După lansarea celor 10 episoade ale podcastului „Cel Mai Bun Film Prost” deschidem o discuție despre începuturi: cum te simți la primul fail dat sau la prima țeapă luată la job, cum mergi mai departe, cum e să ai așteptări depășite sau neîmplinite și ce poți să-nveți din toate lucrurile astea.
Nu ne vine ușor să vorbim despre țepe, eșecuri, dezamăgiri profesionale etc., dar poate fi eliberator să-ți dai seama că nu ești singurul care a rămas cu un gust amar sau cu buza umflată după o experiență de muncă. Din fericire, eu, una, nu mi-am luat foarte multe țepe, profesional vorbind. Din păcate, alea care au fost au rămas puternic undeva în mine.
Unul dintre momentele astea a fost acum vreo 5 ani, când am avut ocazia să lucrez design grafic pentru un client, la recomandarea cuiva. Puțină experiență și (mai) puțină încredere. Am făcut, am refăcut și am răsfăcut până a ieșit ok. La final, el n-a mai zis niciodată nimic de bani. Nici eu n-am mai zis.
Ce e ciudat e că amintirea asta e foarte blurry. Nu știu dacă ne-am mai văzut după (e foarte posibil), dacă a zis măcar „mulțumesc” (și asta e la fel de posibil) și ce s-a întâmplat exact. Știu însă că a fost un punct în care mi-a fost extrem de clar că n-o să-mi iau niciun ban pe asta. Ce m-a enervat e că n-am avut tupeul să zic nimic. Mi-a fost super jenă, super rușine și m-am simțit ultimul om pentru că n-am avut curajul să-l confrunt în niciun fel. Dacă semeni cu mine, se poate întâmpla ca din exterior să pari super ok, dar pe dinăuntru să simți că o iei razna. Pentru că situația în care ești e de-o nedreptate care devine cu atât mai copleșitoare cu cât vezi că nu ești în stare să scoți nici măcar un cuvânt pe gură - chestie pentru care te mai și judeci. Regândești totul de o mie de ori, până când se transformă într-un cerc vicios care te tot bântuie.
Adevărul e că n-a fost nimic tragic. Nu erau mulți bani - doar că e frustrant că rămâi cu un fel de umilință și-un sentiment oribil că n-ai fost în stare să zici/faci nimic și să stand up for yourself.
Eu cred că, pe undeva, podcastul Cel Mai Bun Film Prost a apărut dintr-o motivație asemănătoare. O nevoie de cercetare a trecutului - să-l înțelegi și, ideal, să nu mai repeți greșelile. Dacă nu l-ai ascultat până acum, e esențial să știi că Alex, protagonistul poveștii, vorbește despre o experiență personală: vrea să descopere de ce filmul românesc la care a lucrat ca sunetist acum 13 ani a dispărut fără urmă. Îi caută pe toți cei implicați (actori, asistenți, echipa tehnică, regizor etc.), și încearcă să pună cap la cap tot ce s-a întâmplat atunci.
Vă invităm să descoperiți poveștile personale ale unor oameni care lucrează în domeniul cultural și pe care i-am rugat să ne povestească o întâmplare trăită la început de drum profesional când lucrurile n-au mers așa cum se așteptau. Pe scurt, o țeapă sau un eșec.
Selma Dragoș, dramaturgă: „Trezește-te, o să dormi când ieși la pensie!”
Primul meu loc de muncă a fost la un post de radio local, la Turda. Timeline-ul mi-e puțin neclar, precum și motivul pentru care Alin, directorul stației, a plecat/și-a dat demisia. Alin muncea cum credeam eu că trebuie să muncească orice om „bun”. Atunci îi ziceam „pasionat”, acum i-aș zice „workaholic” sau „maniac”. După plecarea lui, m-am trezit director interimar. Eram îngrozită, mă simțeam (și eram) o impostoare. În același timp speram că poate sunt grozavă, genială, minunată și o pot scoate la capăt. Stresul ăsta permanent îmi dădea un fel de energie, simțeam că lupt. Pe tavan, deasupra patului, aveam un poster pe care scrisesem „Trezește-te, o să dormi când o să ieși la pensie!”.
Colegii mei erau aproape toți mai în vârstă decât mine, aveau vieți personale. Unii aveau familii, lucru care, în sine, mi se părea un compromis de la viața profesională.
Instrumentele mele de management erau mimarea entuziasmului, penalizările și ședințele. Mi-era frică să vorbesc cu oamenii unu la unu, așa că făceam ședințe. Nu știam să le spun oamenilor ce să facă, așa că îi amenințam cu penalizări pentru întârzieri sau pentru greșeli (eram deosebit de prost plătiți, oricum). Aveam mereu impresia că se adună ca să mă vorbească de rău, așa că fumam mult (m-am apucat ca să am motiv să stau în camera fumătorilor) sau mă încuiam în birou, cu ușa închisă, scriind în jurnalul meu despre acești oameni banali și mediocri care vor să meargă acasă când se termină programul. Genul de oameni care, dacă au lucrat până la 24:00 în ziua precedentă, nu se trezesc la timp să fie în radio la 5:30. Am clară în minte fața unuia dintre colegi - tras la față, cu cearcăne indigo - în timp ce îi comunicam că are 5% penalizare pentru cele 5 minute de întârziere (sper că n-au fost 10% pentru 10 minute!).
Am avut primul burn-out tot în perioada aia. Am leșinat la birou și am fost mândră de asta (după un somn lung într-un pat de spital, cu perfuzii cu glucoză atașate). Tot cam pe atunci descoperisem că o sticluță de Tabita de la chioșc te face să cazi lată, ca să poți profita la maxim de cele 3-4 ore de somn. Doar că mai uiți chestii.
Nici nu mai țin minte dacă m-au înlocuit ei sau am plecat eu.
Andrei Dăscălescu, regizor: „Incredibil că un mucos de 23 de ani pune atâtea întrebări”
Debutul meu în film documentar, Constantin și Elena, coincide și cu o experiență care l-a adus violent pe tânărul idealist cu picioarele pe pământ. Cu alte cuvinte, am luat primele șuturi în cur (la figurat) și primele țepe de la oameni pe care-i consideram exemple demne de urmat. Aveam 23 de ani, eram încă student și începeam să descopăr potențialul filmărilor cu bunicii mei, protagoniștii viitorului documentar. După două workshop-uri, aveam trei coproducători internaționali interesați să facă filmul cu mine. Aveam un proiect hot, dar eram complet lipsit de experiență, așa că am cerut ajutorul unui producător consacrat, să-l numim Producătorul 1.
Producătorul 1 a lucrat la un buget și m-a invitat să-l discutăm. Era o sumă mare, chiar spectaculoasă pentru standardele mele de la acea vreme, care ar fi venit parțial de la cei trei coproducători deja interesați. Problema era că eu nu câștigam nimic. Chiriile, ratele, angajații, mașinile și cheltuielile producătorului erau toate în buget, dar pentru mine nu era nimic. Producătorul 1 era convins că nu pot face filmul fără el, așa că nu considera că bugetul trebuie să reflecte și timpul, munca și nevoile mele, deși eu regizam, filmam și montam filmul, cu propriul meu echipament. I s-a părut incredibil că un mucos de 23 de ani îi pune atâtea întrebări și, în final, îl refuză, în loc să semneze contractul și să-i pupe mâna.
Așa că m-am dus la Producătorul 2, care auzise și el că am deja trei coproducții promise și își freca mâinile cu entuziasm. Dar, după ce am stabilit o întâlnire, m-a sunat și mi-a spus că a fost contactat de Producătorul 1, care i-a povestit despre tupeul meu incredibil. Producătorul 2 nu voia să-și strice relațiile cu Producătorul 1, așa că m-a anunțat cu regret că anulăm întâlnirea și că nu putem colabora.
Așa am ajuns la Producătorul 3, care părea cel mai entuziast dintre toți. Bugetul a crescut, urmau să curgă râuri de bani! Eu mi-am văzut mai departe de filmări, trăind pe datorie. Dintre cei trei coproducători străini interesați, doi au fost descurajați de Producătorul 1, iar al treilea i-a transferat banii Producătorului 3. Abia îmi înființasem firma și prima factură a fost către Producătorul 3, pe 24 decembrie. Am plătit datoriile de toți banii și aveam să aflu, la începutul anului următor, că sunt bun de plată la TVA și la impozitul pe profit pentru anul anterior, pentru că nu apucasem să fac nicio cheltuială până la finalul anului. M-am simțit înșelat de Producătorul 3, dar acesta m-a asigurat că robinetul de bani e deja întredeschis și că vor veni în curând bani pentru taxe, film și bogăție.
Până am terminat filmul, Producătorul 3 n-a mai adus niciun ban pentru proiect. Eram, din nou, în datorii până peste cap, și am anulat contractul cu Producătorul 3, care acum îmi reproșa că a investit timp și muncă în proiectul meu, chiar dacă n-a reușit să-mi aducă bani.
Am terminat filmul ca producător, regizor, scenarist, operator, monteur, sunetist… După primul festival și primul premiu important, cei doi coproducatori străini mi-au mărturisit că regretă că s-au retras din proiect, Producătorul 1 a continuat să mă vorbească de rău, iar Producătorul 3 a continuat să insiste că eu l-am nedreptățit pe el. Filmul a călătorit în festivaluri din toată lumea și a ajuns în ecranele tv din zeci de țări.
Oana Mardare, actriță: „Concentrează-te pe ce îți face plăcere și nu te mai bruia cu căcaturi”
În 2014 eram în Cluj, se deschisese Reactorul. Reușisem totuși să aduc ceva din Spania - de la Școala internațională de teatru „Estudis” din Barcelona. Făcusem în școală un one-woman show, se chema Așteptând-o pe Alice și era despre o păpușă care tot speră să fie recuperată dintr-un pod. Era exercițiul meu de a îmbina tot ce învățasem în școală. Speram să îl pot juca în Cluj și să aibă viață lungă. Nu a avut, nu și-a găsit locul. Și nici eu nu aveam încredere că ar putea avea unul. Pe fondul ăsta, puținele reprezentații se resimțeau ca expuneri crude ale unei mari vulnerabilități.
Acum mi-aș spune: „Băi, e cam hardcore să te expui singură, mai ales dacă nu ai încredere în tine. Concentrează-te pe ce îți face plăcere și nu te mai bruia cu căcaturi. De altfel, e destul de comun ca one woman show-urile să aibă viață scurtă și să nu aibă nu știu ce succes la public, deci nu o lua personal. Oricum, ai învățat mai multe decât crezi, doar făcându-l. Ah, și vezi că o să urmeze o perioadă în care o să renegi absolut tot ce ai învățat în aceste două școli [n.r. Cluj și Barcelona] și apoi o să te surprinzi revenind. O să fie dens. Abia începe”.
Constantin Popescu, regizor: „Indecizia ori ezitările pot dăuna iremediabil unui film”
Se întâmplă des să nu iasă cum îţi doreşti, e aproape un job requirement în artă. Aproape că-mi vine să spun că nu se poate altfel. Numai atunci când nu alegi calea bătută şi deci plină de imprevizibil iese ce trebuie.
Eram la început de drum în cinema, abia la al doilea film ca asistent principal de regie (first AD, în terminologia de astăzi). Împreună cu prietenul Mihai Mălaimare jr. la cameră, am propus regizorului un cadru destul de complicat. Secvenţa presupunea un număr destul de mare de oameni la o masă lungă, într-o curte, sub o boltă cu viţă. Mâncare, băutură, discuţii şi un cadru descriptiv al situaţiei. Nu voiam să filmăm clasic, ne doream altceva. Aşa că am ne-am imaginat un cadru de-a lungul mesei, peste farfurii, pahare şi carafe cu vin, printre vasele cu chiftele şi fructe, peste coşurile cu pâine şi oalele cu ciorbă. Singurul impediment era că nu aveam la dispoziţie nici unul dintre mijloacele tehnice care ne-ar fi permis să filmăm un asemenea cadru. Aveam cu noi doar un trepied şi aparatul de filmat. Cum să facem, totuşi, în aşa fel încât să rămânem în istoria cinematografiei româneşti drept autorii unui cadru mirobolant şi memorabil? Am propus atunci să folosim un skateboard, o idee care-mi dădea târcoale prin minte din adolescenţă, când îmi închipuiam că trebuie să filmez doar cadre unice şi complicate, dar nevoit să folosesc metode convenţionale - chiar şi în imaginaţie, resursele tehnice pe care le-aş fi avut la dispoziţie erau insuficiente.
Spre norocul meu, Mihai a fost chiar mai îndrăzneţ decât mine, aşa că am decis să propunem varianta noastră regizorului. Acesta ne-a ascultat pe jumătate amuzat, pe jumătate curios şi, spre bucuria noastră, a acceptat. Am făcut relativ repede rost de un skateboard (în mod sigur unul dintre şoferi ne-a urat de bine în ziua aceea pentru un drum suplimentar), am aşezat aparatul de placă şi am imaginat o coregrafie milimetrică la care au contribuit toţi actorii şi o bună parte a echipei de recuziteri, scenografie, imagine şi video assist, care scoteau din cadru obiecte sau le foloseau, luându-le firesc din calea obiectivului în momente anume, bine punctate şi exersate, pe măsură ce noi înaintam cu aparatul de filmat aparent „printre” şi „peste” farfuriile şi paharele de pe masă. Ştiu că la vremea respectivă, acum aproape un sfert de secol, pentru noi a fost o realizare cadrul acela. Şi a ieşit surprinzător de bine. Nici măcar unul dintre profesioniştii ori tehnicienii care nu au fost la filmarea respectivă, dar care au văzut ulterior filmul, nu a reuşit să identifice corect metoda noastră, a lui Mişu şi a mea, cu ajutorul căreia am reuşit mişcarea respectivă. Nu era cine ştie ce mare invenţie, dar a fost o idee interesantă cu un rezultat neaşteptat de potrivit.
Ce mi-aș zice la început de drum? Mi-aş spune să îmi ascult instinctul mult mai des decât am făcut-o, în orice caz. Este singurul aliat infailibil. Mi-aş mai transmite să învăţ cât mai repede să refuz. Când simţi că nu vrei să faci ceva, nu face. Nu spun că nu înveţi din greşeli sau că regretele sunt inutile, dar în cinema eşti nevoit de multe ori să iei decizii foarte repede şi indecizia ori ezitările pot dăuna iremediabil unui film.
Elena Morar, regizoare: „De la Haneke la Hanna Barbera”
Obișnuiți din facultate cu spații mici, bugete mici, distribuții mici, ore mici (da, era perioada când, până nu demult, se putea repeta nopțile în UNATC) și idei invariabil geniale - în momentul în care am ajuns să regizez un spectacol într-un teatru național de provincie, proaspăt ieșită de la master, am crezut că l-am prins pe bunuțul de un picior. Acum zece ani. Ca niciodată, totul aici era mare - sală mare, distribuție mare, buget mare. Aveam chiar scenograf de decor și scenograf de costume - separat. Aveam o echipă tehnică ce nu coincidea cu echipa de actori sau cu prieteni apropiați - șoc și lux. Pluteam.
Așa că atunci când propunerile mele de dramaturgie contemporană au fost respinse elegant și înlocuite cu un text clasic în care nu credeam în mod real, mi-am spus că o scot cumva la capăt, ce mare lucru să te îndrăgostești cu forța de un text? Greșeala nr. 1. Cum ar veni, iei ce zice textul și faci o învârteală de un sofism elaborat care chipurile aruncă o lumină nouă. Din păcate, fără o fundamentare solidă și pertinentă a abordării proprii, nu faci decât să mergi împotriva textului și atât. În cel mai bun caz, iese un experiment demn de dezbatere; în cel mai rău caz, iese un nonsens scenic generalizat.
Totuși, cu mare încredere în forțele proprii, m-am aruncat cu capul înainte, convinsă că îi voi convinge pe toți cei 12-13 actori din distribuție de perspectiva mea genială. Greșeala nr. 2. Oricât Haneke (Das weisse Band) și Lars von Trier (Dogville) le-am pus la repetiții, oricâte ore de Killer am jucat (cu rezultate dezastruoase, în care actorii începuseră să se certe pe foarte bune între ei, folosind elemente din trecutul trupei lor), oricâte explicații debitam (și eu doar pe jumătate convinsă), nu a fost chip să îi aduc spre acest dark side of humanity în care îmi doream să cotrobăim cu toții cu entuziasm. Ei jucau ce vedeau în text. Scria iubire, jucau iubire. Scria devotament, jucau devotament. Și nu îi condamn nici acum. Eu nu aveam uneltele de a convinge niște oameni total diferiți de colegii/ele mele actori/ițe tineri, chinuiți, dark și disponibili, cu care fusesem obișnuită până atunci.
Totul aluneca într-un sirop nemărginit, iar decorul miniatural și quaint, ca de Playmobil, și costumele clasice și pastelate îi conduceau oricum spre o zonă de confort în care orice potențial conflict scenic sau tensiune erau dezamorsate instantaneu. Când am început să mă impacientez, au început tensiunile - de la remarci pasiv-agresive, la insulte pe față, trimiteri verbale înapoi la facultate (când erau drăguți) sau spre origini (când erau mai puțin drăguți), la mici sabotări enervante, ajungându-se treptat la o scindare a întregii distribuții: pe de o parte, facțiunea care mă susținea, pe de cealaltă parte, seniorii trupei. Am căutat sprijin în conducerea teatrului - Greșeala nr. 3: nu că am apelat la ei, ci că n-am văzut de la început că nimerisem într-o perioadă de provizorat, cu un manager interimar și cu un vid de putere decizională. Pe scurt, am simțit în mod clar că nobody has my back și eram din ce în ce mai terifiată de repetiții. Mai și dormeam în teatru - Greșeala nr. 4 Orice aură de boemie a acestui aranjament dispare în momentul în care ești cazat în teatru, repeți în teatru, mănânci în teatru, mai și bei în barul teatrului unde se eternizează aceiași oameni în fiecare seară, cu shoturi de Unicum și cu povești din epoca de aur a teatrului. Spre premieră lucrurile s-au accelerat - Nu am înlocuit la timp un actor extrem de recalcitrant - greșeala nr.5. Nu am oprit asertiv cearta dintre alți actori - legată de dinamici ierarhice în interiorul trupei - greșeala nr. 6. Nu am insistat cu respectarea exercițiilor pe care tot eu le propusesem în perioada de început - greșeala nr. 7. De teama unor discuții interminabile, m-am închis inclusiv în fața actorilor care mă susțineau și care aveau nevoie de un ghid, orice ghid, oricât de bolovănos, așa cum mă simțeam eu atunci - greșeala nr. 8. Am tăiat fix scenele care ar fi putut conecta întregul, de teamă că e prea lung - greșeala nr. 9.
În timpul spectacolului, cu public în sală, stând sus în cabina tehnică, lângă valul de căldură generat de proiectoarele de urmărire, am experimentat disocierea. În mod real nu am amintiri cu forma finală a spectacolului pe scenă. Deși nu mă îndoiesc nicio secundă că era vai steaua lui. De la Haneke ajunsesem cumva la Hanna Barbera, naiba știe cum, că doar mama m-a făcut deșteaptă. Mă uitam pe scenă dar priveam în gol. M-am trezit doar auzindu-l pe unul din luminiști spunând unui coleg că abia așteaptă să se caseze decorul [să iasă din repertoriu spectacolul], ca să-și ia și el o căsuță pentru câinele din curte și o altă căsuță pentru copiii săi, să o pună într-un copac, să se joace. Atunci aproape că am plâns. Acum mi se pare cea mai cu sens idee în acea situație. Și eu aș zice azi la fel. Ah. Greșeala nr. 10 - să te simți atât de vinovat de propriile greșeli încât să renunți cu totul, timp de aproape doi ani de zile, să finalizezi orice alt proiect.
Nimic nu este definitiv și nici un eșec nu are un singur vinovat. Acea perioadă traumatizantă acum o văd comico-tragic și dacă ar fi să-i spun Elenei de atunci ceva - probabil în timp ce se baricadează desfigurată de dubii într-un colț al fumoarului, palidă și nemâncată - i-aș spune că Viața E În Altă Parte. Și să înceapă mereu cu un text sau subiect care o roade. Să elimine greșeala nr. 1. Aceea de a nu veni tu însuți la întâlnirea de pe scenă. Tot restul se rezolvă.
George Roșu, ilustrator: „Expunere internațională și intergalactică... bla bla...”
Acum vreo 7-8 ani primesc un mail:
„Dragă George, ne place tare mult ce faci și mai ales umorul tău (dacă aș avea 10 lei pentru fiecare mail care începe așa)... bla bla … dorim să colaborăm. Avem nevoie de un afiș pentru un festival internațional de muzică clasică (insert nume de compozitor), dintr-un oraș anonim de la munte... bla bla... nu avem bani... prima ediție... bla bla... facem să fie bine... expunere internațională și intergalactică... bla bla...”
Nu știu de ce m-ar căuta pe mine pentru design de afișe, dar probabil că aveam foarte mult timp liber, așa că decid să accept și cer detalii. Primesc un alt mail:
„Dragă George, atașat îți trimitem modelul de afiș. Este făcut de un prieten fotograf și trebuie doar să îi pui logourile, atașate și ele.”
Afișul trimis este desigur o porcărie și decid să le zic asta, cu gândul că input-ul meu valoros va ajuta Festivalul Internațional De Care Nu Ai Auzit (FIDCNAA). Vine și răspunsul: „Dragă George, poți face alt afiș. Ai mână liberă. Acela e doar de model. Tu ești artistul (dacă aș avea măcar 2 lei de fiecare dată când mi s-a spus asta)”. Și vine și varianta mea de afiș și după un schimb de vreo 3 săptămâni și circa 30 de mail-uri despre concept, paletă de culori, portretul compozitorului în 4 variante, variante de site, variante de logo-uri ale festivalului, comparații cu alte afișe din lume, moodboard-uri, caiete program, bannere, modele de bilete, modele de invitații (O frumusețe de afiș, pe cuvânt, revoluționar pentru afișele de gen. Școala poloneză ar fi fost invidioasă, ce să mai)... primesc asta:
„Dragă George sper că ești bine! Azi noapte soacra mea a avut un vis! A visat un cal alb alergând pe un câmp de lavandă (e posibil să nu fi zis lavandă, dar ăla era feeling-ul). Am decis împreună cu soția (dânsa era medic) să punem imaginea atașată pe afiș. Prietenul meu fotograf ne-a trimis un model...”
Ce mi-aș zice mie, la început de drum? Mi-aș trimite un mail:
„Dragă George, îmi place tare mult ce faci... Uite un sfat, ca să îmi placă și mai departe: NU LUCRA CU IDEILE CLIENTULUI sau ale soacrei lui.”
Ioana Pelehatăi, Scena9: „Să le fie de bine”
Nu prea am eu încredere în oameni în general. Însă, profesional vorbind, am mers (naiv și orbește) pe încredere. Am livrat traduceri de sute de pagini fără să fi semnat niciun contract, am așteptat luni de zile să fiu plătită, cu încrederea că voi fi, în cele din urmă - și nu mi-am luat niciodată țeapă.
Cu o singură și notabilă excepție.
Ea a venit de la o importantă companie de producție cinematografică și streaming, pe care nu o vom numi direct; însă, împrumutând modelul lui Arthur C. Clarke pentru computerul HAL din 2001: Odiseea spațială, îi vom spune, ăăă, GAN.
Așa. Era 2017 și GAN intra în producție cu un serial românesc. Cum e cutuma în industrie când vorbim de coproducții internaționale, scenariul trebuia tradus în engleză - și trebuia tradus ultrarapid. Aici merită spus că traduc scenarii de aproape 20 de ani, că am lucrat cu majoritatea caselor de producție din România și că, fără falsă modestie, mai toți clienții au fost mulțumiți de calitatea traducerilor. Dar să revenim la GAN. Producătoarea executivă a serialului fusese profund nemulțumită de precedenta traducătoare - ăsta ar fi trebuit să fie primul red flag. Al doilea: eu plecam în concediu, dar n-a contat, voiau traducerile de azi pe mâine, cu multe modificări și cu o birocrație colosală implicată în procesul de calculare a tarifului meu. Al treilea: regizorul, care îmi transmitea mai mult sau mai puțin direct că nu se înțelege neam cu producătoarea, mă suna zilnic.
Ca să nu ne lungim cu povestea - din cei parcă 3.000 de euro pe care trebuia să-i primesc, am primit 1.000. Asta pentru că producătoarea voia să-i număr la literă fiecare cuvânt tradus din fiecare draft, apoi să pun toate astea într-un Excel, apoi să semnez anexe peste anexe peste anexe. Adică niște muncă în plus, gratuită, care (trust me, am lucrat în industrie și-n alte roluri decât cel de traducător) de obicei revine vreunui asistent din departamentul de producție. M-am pus pe picioarele dindărăt și am refuzat să muncesc extra, așa că nici banii nu i-am primit pe toți. Nici până-n ziua de azi.
Epilog: Câțiva ani mai târziu, regizorul mi-a dat de înțeles că producătoarea avea pe cineva pe care voia pe rolul ăla de traducător, dar nu-și putuse impune protejatul. Am picat, cum s-ar zice, la mijloc, într-o industrie care nu mă trădase niciodată până atunci - adică până n-am dat de marile orgolii corporatiste ale unei companii internaționale. Ce să zic, să le fie de bine.
Că ai luat sau nu țeapă, că ai învățat sau nu din asta (deși, hopefully, ai învățat ceva), că ai fost dezamăgit sau încântat de ce-ai făcut la un moment dat, s-ar putea să-ți cadă foarte bine concluzia lui Alex Lungu - vocea, instinctul detectiv și coloana vertebrală din Cel Mai Bun Film Prost: „Tot ce putem face e să fim mai îngăduitori, că, oricum, toți o să greșim.”
Episoadele din Cel Mai Bun Film Prost le găsești pe pagina dedicată Scena9.
Sau pe Spotify, Youtube, Apple Podcasts sau oriunde asculți tu podcasturi.
Ne poți urmări pe Insta și pe Facebook.
Audiție plăcută!
