Publikumsbeschimpfung (Ofensă la adresa publicului, tradus și Insultarea publicului) este un text de Peter Handke, scriitor austriac, talentat și controversat prin susținerea publică a lui Slobodan Milosevic, (dar în ciuda acestui fapt) laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 2019. Handke l-a scris în 1966, când avea 24 ani și credea că dacă ceva poate fi demolat prin artă, cel mai bine s-ar face asta în teatru. Așa că a scris o anti-piesă, un text fără conflict și personaje, în care actorii deconstruiesc obișnuințele legate de teatru și au o atitudine jignitoare la adresa publicului. La vremea respectivă, textul era avangardist și provoca în egală măsură artiștii și spectatorii. Între timp, în teatru s-au petrecut lucruri mult mai provocatoare decât o revoltă verbală la adresa formelor standardizate de spectacol, așa că anti-piesa lui Handke este astăzi un text aproape clasic (după cum remarcă actorii / actanții înșiși în timpul spectacolului, piesa are unitate de timp, loc și acțiune).
La Teatrul Național din București, în cadrul programului 9G destinat tinerilor artiști, regizoarea Edda Coza sau / și traducătorul Victor Scoradeț a(u) ales pentru titlul spectacolului lor cu acest text termenul „abuzare” (Abuzarea publicului) care are în ultimii ani o rezonanță puternică prin mișcările de denunțare a abuzurilor știute, dar ascunse, din artă (în siajul #metoo, #blacklivesmatter etc.). De altfel, o serie de injurii (mai degrabă reproșuri) aduse publicului sunt actualizate față de textul original și vin în zona mișcărilor anti-discriminatorii din ultimii ani. Folosirea cuvântului „abuzare” indică faptul că spectacolul ar denunța lucruri nespuse pe care (mai) toată lumea le știe. Dar care anume?
Edda Coza mizează pe austeritatea imaginii în concordanță cu stilul de joc, de-teatralizat, extras din tiparele convenționale ale interpretării. Sunt multe producții cu acest text în care se folosesc ca instrumente de deconstrucție și revoltă elemente convenționale de teatralizare – bucăți de decor, costume de epocă, recuzită. Aici, regizoarea a optat pentru spațiul gol, în care apar la un moment dat stative și microfoane pentru un moment de polifonie sonoră, și costume casual. Spațiul scenic este sterilizat de teatralitate și devine civil, în timp ce luminile orientate spre sală, care scot spectatorul din confortul anonimizării în întuneric, teatralizează zona publicului și o transformă în spațiu de joc. Se produce astfel o mutație a mecanismului reprezentării teatrale, de pe scenă în sală și de la artist la spectator. Desigur, dacă tot se răstoarnă convenția teatrală, publicul primește flori în locul și din partea actorilor. Însă procesul de inversare este la rândul său convențional și este receptat ca atare de public, motiv pentru care acesta nu reacționează „la insulte” pentru că nu le percepe ca fiind reale.
Textul e rostit natural (asta nu înseamnă că nu este jucat), cu mare precizie la ritm, într-o împletire corală de o anume virtuozitate. Să redai un text lung, format din succesiuni de fraze rostite de diferiți actanți care se intercalează într-o dinamică fără cusur, asta în timp ce lași senzația că întreaga construcție teatrală e relaxată, chiar improvizată, este o performanță. Și sunt patru actori care se descurcă foarte bine cu provocarea asta — Irina Ștefan, Carol Ionescu, Vlad Brumaru, Dan Coza —, jonglează continuu cu tonurile și subtextele, fără a lăsa să se vadă construcția riguroasă a acestei polifonii.
Într-un text publicat pe www.liternet.ro, Edda Coza îi scrie publicului: „Te-am insultat și te-am abuzat atât de mult încât e ireal că încă ești aici și ne acorzi atenție”. Cred însă că teatrul își ratează publicul tocmai din cauză că nu l-a scos din amorțire, din inerția exercițiilor banale de admirație, executate ritualic la finalul fiecărui spectacol. Cel puțin în România, teatrul nu a fost suficient de prezent în realitatea spectatorilor săi, nu a deranjat obișnuințele și anchilozele, s-a mulțumit să fie „frumos”. A fost prea puțin „abuz” din partea teatrului și prea multă convenție.
Ceea ce cred că reclamă Edda Coza în spectacol este tocmai confortul convențional în care se complace publicul la teatru, o artă devenită predictibilă și dezarmant de inofensivă. Și regizoarea încearcă o parazitare a confortului spectatorului care este în spiritul textului lui Handke, doar că pentru asta, nu face uz nici de agresiune fizică (am convenit deja că cea verbală este desuetă), nici de destructurarea angrenajului teatral, dând foc (metaforic sau nu) la mucavale, ci forțează spectatorul să gândească în afara obișnuinței sale de a primi toate ideile pe tavă într-un spectacol. Nu zic că nu e posibil ca publicul să rămână în convenție (vizionează un spectacol despre ce nu e teatrul), dar poate vor fi spectatori care se vor întreba ce vor ei de la teatru.
Spectacolul arată că în teatru, convenția funcționează — publicul nu reacționează la insultele care, de altfel, nu sunt defel deranjante. Ceea ce a deranjat spectatorul de-a lungul vremii a fost cu totul altceva decât limbajul licențios, fie el și într-o adresare directă către public, deși pe la noi se mai găsesc și astăzi pudibonzi de ocazie care să roșească la o înjurătură mai deocheată pe scenă sau pe ecran. Finalul spectacolului, cu insultarea directă a spectatorului, este o simfonie de cameră în care aprecierile convenționale care vin de regulă dinspre publicul amator și profesionist (critici) către artiști sunt redate într-o tonalitate minoră și întoarse de la artiști către public, urmate de injurii și atacuri în tonalitate majoră și în aceeași direcție. Se produce o audiogramă fină a percepției și discursului critic, în care se aud textul, dar și subtextul și uneori contextul lui. Acest final este o critică a ipocriziei receptării actului artistic care, cel puțin la noi, transformă spectatorii în fani și criticii în promotori ai acestuia (situația este mai efervescentă în vestul Europei: în Germania, o cronicară de dans a fost mânjită pe față cu fecale de câine de către un coregraf despre al cărui spectacol a scris o recenzie incisivă). Cred că aici e miza spectacolului, în dezavuarea conformismului percepției unui act artistic, conformism care a ucis gândirea critică. Iar a echivala gândirea critică cu un abuz, cu strivirea corolei de minuni a teatrului este, cel puțin la noi (tot repet asta pentru că artele înregistrează diferențe de evoluție identificabile geopolitic), o realitate a lumii teatrale. Așa că spectacolul de la TNB și-a găsit ținta. Dar mai degrabă decât un abuz asupra publicului, spectacolul pare a fi un delicat fluierat în biserică.
FOTO main: Dinu Lazăr
Teatrul Național București
Abuzarea publicului
de Peter Handke
Traducere: Victor Scoradeț
Regie: Edda Coza
Regia tehnică: Daniel Buglea
Lumini: Cristian Ciopată
Sunet: Sabin Mihoc, Octavian Vasile
Cu: Irina Ștefan, Carol Ionescu, Vlad Brumaru, Dan Coza
Producție realizată de Centrul de Creație și Cercetare Ion Sava în cadrul programului 9G la TNB
