2021 a fost un an greu, iar artele spectacolului nu au făcut excepție nici la noi, nici în lume. Bugetele teatrelor de stat s-au micșorat simțitor și sprijinul pentru organizațiile independente a fost insignifiant. Restricțiile privind activitatea în spațiile fizice au fluctuat ca timp și conținut și au fost de multe ori imprevizibile. Artiștii și managerii culturali au avut de-a face cu un public obosit de pandemie, din ce în ce mai stresat de consecințele acesteia în economie și mai interesat de evadarea în aer liber decât de schimbarea interiorului de-acasă cu cel din sala de spectacol.
La nivel macro, teatrul independent a fost mai mereu strâns legat de dramaturgia contemporană, realitatea socială și politică, formate artistice noi. De-a lungul anilor, instabilitatea administrativă generată de impredictibilitatea finanțării a obosit artiștii independenți și s-a resimțit negativ în discursul scenic, în temele abordate și în dezvoltarea lor performativă. Lupta pentru supraviețuirea financiară a spațiilor, organizațiilor și artiștilor, devenită dramatică în pandemie, nu a mai lăsat resurse pentru explorarea profundă a subiectelor și esteticilor și s-a înregistrat o stagnare la nivel artistic. Direcțiile artistice din zona independentă au contaminat în timp și teatrele de stat, cu rezultate variabile. Au fost reușite, dar și multe spectacole care doar bifează aceste caracteristici — dramaturgie contemporană, abordări social – politice, teme la zi în dezbaterile societății (feminism, patriarhat, rasism, refugiați, corectitudine politică, precaritate și migrație economică, hărțuire sexuală, politicile corpului etc.). Pe lângă asta, teatrele de stat își păstrează în mare parte stilul conservator. Discursurile artistice rămân parțial la un nivel superficial și previzibil.
După aproape doi ani în care am avut acces la spectacole de pe tot globul, contextul teatral internațional nu mai poate fi ignorat. În raport cu teatrul străin, în special european, cel autohton pare să aibă un retard conceptual și de sincronizare cu problematicile timpului în care trăim și cu limbajele artistice contemporane și suferă de un discurs artistic simplist. Compar aici discursul general local și cel străin, atât cât a fost acesta accesibil online ca spectacol și informație. Avem o inerție în conservarea unor paradigme de gândire teatrală, pare că ne-am instalat într-un confort discursiv care este, din păcate, rareori parazitat de concepte și perspective contemporane viabile. În vremuri de criză, teatrul nu și-a găsit forța să reacționeze la realitatea din jur. Se simte de ani buni nevoia unei schimbări în teatrul din România, o schimbare de optică și de paradigmă: ce fel de teatru facem, cum și pentru cine? Acum, această nevoie s-a acutizat, dar nu știu dacă schimbarea va avea loc căci contextul cultural european este complicat și nu se rezumă la producții exemplare, ci există și o tendință evidentă spre comercializare a culturii și o alta, regională, de revenire a cenzurii (în Polonia și Ungaria), deci influențele sunt variate, chiar contradictorii.
La nivel micro, în 2021 au fost reușite punctuale. Am făcut o listă cu ce voi păstra în memorie din acest an teatral sărac, cu rezerva de a nu fi văzut unele producții cu premise interesante, printre care Va urma. Pe planeta oglindă, un spectacol de Gianina Cărbunariu la Teatrul Tineretului Piatra Neamț, care se joacă în ferestrele și balcoanele de pe fațada teatrului, Consimțământ (r.: Radu Afrim), la Teatrul „Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe, care investighează relația amoroasă dintre o profesoară și unul dintre elevii săi, Nu mai ține linia ocupată (r.: Adina Lazăr), la Teatrul Național din Cluj, un spectacol despre violența domestică.
Spectacole:
alcool, lumină și puțină moarte (r.: Daniel Chirilă, Platforma Culturală Frilensăr București). Frilensăr este un grup de artiști care s-a dezvoltat în jurul lui Daniel Chirilă și a produs spectacole despre mediul rural, mitologie locală și tradiții în relație cu istoria generală și personală. alcool, lumină și puțină moarte pornește de la povestirea lui Florin Lăzărescu Titanicul și face un studiu asupra obiceiurilor funerare în mediul rural în conjuncție cu pasiunea pentru alcool, pe fundalul derizoriului cotidian și prin prisma unor explorări muzicale. Este o pseudo-formă de teatru popular, cu un concert inclus.
Conferința iraniană (r.: Bobi Pricop, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu). Un spectacol greu pentru că are forma unei dezbateri despre ciocnirea civilizațiilor, occidentală și orientală în contextul crizei prelungite a refugiaților, al terorismului și al recesiunii economice. Format dintr-o serie de monoloage în care temele, argumentele și contraargumentele se succed însoțite de numeroase informații și referințe, spectacolul necesită o atenție susținută. Bobi Pricop și actorii sibieni fac un lucru foarte bun: creează personaje extrem de nuanțate și au grijă să nu le îngroașe, pentru a obține un impact mai puternic și a diminua astfel senzația academică.
Dă-te din soare (r.: Leta Popescu, Reactor de Creație și Experiment, Cluj). Am văzut spectacolul într-o înregistrare nu tocmai bună, dar chiar și așa, mi se pare important demersul Letei Popescu de a exorciza extragerea de sub tutela inhibantă a mentorilor. Spectacolul jonglează cu deziconizarea maeștrilor, aici regizorul Alexandru Dabija, detronat cu empatie și (auto)ironie din funcția de model ceea ce stârnește revoluții personale și zguduie însuși Reactorul ca emblemă a teatrului independent mainstream.
Gen, roz (r.: Luiza Mihăilescu, Centrul de Teatru Educațional Replika). Un spectacol despre vulnerabilitatea feminină într-o societate cu valențe patriarhale, în care rolurile de gen sunt atribuite din copilărie și menținute printr-o rețea de prejudecăți și tipare transmise generațional. E un spectacol de debut pentru regizoarea Luiza Mihăilescu și pentru două actrițe, Oana Jipa și Teo Dincă, și unul dintre cele mai bune texte ale dramaturgei Mihaela Michailov.
Julieta fără Romeo (r.: Bogdan Theodor Olteanu, Teatrul Odeon, București). Un spectacol despre femei într-o lume a bărbaților care nu sunt vizibili, dar a căror umbră se resimte, despre fractura dintre generații și micile bătălii personale, cu trei actrițe care joacă cinematografic (o altă formulă de teatru cinematic care exclude inserturile video și se axează pe un joc lipsit de teatralitate). Spectacolul e făcut de doi bărbați, Bogdan Theodor Olteanu și Alex Mircioi, dar perspectiva acestora asupra lumii și problematicii feminine / feministe nu are urme de condescendență paternalistă.
Katzelmacher. Dacă nu ar fi vorba despre iubire (r.: Eugen Jebeleanu, Teatrul German de Stat Timișoara). Jebeleanu reușește aici două lucruri: să facă un portret nuanțat al unei comunități în care ura față de străin crește pe un fundal economico-social problematic, cu ajutorul manipulării și al informațiilor false, și să abordeze socialul la intersecția cu poetica corpului, fără să dilueze consistența discursului politic.
Bonus: (anti)aging, creat de Mihaela Dancs și Mădălina Dan, a avut din nou reprezentații în acest an. E cel mai lung performance durațional din România, a început în 2011 și se va termina în 2041, interval în care reprezentațiile sunt aleatorii. Performance-ul explorează memoria, corpul, intimitatea în relație cu arta, socialul și personalul.
Actori:
Niko Becker, foarte bun în rolul lui Jorgos din Katzelmacher, stăpân atât pe text, cât și pe corp, are un aspect androgin și pare fragil, dar are suficientă forță, inclusiv distructivă, la nevoie. E un actor tânăr curajos, joacă deja într-o monodramă, Après Ski – Liniște aici sus! despre revelațiile existențiale ale unui personaj banal aflat într-o situație excepțională.
Elvira Deatcu în Julieta fără Romeo face un personaj complex, o victimă-abuzatoare, o mamă posesivă care își maschează autoritatea sub o politețe și o corectitudine contrafăcute, fiind în același timp prizoniera unui mariaj eșuat și emoțional dominată de soțul său. Elvira Deatcu cântărește farmaceutic fiecare latură a personajului și găsește echilibrul perfect pentru ca acesta să nu poată fi nici simpatizat, nici urât. Îl lasă la mijloc, să fie detestat cu milă.
Camelia Pintilie în Efecte secundare, spectacol văzut în varianta filmată care demonstrează subtilitatea jocului actriței. Nuanțele ei sunt variate – priviri, inflexiuni ale vocii, gesturi expresive, bine stăpânite pentru a creiona un personaj care glisează între forme ușoare de autoritate și depresie. În acest spațiu restrâns în care personajul domină și este dominat, Camelia Pintilie construiește realist, cu mare finețe, portretul unei femei contemporane.
Mihai Smarandache în Cabaret, unde joacă Maestrul de ceremonii, ludic fără să fie cabotin, cu o tușă grotescă și o notă noir, seducător și respingător în egală măsură, dinamic fără a pierde vreo secundă precizia. Smarandache este un actor (încă) insuficient valorificat.
Video:
Confesional, regia Radu Apostol, producție a Centrului De Teatru Educațional Replika cu patru autobiografii inconfortabile, explorate la nivelul intimității emoționale. Probleme cu părinții sau cu propriul corp, filtrate prin perspectiva proprie și prin ochii societății, se mărturisesc într-o narațiune fragmentară în timp ce personajele pleacă de acasă, din zona de siguranță a fiecăruia, către Centrul Replika, zona de reprezentare, fără ca prezența lor să fie semnalată pe acest traseu altfel decât prin voce. Filmul precede spectacolul care va avea premiera în 2022.
Audio:
Robert Bălan este unul dintre cei mai prolifici creatori de formate performative sonore. Reușita lui ține nu doar de conținut, ci și de forma audio, el având experiență de jurnalist radio. Printre producțiile sale sunt Insomnia (premiul Uniter 2021), Do you wanna be a superstar?, 2030.ro.
Teatrul Postnațional Interfonic este o platformă de producții audio, cu patru companii (denumite după directorii lor: Vlaicu Golcea, Alex Halka, Kinga Ötvös, Mihai Păcurar) în care se găsesc podcasturi variate (narative, lirice, suprarealiste), create special pentru universul sonor astfel încât sound designul este migălit cu mare artă, fiind esențial aici.
Formate performative noi:
Au apărut formule spectaculare prin care se degrevează artistul de sarcina reprezentării prin plasarea spectatorului în postură de perfomer și se mută scena în spațiul domestic: Worker of the Year (concept și realizare Ioana Păun și Flavia Giurgiu), kitul de spectacol care se ansamblează acasă și în care joacă chiar spectatorul, și The Walks (producție Rimini Protokoll, accesibilă și în România) în care spectatorul descoperă propriul oraș ca pe o scenă imensă în care el este în egală măsură public și performer.
FOTO main: Niko Becker în Après Ski. Autor: Ovidiu Zimcea
