclusiv a celei private, este practic nulă, orice subiect fiind rapid depășit de realitățile zilei (trăim așa-numitul acceleraționism), astfel că pare (este?) legitimă chestionarea teatrului și a spectacolelor și prin prisma posibilității lor de a-și susține validitatea în iureșul lumii de azi.
Nostalgia abatorului
Bestiar (text Raluca Mănescu și Denisa Nicolae) este o fabulă contemporană cu patru animale, o vacă orfană, un porc, un măgar și o oaie neagră, care parcurg un drum al maturizării. Și asta pentru că animalele, nu doar domestice, ci și de sacrificiu, lucru important în economia spectacolului, pleacă dintr-o zonă rurală, relativ așezată într-o paradigmă socială, chiar dacă are lipsurile ei, și ajung la oraș, într-o corporație, unde trebuie să se integreze într-o masă uniformă de angajați exploatați (motivul corporației ca abator). Mai multe teme converg în acest traseu al devenirii — migrația economică și abandonul copiilor, bullying-ul la școală, universul familial ca spațiu al tandreții, dar și al traumei, adolescenții și maturizarea sentimentală, migrarea de la sat la oraș și depresia urbană, corporația ca model economic de uniformizare și exploatare, mirajul celebrității, manipularea prin media și dependența de social media. Spectacolul pornește de la un personaj care are o familie atipică, incompletă, fiind semi-abandonat de mamă, care s-a dus să lucreze la oraș. Ceea ce pare o excepție în tipologia familiei devine în spațiul est-european un format familial integrat în normă, cu părinții imigranți economici și copiii lăsați acasă în grija cuiva. Bestiar înregistrează această mutație, de la expcepțional la normal, în formulele de familie și o folosește ca premisă pentru dezvoltarea spectacolului.
Conceput și creat de Denisa Nicolae, spectacolul mizează pe coregrafia Teodorei Velescu, textul și personajele se dezvoltă prioritar prin mișcare — cei patru actori, Ana Vînău, Adelin Tudorache, Costin Stăncioi, Răzvan Mîndruță, sunt bine antrenați – și sunet (un univers sonor aproape continuu, ca o vibrație de realitate dură, creat de Adrian Piciorea), fără a caricaturiza trăsăturile animaliere, într-un decor modular, impersonal, care ajută la anonimizarea personajelor, și ele îmbrăcate în salopete neutre gri (scenografie Șteff Chelaru). E o lume lipsită de individualități, egală în anonimitate – ceea ce ar colora viața și ar individualiza personajele ar fi propriile lor visuri, dar rămâne de văzut în ce măsură acestea se împlinesc sau se transformă în coșmaruri. Omul ca animal social sacrificat într-o societate condusă de corporații este o idee care devine acum, când miliardarii tech par să controleze lumea, neplăcut de actuală.
Teatrul Metropolis
Bestiar
de Raluca Mănescu şi Denisa Nicolae
cu: Ana Vînău, Adelin Tudorache, Costin Stăncioi, Răzvan Mîndruță
concept și direcție scenică: Denisa Nicolae
coregrafie şi mişcare scenică: Teodora Velescu
scenografie: Șteff Chelaru
sound design: Adrian Piciorea
pregătire muzicală: Oana Puşcatu
lighting design: Alexandros Raptis
fotograf: Matei Bumbuț
Proiectul este inițiat și produs de Vanner Collective. Co-produs de Teatrul Metropolis.
What is love?
Două cupluri, Dan și Gina, Chris și Mary, dezbat la nesfârșit tema iubirii. În Viață bună de Daniel Brooks, două perechi soț-soție în jur de 40 ani, din clasa de mijloc, mediu intelectual – o actriță, un dramaturg, un profesor universitar și soția acestuia, singura care face notă discordantă, fiind casnică și insuficient de educată, crede ea – se intersectează în nesfârșite seri și serii de discuții despre dragoste. Având ca punct de reper Banchetul lui Platon, piesa dramaturgului canadian se coagulează mai degrabă în sfera cehoviană, adică a discuțiilor sterile despre viață ale unei clase sociale crepusculare, incapabile să-și asume extincția.
Cum însă nu are forța ideilor pentru a urma lui Platon, textul lui Brooks nu are nici detenta cehoviană care face din flecăreala cu pretenții filozofice despre dragoste, natură, viață și viitor un canvas pentru profiluri de Hamleți de provincie. Viață bună aspiră către asta, dar rămâne pe la jumătatea drumului, fără a reuși să demonstreze ceva palpabil. Lumea personajelor, o clasă de mijloc contemporană (care își ia ca reper bughezia – într-o scenă, Gina își acuză soțul că e „burghez”) și occidentală nu pare să se stingă, ci mai degrabă să eșueze – și asta doar parțial sau punctual – într-o inutilitate socială, iar în plan privat, într-o disoluție a familiei. Doar că motivul acestor deraieri de la normă este destul de abscons, pare a se identifica în plictiseala (și ea cehoviană) unui trai îndestulat și așezat, în care „problemele” (cine ia copiii de la școală sau de ce nu spune soțul „te iubesc”) sunt de o frivolitate care nu duce la nimic. Oamenii suferă de autosuficiență, se plictisesc în propria viață, care curge atât de banal și lipsită de griji reale, încât își produc singuri crizele.
Între orgoliile gâdilate în interviuri (reportera, pe lângă funcția de a-l tenta sexual pe Dan, ridică una dintre puținele chestiuni mai consistente din text și anume cea a extincției așa-numitei prese quality în fața tabloidelor) și retorica despre amor presărată din belșug cu alcool, viața lor se scurge liniștit, nezdruncinată de vreo imixtiune a realității, ceea ce îi dă un aer artificial acum, când politica schimbă rapid și drastic, la nivel planetar, lumea pe care o știam. Să te concentrezi pe plictisul unei asemenea oaze personale de bunăstare și siguranță în contextul convulsiv actual este un efort care nu permite, cel puțin mie, empatia cu personajele. Aș zice că Dan / Cristian Popa și Gina / Ana Bianca Popescu stau cel mai prost în această privință, căsnicia lor minunat de normală se dezagregă banal, prin infidelitate, dar asta poate fi o surpriză numai dacă raportăm acest cuplu la celălalt, Chris / Gabriel Răuță și Mary / Cristina Toma (nostimă în rolul unui personaj complexat, dar temerar în a scormoni în propriile nesiguranțe), care s-au stabilizat într-o paradigmă conflictuală, de permanentă autoreflecție, cu repetate amenințări cu divorțul (ceea ce amintește de soția lui Verșinin din Trei surori de Cehov, care „se sinucidea” cu regularitate).
Tentațiile, pentru Dan, tânăra reporteră (Silvana Mihai), pentru Gina, un tânăr întâlnit într-un bar (Costin Stăncioi), se integrează și ele într-un stereotip – al amantului / amantei mai tânăr / tinere ca infuzie de vitalitate și antidot pentru bătrânețe, plafonare socială, criză existențială sau alte motive imateriale de care suferă non-eroii noștri (care nu au nici anvergura unor anti-eroi – așa apare și celălalt reper al textului, Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, piesa care demitizează familia americană la finalul anilor '60, când formula „soț cu carieră și soție casnică” începea să se perimeze, mult mai virulent și violent decât textul lui Brooks). Și echipa creativă, regizorul Theodor Cristian Popescu și scenograful Cosmin Ardeleanu, a subliniat această plictiseală frivolă a personajelor, spațiul scenic fiind populat de un covor mițos și fotolii – pernă, toate moi și pufoase, îndemnând la lene și tolăneală, și roșii, aproape sterotipic Valentine's Day (că doar se vorbește despre dragoste). Pufos, comod, confortabil și plictisitor – cam ăsta e mediul în care trăiesc personajele și dacă aruncăm o privire la știri, putem să adăugăm și „rupt de realitate”. Problema spectacolului este de fapt a textului, depășit de contextul social-politic global. S-or fi dezagregând clasa de mijloc și instituția familiei, dar nu de plictiseală, ci dintr-o serie de motive bine ancorate în tensiunile prezentului.
FOTO main: Cosmin Ardeleanu
Teatrelli
Viață Bună
de Daniel Brooks
Traducere?
Regia: Theodor-Cristian Popescu
Scenografie: Cosmin Ardeleanu
Mișcare scenică: Flavia Giurgiu
Sound design: Andrei Raicu
Lighting design: Costi Baciu și Andrei Ignat
Asistent regie: Răzvan Enciu
Distribuție: Ana Bianca Popescu, Cristian Popa, Cristina Toma, Gabriel Răuță, Silvana Mihai / Cătălina Romaneț, Vlad Ionuț Popescu / Costin Stăncioi
