Când Alexandra Măceșanu a reușit să sune la 112 după ce fusese răpită, operatoarea a certat-o că nu știe adresa exactă, iar polițistul i-a spus să nu mai țină linia ocupată. Un bilanț al cazului de la Caracal, așa cum a ajuns să fie cunoscut în presă, arată cam așa: agresorul se află în arest, acuzat de viol, omor, sechestrare și trafic de persoane, însă procesul nu s-a finalizat. Operatorii STS cu care Alexandra a vorbit nu au fost sancționați, iar polițiștii locali care au ignorat cererea de ajutor a Alexandrei sau au intervenit prea târziu s-au pensionat la cerere.
Am căutat informațiile astea după ce am văzut spectacolul Nu mai ține linia ocupată. Dramaturga Alexandra Felseghi și regizoarea Adina Lazăr au pornit de la acest caz și l-au altoit pe o altă poveste, una ficțională, care concentrează elemente din mai multe cazuri reale de trafic de minore. A rezultat un spectacol-memorie pentru victimele violenței, un spectacol-trezire pentru societate și un spectacol-rechizitoriu pentru stat. Nu mai ține linia ocupată a avut premiera în decembrie 2021, la Teatrul Național Cluj-Napoca. N-a fost tocmai un spectacol de Crăciun.
Nu mai ține linia ocupată este o tragedie contemporană, cu personaje pe care le învinge destinul nefast și cu un cor de 4 femei furioase în roșu (tușă la Povestea slujitoarei, distopia feminină a exploatării de gen). Andreea (Diana Buluga), o adolescentă dintr-o familie monoparentală, rămâne în grija bunicii după ce mama pleacă la muncă în străinătate. Sedusă (a se citi violată) și traficată de concubinul mamei, Sere, ea are o șansă de scăpare odată ce ajunge într-un adăpost pentru victimele violenței. O întâlnește acolo pe Elena (Sânziana Tarță), asistentă socială cu un istoric personal de victimă a abuzului. Acestui pol al binelui i se opune unul al răului cu Sere (Adrian Cucu) și doi interlopi (Cosmin Stănilă și Radu Dogaru), cu aparență de mardeiași de cârciumă, însă mai periculoși de-atât.
Între polii acestei dihotomii bine-rău se află un polițist (Matei Rotaru), care caută victima dispărută a unui posibil omor (cazul Alexandra Măceșaru ficționalizat), părinții victimei (Adriana Băilescu și Ionuț Caras), care se autoconving că fata lor este în viață, mama Andreei (Elena Ivanca), care vede în fiica ei doar o rivală la atenția concubinului, și o jurnalistă (Angelica Nicoară), care chestionează, fără succes, autoritățile. Corul Furiilor moderne amintește și de alte cazuri de infracțiuni sexuale (violul în grup de la Vaslui) și face un rechizitoriu statului impotent care nu își protejează cetățenii. Pentru că ceea ce identifică Felseghi și Lazăr aici sunt mai multe disfuncții în sistemul social care susțin caracterul patriarhal al societății. Unei mentalități publice pretins pudibonde – de la opoziția față de educația sexuală în școală până la rolul puternic al Bisericii în societate – îi corespunde o realitate agresivă: violență domestică, abuz sexual asupra minorilor, trafic de carne vie.
Mecanismul social funcționează pe sistemul scripeților în care sărăcia și lipsa educației se conjugă cu un mediu violent și cu indiferența autorităților. Victimele sunt prinse într-o capcană, uneori fără să conștientizeze pentru că aceasta este singura realitate pe care o cunosc. Diana Buluga face un rol excepțional prin întruchiparea copilului abandonat, a adolescentei abuzate și a femeii traficate, tripla ipostază a unei persoane transformate într-un monument de durere. Actrița a reușit fabulos redarea disperării unui copil de a înțelege lumea în care trăiește și a confuziei sale în a distinge binele de rău în lipsa unui ghidaj moral pe care nimeni (părinții, comunitatea, statul prin instituțiile sale) nu i l-a făcut. Andreea dezvoltă sindromul Stockholm, o dependență de rău pentru că acesta este singurul bine pe care îl știe. De la un punct încolo, suferința ei devine dureros de privit, țipetele și vânătăile ei sunt acuzații la adresa pasivității noastre. Cazul Andreei nu are o singură sursă de inspirație, ci zeci de surse pentru că astfel de victime sunt nenumărate în satele depopulate de sărăcie, unde migrația economică a lăsat acasă copiii în grija nimănui.
„ANDREEA: Mai am un pic și nasc și nu e nimeni să aibă grijă de noi. Ieri, la control, cum stăteam pe hol s-aștept să intru la doamna doctor, era o femeie mai în vârstă lângă mine, cu o alta mai tânără. Și-am auzit că de mine ziceau: «uite la asta, nenorocita», zice, «vezi, așa se nasc derbedeii-n țara asta, de la amărâte de astea de nu știu să aibă grijă. Se duc cu unu’ și-altu’, că-s nesătule de mici și, doamne ferește, distrug viitorul băiatului ăla pe care l-au amețit de cap». Da’ pe mine nu mă-ntreabă nimeni dac-am avut vise, nu? Că poate-am avut. Și poate n-am putut să mă feresc și să mă păzesc. Și maică-mea, care trebuia să mă ferească și să mă păzească, îi la mama dracu’, habar n-are de nimic, spală căcat de boșorog italian și blestemă ziua-n care m-a făcut.”
Polițistul este un personaj nevolnic și caricatural, iar neputința lui este ilustrativă pentru un stat complice cu interlopii, lipsit de empatie și care se degrevează continuu de responsabilitate. Asistenta socială eșuează și ea ca reprezentant al statului, bunele intenții individuale nu au forța instituțiilor. Părinții Ancuței (personajul fictiv creat după Alexandra Măceșaru și care, ca și persoana reală, este absent) sunt reprezentativi pentru națiune. Ei ajung să se învinovățească, striviți de indiferența statului și a societății. În mijlocul acestei lumi disipate social și al unui decor geometric tronează, suspendată, o floare uriașă, imaginea sublimată a unei vulve, reprezentarea feminității exploatate, agresate, niciodată protejate.
„COR: Sunt fata pe care-au făcut-o să tacă.
Sunt fata pe care-au făcut-o escroacă.
Sunt fata pe care-au lăsat-o să ardă.
Sunt fata pe care-au făcut-o să piardă.
COR: Sunt fata pe care ei nu au crezut-o.
Sunt fata pe care ei n-au apărat-o.
Sunt fata pe care ei n-au ascultat-o.
Sunt fata pe care ei n-au respectat-o.”
Grav este că ceea ce reclamă spectacolul a intrat în obișnuința cotidiană. Nu doar violența, ci și funcționarea proastă a serviciilor de protecție și ajutor ale populației, a justiției, care absolvă cu ușurință agresorii de responsabilitate și perpetuează o mentalitate patriarhală. În ianuarie 2022, un bărbat a sunat la 112 și a amenințat că își ucide soția. Dispecerul i-a spus că nu e problema lui, iar femeia a fost incendiată.
Teatrul nu poate funcționa paralel cu realitatea. Avem nevoie de un teatru care să ne zdruncine. Nu mai ține linia ocupată identifică una dintre specificitățile cotidianului românesc, violența de gen, și conturează întregul tablou social care o întreține, inclusiv această plagă, lipsa empatiei în relațiile umane. Este unul dintre prea puținele spectacole care reduce distanța dintre lumea în care trăim și scenă, un teatru reactiv, protestatar, nu mai puțin poetic și vizual, fără ca asta să edulcoreze tema, dimpotrivă, amplificându-i impactul. La final, corul o strânge în brațe pe Andreea, într-un moment de compasiune și solidaritate feminină. Este ceea ce publicul și-ar dori să facă.
Următoarele reprezentații sunt în 12 și 24 februarie, iar biletele sunt disponibile aici.
Teatrul Național Cluj-Napoca
Nu mai ține linia ocupată
de Alexandra Felseghi
regia: Adina Lazăr
decorul: Andreea Tecla
costumele: Andra Handaric
coregrafia: Andrea Gavriliu
sound design: Adrian Piciorea
video design: Ioana Pop, Daniela Groza
designer colaborator: Adrian Balcău
asistentă regie: Oana Tămaș
asistent scenografie: Florin Suciu
asistentă dramaturgie: Codruța Cadar
design afiș: Milena Mistodie
maestru de lumini: Jenel Moldovan
Cu: Diana Buluga, Sânziana Tarța, Adriana Băilescu, Elena Ivanca, Angelica Nicoară, Diana Ioana Licu, Ionuț Caras, Matei Rotaru, Adrian Cucu, Cosmin Stănilă, Radu Dogaru
Fotografii: Nicu Cherciu / Teatrul Național Cluj-Napoca
