Umbli cu doctrine antiromânești sau îți faci tricou cu un simbol antiromânesc? Mergi la închisoare între 3 luni și 3 ani. Distribui imagini antiromânești? Pedeapsa e undeva între un an și 5 ani. Te bagi într-o organizație antiromânească? Ești bun, după caz, de 3-10 ani de pușcărie. Scutire primești doar dacă acționezi „în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public”. Sunt prevederi dintr-un proiect de lege privind prevenirea și combaterea antiromânismului înregistrat pe 28 iunie la Senat, inițiat de doi deputați ai Partidului Mișcarea Populară (PMP) și de un liberal și semnată apoi de parlamentari PMP, PSD și USR (aceștia din urmă și-au retras ulterior numele de pe listă). 

Prevederile, suficient de vagi pentru a umple dubele cu „antiromâni”, merg în nota Apelului pentru identitate, suveranitate și unitate națională lansat anul trecut de 84 de membri ai Academiei Române. Am vrut să aflăm care-i treaba cu antiromânismul și să umblăm un pic prin istorie pentru a înțelege ce s-a întâmplat atunci când mai-marii țării au vânturat cuvântul ăsta pentru a asmuți poporul. 

Ce e antiromânismul?

Cu „românismul” e simplă treaba: potrivit dexonline.ro, înseamnă „sentiment național al românilor”, „spirit românesc” sau, în unele cazuri, „cuvânt sau expresie specifică limbii române”. Antiromânismul, în schimb, e mult mai stufos. Proiectul de lege înregistrat la Senat luna trecută îl descrie în două feluri. Mai întâi, în expunerea de motive atașată documentului, antiromânismul e „o formă de luptă împotriva tuturor expresiilor de afirmare a identității românești, de contestare a suveranității naționale legitime a națiunii române, cât și de exprimare a unor idei, concepte, doctrine ori politici publice care vizează xenofobia în raport cu poporul român ori discriminarea negativă a acestuia”. 

În schimb, definiția din al doilea articol al textului de lege, mai cuprinzătoare, merge dincolo de faptele ce țin de amenințarea identității românești. Descrie antiromânismul drept „percepția referitoare la români exprimată ca ură împotriva acestora, precum și manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva românilor, îndreptate împotriva românilor sau ne-românilor, a proprietăților românilor, a instituțiilor comunităților românești sau a lăcașurilor de cult ale românilor”. Curentul „se manifestă și se proliferează tot mai agresiv”, după cum observă parlamentarii. 

Inițiativa e copiată practic după Legea privind unele măsuri privind prevenirea și combaterea antisemitismului, adoptată luna trecută de Parlament și promulgată acum câteva zile de președintele Klaus Iohannis. Faptele vizate și pedepsele propuse sunt aceleași, până și definițiile coincid. Inițiatorii legii antiromânismului au înlocuit doar cuvântul „antisemitism” acolo unde apărea. 

La ce-o fi bună legea antiromânismului?

Pentru a-și susține cauza, inițiatorii fac, de-a lungul câtorva paragrafe, un tur de istorie cu de toate: pleacă de la folosirea termenului de „vlah” cu sensul de popor inferior, trec prin persecutarea românilor ardeleni din vremea Imperiului Austro-Ungar și la umilirea moldovenilor din Imperiul Țarist, pomenește apoi masacrul de la Fântâna Albă din 1941, pentru a ateriza în Transilvania de azi, cadru pentru „manifestări antistatale, antiromânești, segregaționiste, șovine”. Aceste manifestări - de la eforturile autorităților din Harghita și Covasna de a impune limba maghiară și simbolurile proprii la „înmulțirea organizațiilor extremist-revizioniste” - sunt descrise în detaliu și par să constituie miza proiectului de lege.

Deși e unul dintre cei trei semnatari inițiali ai proiectului, liderul PMP Eugen Tomac face un pas în spate: „Eu am fost - ca și mulți alți colegi - co-inițiator în sensul că un grup de colegi a inițiat acest demers. (...) Din solidaritate cu colegii, am zis: «Hai, dom'le, dacă vreți s-o facem...», dar nu mi-am imaginat că ea poate avea un alt sens. Cred că lucrurile trebuie regândite.”

Inițial, Tomac vedea legea ca pe-un mod de-a sancționa excesele autorităților locale, de-a trasa o linie clară între ceea ce pot face și ce nu: „Am avut situația de la Sfântu Gheorghe, unde un primar sărit de pe fix a dat jos toate steagurile României de pe clădirile instituțiilor și a arborat doar steagul Ungariei pe 15 martie. Pentru a nu încuraja gesturile astea extreme, trebuie să-l răcorești ca să-l liniștești. În rest, ar fi o prostie să creăm o lege care să fie în mod abuziv interpretată de niște politicieni hoți, că sunt destui.”

Îl întreb dacă o afirmație de tipul „România e o țară de hoți” ar fi, din punctul său de vedere, un atac la adresa românilor: „Ferească Dumnezeu! Păi primul care ar sări în sus ar fi Dragnea. (Râde) Nu, noi suntem un popor care iubește umorul. (...) Chiar dacă ar spune cineva că «primul ministru este un hoț» sau «președintele este un hoț», nu înseamnă că e un atac. Ar însemna să nu înțelegem democrația.” Tomac zice că, pentru a evita interpretările de felul ăsta, vrea să reia discuțiile pe proiectul de lege în toamnă.

Modalități de utilizare

Retorica naționalistă a denunțat adesea antiromânismul de-a lungul ultimului secolul, „sub toate formele, firește mai ales în privința evreilor”, spune istoricul Adrian Cioflâncă. „Legislația legionară - continuată apoi de legislația antonesciană - avea și scopul de a combate manifestările antiromânești”, explică el. 

Cedarea către sovietici a Basarabiei și Bucovinei de Nord din iunie 1940 prilejuiește apariția tezei „evreului sabotor” ce-i face viața grea soldatului român nevoit să se retragă, amintește istoricul Liviu Cărare în lucrarea „140 de ani de legislație minoritară în Europa Centrală și de Est” (ed. Gido Attila, Horvath Istvan, Pal Judit, Edit. Institutului pentru Studierea Problemelor Minorităților Naționale, 2010). O unitate de grăniceri raportează că evreii „au inițiat manifestații antiromânești, au rupt steagul național și au scuipat pe el, au înălțat și fluturat steagul roșu pe monumentul Unirii”. Asemenea descrieri modelează legislația și măsurile antisemite, începând cu luna august a acelui an. Unul dintre aceste documente, ce se dorea o chartă a drepturilor românilor, menționa că salvarea „Nației” poate fi realizată numai prin elaborarea unui „sistem juridic izvorât din realitățile românești”. Trecea apoi la interdicții pentru evrei, între care aceea de a dobândi proprietăți la sate, de a purta nume românești, de a învăța în aceleași școli cu românii. Un decret din septembrie 1940 preciza că „teatrele şi trupele de teatru evreieşti vor fi obligate să menţioneze, pe firmele lor şi în toate foile de publicitate, specificaţia de «teatru evreiesc». Pe scenele acestor teatre se vor putea reprezenta piese în limba română, cu condiţiunea să nu fie vorba de opere ale autorilor sau compozitorilor români, precum şi ca piesele jucate să nu aibă tendinţe anti-naţionaliste
sau antiromâneşti.” Iar interdicțiile s-au tot înmulțit după aceea. Peste 300.000 de evrei din România au fost uciși în Holocaust.

Ilustrație: „RO_Jailando”, de Mircea Mocanu

„De la dușmanii din afară ne poate veni ciuntirea trupului țării, iar de la cei dinăuntru otrăvirea și ticăloșirea neamului.” - mareșalul Ion Antonescu despre „dușmanii poporului”, într-un interviu din martie 1943 acordat scriitorului I. Al. Brătescu-Voinești