Despre adolescență, teatru și violență într-un oraș mic din România.
Două puștoaice discută pe o bancă dacă să emigreze din țară sau nu. Una dintre ele, cu o floare de salcâm prinsă în păr, spune că ar vrea să plece în Germania. E mai ușor să îți găsești de muncă, străzile sunt curate, nu vezi chiștoace pe jos. Cealaltă o întreabă de ce nu strânge ea chiștoacele dacă o deranjează. Alți adolescenți le urmăresc discuția chicotind din când în când. Unii dintre ei stau pe scările din fața blocului, alții sunt sprijiniți de un gard, iar câțiva s-au așezat direct pe ciment. E o piesă de teatru ad-hoc, o improvizație a celor două fete despre viața adolescenților în Târgu Neamț, un oraș cu nici măcar 20.000 de locuitori, din nord-estul României.
În spate se anvelopează un bloc, dar în afară de asta e liniște. Cam cât de liniște poate fi într-un oraș mic la ora prânzului, într-o zi de vineri, când lumea e încă la muncă.
„De ce nu te duci la bloc la tine?” se aude brusc o voce din scara blocului.
Puștii rămân înlemniți, dar cele două fete își continuă improvizația.
„Da duceți-vă mă în parc! Ce înseamnă asta?” Vocea se întruchipează într-o femeie cu părul scurt, cu aspect milităros. Poartă pantaloni în carouri, de pijama sau de trening, și o vestă peste un tricou înflorat. Se apropie amenințătoare de cele două fete și le spune cu colțul gurii ridicat a dispreț. „Nu aveți voie să ne deranjați aici.”
Unul dintre adolescenți îi explică că nu durează mai mult de cinci minute. Femeia dă câteva ture, apoi se întoarce în scara blocului. „Ce stați pe scările blocului, că-i personal?” O altă vecină de la etajul 1 scoate capul pe fereastră. „Ce e cu gălăgia asta?”, o secondează pe cealaltă.
„Singura problemă din România îs numai camerele astea de supraveghere”, spune una dintre fete. Puștii izbucnesc în râs. Cele două încearcă să își ducă mai departe improvizația, dar după un minut una dintre ele se oprește. Și-a pierdut concentrarea.
Gașca de adolescenți se regrupează și pleacă din fața blocului. Caută un alt loc din centrul orașului, unde să-și joace scenetele despre viața în Târgu Neamț.
Templul Zeiței Flora
Pentru Daniel Chirilă, un actor de 28 de ani și fondator al trupei de teatru Frilensăr, născut în Târgu Neamț, conflictul de la bloc a fost ironic și familiar în același timp. Acum câteva luni, Daniel a început un proiect de teatru cu câțiva liceeni, prin care să deschidă o discuție despre ideea de oraș, de comunitate. Ce ne apropie, ce ne desparte, cum putem colabora unii cu alții? Iar acum, iată, în plin avânt de cunoaștere a comunității, o locatară vigilentă îi hâșâie dintr-un spațiu public.
„Erau niște copii care vorbeau pe o bancă și alții care se uitau. Nu mâncau banca aia”, zice Daniel aproape amuzat de absurdul situației.
Dar în același timp, nu a fost uimit. Cam așa reacționează oamenii din oraș, spune el. Își amintește de când era copil și se juca cu prietenii în fața curții bunicului. Invariabil apăreau vecinii, deranjați de joaca lor. „Ce faceți aici? Ia fiecare la casa lui.”
Daniel crede că are legătură cu felul în care ne-am dezvoltat ca popor după ‘89, ce am înțeles din democrație. „Fiecare pentru el. Fiecare în ograda lui.”
Ideea de comunitate a fost total străină și pentru el multă vreme. La 18 ani, Târgu Neamț era singurul loc pe care îl considera acasă, dar în același timp era locul pe care îl detesta. Săturat de combinațiile locale, de încremenirea orașului, voia să plece și a plecat. În ultimii ani și-a dat însă seama că nu putem face lucrurile singuri, dar nici nu știm să le facem împreună. Suntem rupți de propriile colectivități. Daniel s-a gândit că, dacă s-ar putea întoarce în timp, dar cu mintea de acum, nu ar mai pleca din oraș.
Așa i-a venit ideea să lucreze cu adolescenții din orașul adolescenței lui. Să le facă cunoștință cu propria comunitate, despre care să vorbească într-o piesă de teatru construită de ei de la zero. „Să exploreze orașul, să vorbească cu oameni necunoscuți, să fie deschiși în a-l cunoaște pe celălalt”, spune Daniel. A început proiectul cu Jo Brăilescu, coordonatoarea cluburilor de film la „One World Romania la Școală”, ai cărei bunici sunt tot din Târgu Neamț.
Viața culturală din oraș e la fel de anemică ca cea civică. Se reduce la mănăstiri, Creangă și folclor. Primele excursii cu clasa ale elevilor din Târgu Neamț sunt la mănăstirile din jur, povestește Daniel - Neamț, Sucevița, Agapia. Și, evident, la Humulești, situat în apropiere de oraș, unde s-a născut Creangă. Uneori și la McDonalds-ul din Piatra Neamț.
La Casa Culturii „Ion Creangă” din Târgu Neamț, renovată acum câțiva ani, se organizează în principal spectacole de tradiții și folclor. Motto-ul instituției este un citat din academicianul Constantin Ciopraga: „Am intrat în acest sălaș al culturii, în vârful picioarelor, ca în templul Zeiței Flora”. Anul ăsta, templul a găzduit festivalul „Florile Ceahlăului”, „Festivalul Obiceiurilor și Tradițiilor de Anul Nou” și evenimente de „Ziua Eroilor și Înălțarea Domnului”. Mai sunt și reprezentații ale unor spectacole din București, cu actori ca Magda Catone, Claudiu Bleonț sau Rodica Popescu-Bitănescu, unde biletele sunt 50 de lei.
Daniel și Jo au organizat la începutul lui aprilie o tabără de o săptămână în apropiere de Târgu Neamț pentru adolescenții care s-au înscris în proiect. Așa puteau să se cunoască înainte de a începe lucrul la piesa de teatru. Discutau cu puștii câteva ore pe zi. Despre oraș, despre spectacole, despre ceilalți. Principala frică a celor doi a fost să nu ducă discuțiile într-o direcție care îi interesează pe ei, să nu își impună viziunea, să asculte părerile puștilor chiar dacă uneori erau rasiste. „Nu încercam să catalogăm. Mai degrabă tot prin discuție încercam să vedem cum puteam rezolva problema”, spune Daniel. Apoi le-au dat câteva „teme pentru acasă”. Să abordeze o persoană străină, pe care să o intervieveze, să transcrie un dialog din viața lor care a pornit de la un mic conflict, să facă o hartă cu locurile din oraș cu care asociază momente importante.
A face parte dintr-o comunitate e mai mult decât a schimba o impresie despre vreme cu vecinul de la 1 sau a te ignora cu vecinul de la 2 pentru că ți-a luat locul de parcare. Înseamnă să îți exprimi ideile, să dezbați, să fii dispus să asculți puncte de vedere diferite de ale tale. Înseamnă și empatie. Asta și-au propus Daniel și Jo să le ofere adolescenților prin intermediul teatrului. Un kit de empatie și capacitate de dezbatere, necesar ca să aparții unei comunități.
„Cine crede că viața e ciudată?”
E mijloc de mai și tot orașul miroase a salcâmi. Pe drumul spre Casa Culturii, Daniel îi povestește actriței Katia Pascariu că mama lui făcea sirop din flori de salcâm când era copil. Katia își amintește și ea de socata făcută de maică-sa, cum gusta cu polonicul în fiecare zi și cum florile de pe fundul borcanului îi păreau magice. Actrița, care joacă cel mai mult în spectacole de teatru independente pe teme sociale, a fost invitată la Târgu Neamț să le țină adolescenților un atelier de teatru.
Katia se prezintă și le explică acestora că teatrul nu e doar cu povești din alte secole, despre subiecte îndepărtate, ci poate să vorbească și despre ce se întâmplă azi, oameni care își pierd serviciul, imigranți, bullying, relația dintre elevi și profesori. Apoi le spune că ea lucrează în echipe în care toată lumea este egală în drepturi, în a-și spune părerea și a participa la luarea deciziilor, indiferent de ce funcție are. „E un tip de muncă fără șefi. Nu are nimeni mai multă autoritate. Fiecare vine cu pregătirea lui, cu aportul lui”, adaugă Katia. Cei 15 adolescenți, așezați într-un cerc, o privesc cu uimire.
Cei mai mulți dintre ei îi spun timizi că nu au experiență cu teatrul, unii nici măcar nu au fost la spectacole, dar sunt pasionați de „proiecte artistice” în general, sau își doresc să își facă prieteni noi.
Sunt oameni care susțin că teatrul ar trebui introdus ca materie în școală, le spune Katia. Poate să ajute la dezvoltarea unor capacități pe care nu prea ai cum altcumva să le dezvolți. Să vorbești în public, să îți controlezi emoțiile, să fii mai atent, să lucrezi în echipă. „În școală nu prea avem ocazia să facem lucrurile astea. E păcat că termini liceul, facultatea și simți că ai rămas cu niște probleme. Ne-ar fi mai ușor în viața de zi cu zi. Nu trebuie teatrul să fie pasiunea vieții mele.”
Stighereala din încăpere se evaporă destul de repede. În mai puțin de o oră, adolescenții își pun unii altora întrebări îndrăznețe în cadrul unui joc propus de Katia. Genul de întrebări pe care adulții se feresc să le ridice în grupuri.
Jocul e cam așa: toți stau pe scaune, mai puțin o persoană care rămâne fără loc. Aceasta trebuie să enunțe o idee de genul „Cine are adidași albi?”, iar toți cei care se regăsesc trebuie să se ridice de pe scaun și să își găsească un loc nou. Cine nu e suficient de rapid ajunge în mijloc.
Primele întrebări sunt cuminți:
Cine poartă sutien?
Cine poartă șosete albe?
Cine are brățări la mână?
Dar apoi Katia le spune că pot să întrebe orice. „Lăsați-vă mintea liberă. Pot să fie chestii care sunt la vedere, dar poate vrei să afli lucruri despre ceilalți.” Adolescenții prind curaj.
Cine crede în Dumnezeu?
Cui îi place să poarte negru?
Cine este pro LGBT?
(Se ridică cam jumătate)
Cine vrea să plece din țară?
Cui i-e frică de păianjeni?
Cine poartă lănțișor?
Cui îi place să bea?
(Se ridică toți)
Cui îi place înghețata?
Cine are reacții ciudate la stări ciudate?
Cine e născut primăvara?
Cine ascultă manele?
Cui îi place matematica?
Cui îi plac animale ciudate gen șopârle?
Cine crede că viața e ciudată?
Cui îi place mâncarea?
Cine vrea să adopte un copil?
Cine are ochi căprui?
Cine-a încercat cel puțin o dată drogurile?
Cine s-a îmbătat atât de tare să nu mai știe de el?
Într-un alt exercițiu trebuie să-și împărtășească fricile, visurile și primele amintiri din copilărie.
Vreau să rămână ceva în viață după mine, nu numai un corp.
Vreau să nu mai îmi fie frică de nimic niciodată.
Vreau să locuiesc într-o cabană în pădure, cu cărți și luminițe și geam mare.
Mie mi-e cel mai frică de părerea celorlalți despre mine.
Mie mi-e frică de șerpi și oameni, că îs cele mai malefice animale.
Frica mea e să rămân singură, gen să mă lase toți prietenii.
Mi-e frică să rămân singur.
Soră-mea mi-o dat cu poarta în cap când eram mic.
M-am pișat în flori când aveam doi ani.
Apoi se împart în grupuri de câte doi. Trebuie să construiască scenete pornind de la întrebarea: să plece sau să rămână în Târgu Neamț? Fiecare grup își alege un loc din oraș unde să joace. Unii vor în parc, alții într-o pizzerie, două fete merg în fața unui bloc. Acolo apare vecina milităroasă care reface ordinea naturală a scării blocului. Fiecare la casa lui!
La următorul bloc, însă, nu îi gonește nimeni. Ba mai mult, iese o doamnă care glumește cu ei. Aplaudă toți. „Așa da!” E bunica unuia dintre puști.
„De cele mai multe ori te interesează un om după ce moare”
La capătul celor două zile de atelier, adolescenții trebuie să aleagă tema pentru piesa de teatru. Scriu pe o foaie tot ce le vine în minte într-un exercițiu de freeflow. Regula e să nu ridice pixul de pe foaie timp de cinci minute. Apoi citesc cu voce tare. E fix ca și cum ai privi în mintea unui adolescent.
„Dacă ar fi să joc într-un spectacol ar fi despre viață în general, despre adolescenți, despre modul de viață al multor adolescenți. Gen o întâlnire a alcooliștilor anonimi într-un cerc și fiecare să își spună povestea. Relațiile pe care aceștia le au cu diferiți oameni.Deja m-am plictisit și am terminat ce aveam de spus. Doamne ce plictisită sunt. Am desenat un desen. De ce nu mai scrie Flori? Cred că a uitat regula freeflow-ului. Ce somn mi-e.”
„Mi-ar plăcea să se facă despre. Hm ce să scriu? Ce idee? Mi-ar plăcea să joc o criminală. O scenă de crimă cu detectivi care împușcă și caută soluții și rezolvări. Ar fi super tare să interpretăm o crimă într-un liceu, o elevă se simte înconjurată și începe să îi elimine pe fiecare pe rând. Se face o echipă pentru rezolvarea acelui caz fiindcă poliția locală este nasoală și le e frică de implicare.”
„Dacă ar fi să joc într-un spectacol, mi-ar plăcea să fie despre relațiile dintre părinți și copii. Cei mici ar trebui să îi respecte pe cei mai mari, dar cei mari ar trebui să dăruiasă ceea ce primesc, deoarece nu te poți aștepta ca un copil să fie îndrăzneț și sigur pe sine dacă le trădezi așteptarea. Copiii din ziua de astăzi sunt închiși în ei și au nevoie de o îndrumare și încurajare de la cineva superior, cu ghilimelele de rigoare. Sper că ați înțeles cum trebuie să decurgă lucrurile într-o relație părinți copii. Nu este nevoie doar de suport moral.”
Unul dintre adolescenți aduce în discuție povestea lui Bogdan Mardar, un adolescent din Târgu Neamț care a murit la începutul lui 2017, în urma unui conflict în familie. Era cam de aceeași vârstă cu ei și îl știau din vedere.
Băiatul de 14 ani nimerise în mijlocul unei scene de violență între părinții lui. I-a luat apărarea mamei, așa că tatăl său, Ciprian Mardar, foștul șef al Partidului Mișcarea Populară (PMP) Târgu Neamț, l-a atacat, apoi și-a luat pistolul cu bile și l-a fugărit pe Bogdan. Copilul a ieșit pe geam încercând să scape de bărbat și a căzut de la etaj.
„Orașul acesta este destul de liniștit și rar se aud cazuri de genul”, spune una dintre adolescente despre povestea lui Bogdan. „Însă până la urmă s-a întâmplat și am început să răspândim zvonul între noi până a aflat toată lumea și te trezeai că se aude pe stradă între doi oameni o conversație despre Bogdan și despre cum este învinovățit ori tatăl său de crimă, ori mama sa de lipsă de autoritate în familie. Mama țin minte că mi-a spus că ea i-ar fi dat mai bine soțului cu o tigaie în cap decât să își vadă copiii astfel. Deja oamenii începeau să afle tot mai multe despre viața lui, cine era, cum trăia, pentru că de cele mai multe ori te interesează un om după ce moare.”
Vor construi piesa de teatru pornind de la povestea lui Bogdan. Unii vor sta de vorbă cu foști colegi și prieteni de-ai lui, alții vor încerca să afle mai multe informații despre familia lui, alții vor analiza cum s-a discutat în presa locală despre băiat, cum au abordat autoritățile cazul. Iar alții vor cerceta locurile prin care Bogdan se plimba, cine era el pentru vecini, pentru cartier, pentru grupul din care făcea parte.
Povestea lui Bogdan aduce întrebări noi în cadrul proiectului: Cum recuperează niște adolescenți memoria unui puști mort ca urmare a violenței domestice? Cum incorporează propriile povești despre oraș?
Vara asta vor lucra la spectacol, iar la toamnă îl vor juca pentru locuitorii din Târgu Neamț la Zilele Orașului. Poate va fi un fel de oglindă pentru oraș. Poate adolescenții vor da mai departe comunității acest kit de empatie și deschidere față de ceilalți. Sau cine știe, poate vor fi trimiși la blocul lor.
