După ce zilele trecute vă propuneam să citiți o poveste autobiografică în benzi desenate despre viața de familie disfuncțională, azi ne pune pe gânduri - pe aceeași temă - un psiholog-jurnalist. Oliver James (a nu vă lăsa induși în eroare de rezultatele căutărilor pe Google, care îl bagă la înaintare pe Jamie Oliver) încearcă să demonstreze că ce ni se întâmplă în copilărie are un efect mai important asupra vieții de adult decât factorii genetici și mediul social. Oliver pune cap la cap povești și studii adunate sub titlul „Te-au făcut la cap„ (”They F**** You Up: How to Survive Family Life”), fără doar și poate inspirat din versurile lui Philip Larkin. O introducere mai bună nici că se putea la cartea psihologului britanic, aflată în curs de apariție la Editura Vellant: ”They fuck you up, your mum and dad. / They may not mean to, but they do. / They fill you with the faults they had / And add some extra, just for you.”

 

Actriţa Mia Farrow a fost al cincilea din opt copii. La vârsta de nouăsprezece ani, şi-a exprimat regretul faţă de această situaţie, spunând unui jurnalist că „un copil are nevoie de mai multă iubire şi afecţiune decât cea pe care o poţi obţine într-o familie numeroasă“. La vârsta de douăzeci şi unu de ani, a născut pentru prima oară (gemeni), iar la puţină vreme a urmat un fiu. Acum le putea oferi acea viaţă într-o familie de dimensiuni moderate, pe care ea nu o avusese niciodată. Însă în mai puţin de un an adoptase doi bebeluşi vietnamezi. În decursul următorilor doisprezece ani a mai făcut un copil şi a mai adoptat alţi şase. În total, doisprezece copii îi spuneau mamă. Astăzi, Mia Farrow spune: „Avantajele unei familii numeroase sunt enorme. Vreau să recreez mediul copilăriei mele“.

La un moment dat, şi-a şters din memorie ce înseamnă să te pierzi într-o mulţime de fraţi, dar probele ştiinţifice arată că la nouăsprezece ani avea dreptate. Este uşor de înţeles de ce e dificil să satisfaci nevoile unei familii foarte numeroase. Progeniturile familiilor cu cinci sau mai mulţi copii sunt mult mai predispuse la delincvenţă sau boli psihice. Doi dintre copiii adoptaţi de ea au fost deja condamnaţi pentru furt din magazine. A încerca să satisfaci nevoile a doisprezece copii fără ajutorul niciunei bone, după cum se mândreşte Farrow, poate să aibă ca rezultat copii care tânjesc după dragoste şi atenţie şi care sunt lipsiţi de individualitate. 

Atunci când se combină cu divorţuri multiple, acest fapt are şi mai multe şanse să producă fete care îşi vor folosi sexualitatea pentru a obţine adoraţie şi siguranţă neprecupeţite din partea unor bărbaţi suficient de bătrâni pentru a le fi tată… fete precum Soon-Yi, fiica adoptivă a lui Mia, acum căsătorită cu fostul partener al acesteia, Woody Allen… sau însăşi Mia, evident copilăroasă la douăzeci şi unu de ani, al cărei prim soţ, Frank Sinatra, avea cincizeci de ani când s-a căsători cu ea (al doilea soţ, muzicianul André Previn, avea cu şaisprezece ani mai mult decât ea). Farrow ar fi trebuit să ştie aceste lucruri mai bine decât oricine, aşa că ce o fi fost în capul ei? Cum a putut să recreeze acel mediu al copilăriei despre care ştia, cel puţin la nouăsprezece ani, că fusese deprivant? Poate că moştenise o genă care o făcea să şi dorească o familie numeroasă. Dar de asemenea este posibil ca acest comportament al ei să fie explicat de zicala „Cei care uită trecutul sunt condamnaţi să l repete“.

Nu doar cei asemenea Miei Farrow ajung să îşi retrăiască trecutul – toţi facem asta. De fapt, măsura în care repetăm experienţele din copilăria noastră este extraordinară. Modul în care ne purtăm cu prietenii noştri, ca şi modul în care ne alegem partenerul, abilităţile şi interesele noastre referitoare la muncă, practic aproape orice ţine de psihologia noastră de adult, reflectă în mod continuu copilăria noastră, în experienţa noastră de fiecare clipă. 

Unele experimente recente au arătat, de exemplu, că atunci când cunoaştem oameni noi impunem asupra lor unele preconcepţii bazate pe relaţiile noastre din copilărie. Inconştient, îi confundăm cu personaje din drama care a fost odată viaţa noastră de familie. Numele acestora, modul în care vorbesc şi felul în care arată, oricare dintre sutele de mici detalii ne pot declanşa amintiri din scenariul de familie originar, pe care le impunem apoi acelei noi persoane. 

Nu numai că relaţionăm cu apropiaţii noştri în funcţie de intrigile şi rolurile din copilărie, dar experimentele sugerează că ajungem chiar să-i facem pe aceşti oameni să se poarte în modurile cu care eram obişnuiţi pe vremea aceea. Fie că eram consideraţi copilul drăguţ şi adorabil sau oaia neagră a familiei, ne străduim să găsim oameni care ne consideră astfel. Dacă nu vor să facă asta, îi manipulăm să ne trateze în acest mod sau pur şi simplu considerăm că ei ne văd în felul acesta, indiferent care e adevărul. Nici nu e de mirare că ne e atât de greu să găsim partenerii de viaţă sau prietenii potriviţi. Mai întâi le cerem să se potrivească în scenariul copilăriei noastre, apoi, pentru ca relaţia să funcţioneze, trebuie să ne potrivim şi noi în povestea lor inconştientă. Aceasta dovedeşte adevărul din spatele glumei cu care Woody Allen îşi încheie filmul Annie Hall. Un bărbat se duce la psihiatru şi îi spune că soţia lui crede că e găină. Atunci psihiatrul îl întreabă de ce nu o părăseşte, la care bărbatul răspunde „Îmi trebuie ouăle“. Asta sintetizează destul de bine toate căsniciile pe care le-am cunoscut eu vreodată: fiecare are nevoie de nebunia celuilalt. 

Există alte probe noi şi uimitoare conform cărora comportamentul Miei Farrow se datorează nu genelor, ci modului în care a fost crescută. Tiparele electrice şi chimice care fac ca gândurile şi sentimentele din creierul fiecărei persoane să fie unice sunt influenţate enorm de comportamentul faţă de acea persoană în copilărie. De exemplu, dacă mama cuiva a fost depresivă, gândurile şi sentimentele produse de această situație s-au concretizat în diferite tipare electro-chimice măsurabile din lobii frontali ai emisferei drepte a creierului acelei persoane. Psihologii ştiu că aceste tipare nu sunt moştenite, pentru că ele nu există la naştere, apărând doar dacă mama se comportă depresiv atunci când relaţionează cu copilul. Deşi nu sunt imuabile, cu cât aceste tipare sunt stabilite mai timpuriu, cu atât sunt mai greu de schimbat. În afară de cazul în care între timp intervine o experienţă radical diferită, ele rămân prezente timp de mulţi ani. Disfuncţiile emisferei drepte a creierului sunt acum puse în legătură cu numeroase boli psihice. 

Ca şi undele cerebrale, chimia corpului nostru este influenţată extrem de mult de creşterea noastră timpurie. De exemplu, hormonul cortizol este secretat ca reacţie la ameninţări sau la alte solicitări de acţiune din partea mediului. La oamenii normali, nivelul lui urcă şi coboară în funcţie de ce se întâmplă la un anumit moment, dar dacă în primii aproximativ şase ani de viaţă am trăit într o familie foarte stresantă, acest fapt va funcţiona ca un termostat, setând nivelul nostru de cortizol la maturitate prea sus sau prea jos. Dacă un adult a fost ameninţat în mod constant în copilărie, având părinţi agresivi, neglijenţi sau intruzivi, sistemul acelei persoane poate fie să se dezactiveze (nivel scăzut), fie să se blocheze în alertă permanentă (nivel ridicat). El sau ea poate să aibă un nivel scăzut şi inert de cortizol pentru că pur şi simplu s-a obişnuit prea mult cu stimulii care îţi cer să lupţi sau să fugi, astfel că nu mai declanşează hormonul; sau are un nivel ridicat constant, fiind întotdeauna gata să reacţioneze rapid în faţa pericolului. Adulţii care au fost maltrataţi în copilărie au un model al cortizolului specific, care reflectă tipul maltratării. Cei abuzaţi sexual în copilărie au ca adulţi un nivel ridicat, în timp ce aceia care au fost trataţi cu răceală şi cărora le-a lipsit afecţiunea au un nivel scăzut. 

„Te-au făcut la cap” de James Oliver, în traducerea lui Ciprian Șiulea, este în curs de apariție la Editura Vellant.