În 1995, Biserica Ortodoxă Română trimitea un memoriu către guvern prin care cerea să fie păstrată incriminarea homosexualității în Codul Penal, iar Ion Iliescu încă era președinte – un an mai târziu, Articolul 200 care incrimina homosexualitatea era înăsprit, iar Emil Constantinescu câștiga alegerile prezidențiale, în bună măsură și datorită întrebării dificile adresate oponentului său într-o dezbatere televizată: „Credeți în Dumnezeu, domnule Iliescu?”. Greve, inflație, sărăcie, primul McDonald’s, generația Pro și un album tragicomic care poate fi despre toate astea și încă multe altele: Țara te vrea prost. În 2021 a fost remasterizat și pentru prima dată lansat în format vinil. Ce a însemnat albumul celor de la Sarmalele Reci în anii ‘90, dar mai ales ce poate înseamna și astăzi, plus mărturii ale lui Florin Dumitrescu, unul dintre fondatorii trupei și textierul acesteia, în rândurile care urmează.
***
„Sarmalele Reci cântau deja din 1993, dar pe vremea aceea era greu să scoți un disc. Trupele mai vechi așteptaseră mulți ani până să prindă un split (n.r.: un EP care se împarte între compozițiile a două trupe, vezi populara serie Formații rock a casei de discuri Electrecord) pe o față de disc. Dar nici nu voiam să ne gândim la album! Mihai Iordache și cu mine eram radicali și declaram ca pe un manifest credința noastră în arta vie, directă. Sarmalele Reci se exprimă live pe scenă, cine vrea să asculte, să vină la concert, așa ziceam. Numeam discurile și casetele niște conserve de sunet lipsite de viață. Le recunoșteam rolul de a tezauriza un material muzical, dar declaram război industriei muzicale, cu toate tertipurile ei de marketing”, mărtuisește Florin despre primii ani ai proiectului.
„Ce ne-a înduplecat, după doi ani, să acceptăm oferta casei de discuri Vivo, cu acționari polonezi, de a înregistra un album era proliferarea de înregistrări neautorizate din concerte care circulau, de la cântece trase sporadic cu microfonul din sală și difuzate la radio până la întregi casete bootleg, cu copertă xeroxată, înregistrate pe șest de sunetiști prin masa de mixaj. Colegii mei muzicieni erau scandalizați de calitatea înregistrărilor și au hotărât să rezolve această problemă: hai să tragem un disc, să reprezinte oficial Sarmalele Reci”, contextualizează Florin apariția primului lor disc.
Ca un făcut, Ministrul Educației de la vremea respectivă stabilea plata unor taxe imense pentru restanțe și repetenție în învățământul superior, iar în octombrie 1995 peste 15.000 de studenți ieșeau să protesteze în stradă. „Liviu Maior, nu fi hoț, / Că studentul nu e prost” sau „Ieri golani, azi repetenți / Ieri repetenți, azi guvernanți” au fost două dintre sloganurile rămase în memoria colectivă (și pe care superstarul Selly le-a ratat, bunăoară, cu ocazia „manifestului” său pentru educație). Cântecul care dădea numele albumului celor de la Sarmalele Reci pica oportun: „Ah, ce frumos, / Viitorul luminos / li se-arată celor idioți. / Deci fii supus / față de cel mai sus pus, / Nu uita că țara te vrea prost!”. Ba chiar mai mult decât „prost” – dator vândut. Educația avea să rămână, până astăzi, un compartiment important al societății românești supus nenumăratelor reforme zadarnice și subfinanțării, cu rezultate tot mai vulnerabile de la an la an, de la o guvernare la alta.
Școala de cartier însemna supraviețuire. Profesori resemnați și elevi revoltați formau o familie de neadaptați într-un (nou?) context sălbatic, acela al unei decade a „combinațiilor” și „pilelor”: „Mai cinstit e să-ți găsești o cunoștință, / Ea să te servească, tu să o servești. / Un spate solid, te va promova rapid / În armata națională a capetelor seci”, concluzionează același cântec. Societatea românească abia era la primele cursuri despre capitalism, iar prima lecție, și cea mai dură, era că nimeni nu începe, realmente, de jos către succes.
În aceeași lume sarcastică & nemulțumită a Sarmalelor Reci, nici măcar anticomunismul post-revoluție nu era inocent: „Să tot fii anticomunist / Pe banii unui activist. / Eu unu' am fost sărac mereu / Tu ești golan? Atunci ce-s eu?” („Blues-ul băiatului sărac”). Pe lângă scepticismul vizavi de figuri influente ale anticomunismului post-decembrist, Sarmalele Reci mirosea încă de atunci cărarea pe care o vom apuca. Și în care ne aflăm și astăzi.
„Versurile acelea exprimau revelația pe care am trăit-o noi, cei mai proletari care mergeam la protestele din anii aceia: că excesul de zel ascunde ceva dubios. Cine strigă cel mai tare «Jos comunismul!» e posibil să o facă pentru a-și camufla vinovățiile. Pe urmă, tot ascultând albume și recuperând informația muzicală care ne fusese interzisă în anii '70-'80, am descoperit că este o tematică socială intens dezbătută în rockul englezesc: tinerii care provin din medii mai modeste sunt obligați să «poarte cravată», să se conformeze convențiilor sociale dintre cele mai stricte, în timp ce copiii de ștabi mimează boema și rockereala mizerabilistă (de aici și «blugii rupți și geaca decolorată»)”, completează Florin.
Jocurile politice, ca și deunăzi, în cazul mișcării #rezist, erau provocate de iluzia unei schimbări urgente a celor de la putere, în folosul partidelor din opoziție. E marea dezamăgire a așa-zisei societăți civile: nu ieșim în stradă pentru a cere o viață mai bună, indiferent de culoarea guvernului, ci pentru a schimba un partid cu altul – de cele mai multe ori, pe cel de stânga cu altul liberal. Iar, deseori, chiar ieșind în stradă cot la cot, oricât de ridicol poate părea ulterior, cu reprezentanți ai partidului respectiv – Dacian Cioloș alături de protestatari în Piața Victoriei sau artiști care să susțină diverși candidați politici ai opoziției nu sunt surprize (apropo, Alexandru Arșinel a făcut campanie electorală pentru Emil Constantinescu în 1996, pentru ca apoi să fie de partea PSD-ului), cât mai degrabă consecințe firești ale politizării și descompunerii socio-politice de genul „ori cu noi, ori cu ei”, propăvăduite timp de peste 20 de ani. „Nu suport politica, n-ascult niciun discurs. / Toată chestia asta / Mă face să vărs”, cânta inflexibil Zoltan Andras pe primul cântec al discului, „Vărsătorul”. O poziție fermă pe care Sarmalele Reci au păstrat-o până astăzi.
„În 1996, un candidat la președinție a fost introdus pe scenă de către organizatori tocmai înainte de recitalul Sarmalelor, când băieții încă se cablau”, își amintește Florin. „Era punctul culminant al unui concert cu mai multe trupe de la Sala ASE. Candidatul era Emil Constantinescu. Studenții veniseră mai ales pentru Sarmalele Reci și staff-ul de campanie plănuise acel moment ca favorabil. Probabil că au zis despre trupă: ăștia-s de ai noștri, că îl atacă pe Iliescu, suntem între prieteni. Zoltan, care era destul de timid pe atunci, a știut să reteze cu tact și hotârâre acel moment de tip «cal troian»: oamenii din sală au veni să ne asculte pe noi, nu să li se facă propagandă electorală.
Publicul era în delir. Cred că l-ar fi votat toți președinte, chit că erau doar vreo două sute de studenți economiști. Constantinescu a zâmbit, a bâiguit ceva și s-a retras.
Cu un an înainte, a fost ceea ce s-ar putea numi o concesie. Sarmalele aveau de cântat într-un oraș unde nu mai fuseseră până atunci (Târgoviște, cred). Era o cântare de club, dar fiind un fief FSN (denumirea de atunci a PSD), organizatorii s-au temut de probleme cu autoritățile și i-au rugat pe băieți: «Nu o cântați pe aia cu Ilici»”. E vorba despre piesa „Ilici Ilici uber alles”, cu mesaj virulent anti-Iliescu.
Sarmalele Reci preconizau, de fapt, o societate care avea să ajungă să nu mai creadă în nimic (ne putem aduce aminte cum la alegerile prezidențiale din 2000, o bună parte dintre votanții lui Emil Constantinescu au virat spre Vadim Tudor) și să nu mai aibă nicio idee despre cum ar putea să arate viitorul. Premoniția deziluziei se distinge cel mai limpede pe al șaselea cântec: „Azi noapte am visat / Că zburam fermecat / Printre mii de baloane, / Porumbei și avioane. / Ca fulgeru' în zori / În cer fără nori, / Magistrală albastră / Părea patria noastră. / Cine să transforme poate visul în realitate? / Cine, cine altul decât… / Nicu Ceaușescu – președinte!”.
„Nicu Ceaușescu era, în acel cântec, prototipul de moștenitor al lui Ceaușescu senior în mentalul multor români”, completează Florin. „Simbolic, era tot un alter ego al lui Iliescu, pentru că Iliescu era privit ca «urmaș la tron», ca viitorul tătuc. Dar explicit era numit Nicu Ceaușescu, fiul natural al dictatorului, ceea ce a fost problematic, mai ales după ce Nicu a murit în condiții suspecte. Băieții nu au mai inclus de atunci cântecul în setlist, l-au mai cântat doar la request-uri speciale.”
„Între timp, am devenit mai pasivi, mai indiferenți în atitudinea noastră față de societate. Iar societatea civilă s-a instituționalizat între timp. Astăzi, dacă le cânți oamenilor «Țara te vrea prost», se uită la tine și ridică din umeri: «și ce dacă?»”, constata vocalistul Zoltan Andras într-un interviu pentru Observator cultural din 2004.
„Da, cei mai blazați tind să spună «așa, și?», dar eu cred că e doar o formă de ironie, pentru a exprima banalizarea răului. În medie, o dată pe lună, apare câte un editorial sau câte o postare de blog care se raportează la cântecul ăsta. Aproape toți marii gazetari români ne-au citat. O frecvență mai mare a acestor editoriale e în preajma unor evenimente precum bacalaureatul sau începerea anului școlar, când devine mai evidentă criza din educație, întreținută mai mult sau mai puțin strategic de către sistem”, completează Florin.
Rock-ul alternativ românesc al anilor ‘90, în contrapartidă cu rock-ul progresiv al decadelor trecute (mimetic stilistic și retrograd, impotent sau poate chiar implicat politic – vezi de la Phoenix ori Iris spre Direcția 5 sau Holograf), nu se lua neapărat în serios din punct de vedere stilistic (mai târziu, cam după anul 2005 încolo, toată lumea voia să sune „bine”, ca în Vest, iar versurile, majoritar stângace, în limba engleză deveneau must have), pentru că mai important era sentimentul ori metafora. Fie că era vorba despre rimele melancolice ale unor Compact sau poezia postmodernistă a unor Vama Veche, compoziția doar le potența sau le nuanța.
În cazul Sarmalelor Reci, aceasta avea influențe funk rock asumat ironice (pe trend în acea vreme, datorită unor staruri pop ca Prince ori Red Hot Chili Peppers) sau chiar glumițe cu referințe culturale, precum cea la filmul-popcorn Liceenii Rock’n’Roll („Țara te vrea prost” are câteva ecouri evidente ale cântecului „Doar cand ai prieteni”). Sau, dacă nu, direct pastișe pe față, cum e „Blues-ul băiatului sărac” la „Mannish Boy” sau „Violeta” în stil bossa nova.
Atunci, „Vestul” era tradus, adaptat și canibalizat local, fie naiv (Compact), fie ambițios (Vama Veche), fie ironic: pe lângă Sarmalele Reci, mai avem câteva exemple concrete, de la Timpuri Noi către Vank ori chiar Vița de Vie în anumite momente.
Iar Țara te vrea prost e, mai presus de toate, neorealism. Fie cu fente italiene („Violeta duce găleata la gunoi. / Toți băieții de la scara trei / O privesc cum duce / Găleata la gunoi / Și suspină lung în urma ei”), fie descurajant („Gașca de la bloc / Nu mai e deloc, / Din toți locatarii, / Numa' pensionarii”), fie cu glumițe orientalizate („Tatiana, Tatiana, / Tu mă porți către Nirvana”), fie cu frustrări balcanice (preluarea unui cântec din folclorul urban, pe care unii dintre noi poate și-l aduc aminte din autobuze sau metrouri: „Mamelor din lumea-ntreagă, / Eu vă dau un singur sfat / Nu lăsați copii pe stradă / Din cauza lu' bărbat”), lumea textierului Florin Dumitrescu & co. era una despre care se putea vorbi atât pe scările facultăților din centrul orașului, cât și în spatele blocurilor, la un grătar sau spălatul covoarelor. Influență și relevanță comunitară pe care în decadele următoare rock-ul alternativ avea să le irosească, după ce a virat în bună parte către ermeticul și monotonul indie, față de care, ca o lovitură de grație, radiourile comerciale s-au eschivat și, în cele din urmă, îndepărtat iremediabil.
Mai departe, despre stilul Sarmalelor Reci, Florin consideră că „dedesubtul citatelor și aluziilor, compozițiile aveau originalitate și un anumit tupeu. Sarmalele Reci se desprinseseră de filonul dominant al rock-ului românesc de a copia muzică de afară. Lumea nu știa să ne încadreze, să ne eticheteze, pentru că nu urmam o linie stilistică anume. Colegii mei muzicieni aveau uneltele creative necesare unor compoziții inovative, chiar cu anumite îndrăzneli experimentale pe care le aduceau din jazz. Asta a fost derutant, chiar și pentru melomani. Multă vreme, muzica Sarmalelor nu a fost apreciată la adevărata valoare, pentru că era prea subtilă pentru un tip de receptare prea șablonard.”
Dacă șase dintre cele zece cântece pe de album au nuanțe socio-politice, celelalte patru sunt, oricât de abrupt ar suna asta, despre femei. De fapt, dacă putem rezuma Țara te vrea prost (sau, de ce nu?, chiar anii ‘90) în două cuvinte, acestea sunt: politică și sex (OK, Gică Hagi președinte încă e de actualitate). Două preocupări de bază ale capitalismului nostru adolescentin și problematic. Trebuie să avem în vedere că vorbim despre o perioadă în care totul era permis, de la fetișul unei „nopți de vis” a două minore cu un Moș Crăciun tinerel, până la empowermentul ghetto al celor de la L.A.: „Așa-s femeile, toate sunt perverse, / Vor numai bani, merg pe interese”.
Dezinhibați și excitați brusc de o inflație a liniilor fierbinți, a revistelor & filmelor erotice sau, cum observă și Sarmalele Reci, a faimoaselor minijupuri, societatea românească a primei decade, cât și acest album, n-aveau cum să nu fie (și) despre sex. De la agățatul de rutină în cluburi studențești („Eu stăteam și beam la o masă, / În discotecă la Preoteasa, / Tu te rezemai de perete / Într-un grup mai mare de fete / Și priveai spre ring enervată, / Așteptai să fii invitată”), la intelectuale „care nu poartă nimic pe sub tricou” (ce să mai vorbești despre cărțile lui Steinhardt în astfel de condiții?!) sau feministe „care studiază tantra”. Sarmalele Reci fentau misoginismul (deși nu-i bănuiesc deloc de asta) prin sarcasm de situație ori comportament.
Sau prin sinceritate, cum recunoaște Florin: „În albumele mai de maturitate avem cântece în care ne exprimăm dragostea și prețuirea față de femei cu mai multă tandrețe. În primii ani aveam un mod brusc, direct și necizelat de a vorbi despre libido și atracție sexuală. Azi îmi întreb prietenii, și cu precădere prietenele, dacă nu eram prea bădărani în Preoteasa sau Tantra. Primesc asigurări liniștitoare, că ar fi expresii hiperbolice ale unei iubiri năbădăioase.”
***
De fiecare dată când scriu despre unele dintre cele mai importante albume românești, îmi e dificil să închei textul, pentru că despre fiecare dintre ele se pot scrie zeci și sute de pagini. Dar voi încerca și de data asta. Țara te vrea prost e neverosimil de fluent în peisajul românesc chiar și astăzi. E concret, sarcastic și ingenios. E o hartă a acelor ani, detașată și, în același timp, critică politic. O hartă după care ne putem ghida şi astăzi, fără să ne rătăcim. O sondare locală, fără prejudecăți. În mod ironic, trupa asta, ca și altele care au un limbaj autentic & nonconformist (mă gîndesc mai ales la Timpuri Noi, Vama Veche sau Robin and the Backstabbers), a fost considerată elitistă de către breaslă, dar am o teorie personală de ce se întâmplă asta: tocmai pentru că restul fac (sau îşi doresc să facă) parte dintr-un establishment.
De fapt, asta fost și dilema Sarmalelor, îmi zice Florin: „Am vrut să cântăm simplu, despre viața oamenilor simpli, dar am fost percepuți ca prea intelectuali. Era o prăpastie între sursa noastră de inspirație (realitatea cotidiană) și destinația pe care o căpăta mesajul (mediile cultivate). Abia peste mai mulți ani, cu hitul «Șpriț de vară», din 2001, aveam să ajungem la sufletelor celor mulți, ținându-ne totuși standardul calitativ deopotrivă al muzicii și al textului”.
Fotografii via Sarmalele Reci / fb. Fotografia principală a fost realizată cu ocazia festivalului „Zilele Culturii Românești” din Germania, organizat de Mircea Florian, 1994.
