Criza climatică a devenit una dintre temele importante abordate în teatrul vest-european, în dans și performance. Dincolo de interesul, real și/sau mimat, pentru un subiect care ne privește pe toți, artiștii exploatează performativ o poveste cu veleități teatrale: o catastrofă în derulare cu potențial tragic, însoțită de numeroase conflicte și cu un final incert. Ne aflăm într-o tragedie antică (în stilul lui Euripide, care a dat omului responsabilitate față destinul său, arătând că răul se produce din voința proprie mai mult decât din cea a zeilor) combinată cu Livada de vișini a lui Cehov (unde se vorbește mult despre o pierdere iminentă fără a se face nimic) și ăsta este un material dramaturgic foarte bun pentru teatru.
Mai mulți artiști din mainstream-ul teatral european au creat constant spectacole despre criza climatică, privită din diferite perspective și deseori intersecțional, în relație cu colonialismul, rasismul, capitalismul feroce etc. Simon McBurney, Milo Rau, Katie Mitchell au produs în ultimii ani spectacole cu texte proprii (Antigona în Amazon, regia Milo Rau) sau ale unor dramaturgi contemporani (A Play for the Living in a Time of Extinction de Miranda Rose Hall, adaptarea și regia Katie Mitchell), dramatizări după romane contemporane (Poartă-ți plugul peste oasele morților de Olga Tokarczuk, regia Simon McBurney) sau interpretări în cheie ecologică ale unor texte clasice (Livada de vișini de A.P. Cehov, regia Katie Mitchell).
Unii dintre artiști au făcut schimbări și în viața personală pentru a contribui mai puțin la poluarea planetei. Simon McBurney și Katie Mitchell nu mai folosesc avionul pentru călătorii (cu unele excepții, cel puțin în cazul lui McBurney). Mitchell își cumpără tot mai rar haine și numai de la second-hand și este vegetariană. Mai mult, sunt încercate diverse formule de teatru sustenabil – cu energie electrică verde, folosirea unor materiale ecologice pentru decoruri și costume etc. Tot Mitchell a realizat în cadrul STAGES (Sustainable Theatre Alliance for a Green Environmental Shift) un turneu cu A Play for the Living in a Time of Extinction, în care spectacolul nu călătorea fizic dintr-un loc în altul, ci era recreat local, cu resurse ecologice și artiști autohtoni (asta mi-a amintit de Conference of the Absent creat de Rimini Protokoll).
(Nu) e sfârșitul lumii, text Chris Bush, regia Katie Mitchell, Schaubühne Berlin (2021), are o scenografie creată de Chloe Lamford din materiale reciclate, iar costumele și recuzita sunt refolosite din alte producții ale teatrului. Curentul electric pentru reflectoare este produs prin energia creată de trei cicliste pe două biciclete în timpul spectacolului („desigur, pentru supratitrare a trebuit să folosim rețeaua electrică a teatrului” am fost anunțați la reprezentația din cadrul Festivalului Internațional de Teatru Sibiu, unde deplasarea s-a făcut clasic, nu în formula sustenabilă).
(Nu) e sfârșitul lumii vorbește despre criza climatică la intersecția cu rasismul și colonialismul, dar mai ales despre ipocrizia care parazitează subiectul și despre eșecul, personal și instituțional, în a reduce dezastrul de mediu. În conjuncție cu acestea se aduc în discuție sistemul de învățământ, raportul dintre viața personală și cea profesională, deciziile asupra maternității (a avea sau nu copii) în relație cu impactul omenirii asupra mediului (omul ca specie invazivă și dăunătoare), adopțiile inter-rasiale, influența marilor companii asupra politicilor publice, etc.
Construcția dramaturgică are scheletul unui colaj cu multiple versiuni ale unor trasee narative: o tânără climatoloagă, Anna Vogel (Alina Vimbai Strähler), care studiază fenomenul zăpezii roz, încearcă să obțină un loc la postdoctorat la o profesoară renumită, Uta Oberdorf (Jule Böwe); moartea unei exploratoare într-o misiune produce o serie de consecințe asupra celor apropiați și a activismului de mediu, coordonatoarea misiunii fiind Lilly Draxler (Jule Böwe); un elogiu adus mamei de către fiica sa, Lena (Veronika Bachfischer).
Poveștile se întretaie în fotograme scurte – scene cu un personaj sau două, juxtapuse cu monologul unui alt personaj, construite din câteva replici, se consumă în succesiuni rapide. Replicile se pot relua cu altă evoluție narativă. Se creează un multivers care oferă diferite evoluții și finaluri pentru fiecare dintre cele trei povești, inclusiv posibilitatea lor de a converge într-un singur scenariu. Mecanismul dramaturgic imaginat de Chris Bush conține astfel potențialități pe care Katie Mitchell le orchestrează cu o doză de formalism, amintind oarecum de spectacolul ei antologic, Anatomia unei sinucideri, text Alice Birch, cel puțin de versiunea acestuia de la Deutsches SchauSpielHaus Hamburg. Acolo, trei femei din aceeași familie, dar din generații diferite evoluează fiecare pe un culoar, în paralel, având o ușă în spate pe care intră sau ies la nevoie (rar), dar care indică intrarea sau ieșirea din timp – fiecare ușă deschide o anumită perioadă și o anume generație.
În (Nu) e sfârșitul lumii, ușile din spatele celor trei actrițe deschid trasee narative posibile: Anna Vogel poate fi admisă sau nu la postdoctorat, respingerea ei poate avea sau nu legătură cu faptul că e de culoare, etc. Actrițele intră și ies sincron pe uși, fiecare rostește replici scurte, Anna și Uta (sau Lilly, personaj jucat de aceeași actriță) construiesc scenele lor de pe culoarele marginale, iar Lena își prezintă monologul „elogiul mamei” în plan central, unde construiește un altar din plante, singurul lucru care rămâne pe scenă. Replicile se repetă cu mici diferențe pentru a genera situații diferite, dar și pentru a creiona diversitatea relațiilor, a stărilor și a caracteristicilor umane – aroganță și condescendență, rasism, anxietate, indiferență și furie, superficialitate și ipocrizie. Și mai ales eșec, un eșec personal și instituțional în a produce rezultate palpabile în gestionarea schimbărilor climatice.
În discuția continuu reluată dintre Anna și Uta, comunicarea dintre ele se blochează mereu. Fracturile de comunicare reverberează în inacțiune – se face puțin (pentru mediu) pentru că se vorbește mult și se produc aceleași greșeli (de unde și repetitivitatea din spectacol, care devine la un moment dat un pic obositoare). Doar Lena, în elogiul adus mamei, are consistență și emoție în discurs. Ca și cum conștientizarea vine numai după ce tragedia s-a produs (cercetătoarea moare în fiecare variantă). Cine va ține un elogiu pentru umanitate după ce apocalipsa climatică se va produce?
Într-una din variante, Anna enumeră ce anume face ea pentru a reduce poluarea, descriind-o practic pe Katie Mitchell. Cu această suprapunere între personaj și regizoare apare și ideea că eforturile personale pentru mediu, deși benefice, au un impact redus. Distrugerea climei este predominant consecința activității marilor poluatori (precum cei din extracția petrolului), companii care își exercită influența în sfere politice (o spune Anna). Identificarea relației dintre politică și capital ca sursă principală pentru distrugerea planetei e dezarmantă: cum se poate lupta împotriva ei? (Nu) e sfârșitul lumii nu este un spectacol optimist, dar nici nu reproduce clișeele discursurilor panicarde despre mediu, repetate atât de des încât s-au banalizat, integrându-se în zgomotul de fundal al vieții cotidiene de unde nu se mai aud.
Spectacolul s-a jucat într-o sală supraîncălzită și slab ventilată de la Fabrica de Cultură din Sibiu, care i-a făcut pe unii spectatori să plece în timpul reprezentației. E ironic să te doboare încălzirea planetei la un spectacol despre eșecul omenirii în a gestiona schimbările climatice.
Foto main: Gianmarco Bresadola
Schaubühne Berlin
(Nu) e sfârșitul lumii
Text: Chris Bush
Traducere din limba engleză: Gerhild Steinbuch
Regia: Katie Mitchell
Regizor asociat: Lily McLeish
Scenografie și costume: Chloe Lamford
Sunet: Donato Wharton
Asistent sunet: Joe Dines
Dramaturgie: Nils Haarmann
Lumini: Anthony Doran
Cu: Veronika Bachfischer, Jule Böwe, Alina Vimbai Strähler
Susținut de: The Senate Department for Culture and Europe
