Sertarele. Țara moartă, filmul experimental regizat de Radu Jude, este ca un dulap cu sertare. În unele, sunt fotografiile lui Costică Acsinte, fotograf din Slobozia prodigios și încă prea puțin cunoscut. Colecția Costică Acsinte a fost restaurată și pusă în valoare recent de Mario-Cezar Popescu. Selecția făcută de regizor cuprinde fotografii cu anonimi, de condiție modestă, low-middle class, oameni în uniformă, copii, surprinși în familie, la locul de muncă, la birtul din localitate, pe câmp sau pe drum, la ceremonii private sau publice, la vânătoare sau la masă. Mediile sociale vizate de Acsinte au fost aceleași ca în cazul lui Iosif Berman, dar tehnica de fotografiere e diferită. Berman prefera instantaneele, luate de obicei fără acordul celor fotografiați, surprinzând mișcarea, pieziș. Acsinte fotografiază frontal, static și, deși fotografiile sunt făcute afară, este utilizată tehnica de studio. Privirea în cameră exprimă acordul pentru consemnare fotografică.
Al doilea set de sertare din film îi constituie inserturile de voce. Vocea din off preia, în paralel cu fotografiile ordonate cronologic, pentru intervalul 1937-1946, bucăți din Jurnalul lui Emil Dorian, o cronică lucidă și premonitorie a dezastrului adus de antisemitism, Holocaust, război și comunism.
Al treilea set: înregistrări provenite de la Arhiva Națională de Film cu jurnale de știri sau mesaje de propagandă din timpul lui Carol al II-lea, al legionarilor, al lui Antonescu și din vremea instalării comunismului.
Inserturilor audio se completează între ele, dar, aparent, nu au nici o legătură cu fotografiile, care privesc viața socială și privată. În fapt, se poate vedea destul de ușor că o parte dintre fotografiile selectate de Radu Jude sunt conotate politic - prin uniforme, saluturi, decorații, centuri și alte însemne vestimentare sau contextuale.
Pe de altă parte, acest paralelism este mesajul principal al filmului. E un fel de documentar despre „vieți paralele”.
Asta este mereu o reflecție tulburătoare: cum este posibilă viața privată în vremea catastrofei? A trebuit să comentez recent pentru o revistă faimoasa intrare din Jurnalul lui Kafka din 2 august 1914: „Germania a declarat astăzi război Rusiei. După-amiază am mers la înot”. În tot Jurnalul, Kafka abia de se referă la politică și la război (și, cu toate acestea, scrierile sale sunt o extraordinară critică a lumii moderne și o profeție înspăimântător de precisă asupra nenorocirilor ce aveau să vină). Faptul că există viață civilă, viață privată, viață normală dincolo de catastrofă pare ultragiant. Separarea destinului victimelor de viața celorlalți este un afront etic. Astfel de lucruri s-au normalizat în timpul Holocaustului și comunismului, iar filmul lui Radu Jude sugerează foarte bine asta.
Oglinda
În psihologie se admite în general că reflexia persoanei în oglindă are rolul ei în formarea eului. În accepțiunea vulgară, aparatul foto este o simplă mașinărie de copiat realitatea, iar fotografia este cea mai realistă, mai umilă reprezentare a materialității noastre.
Istoricește vorbind, ne putem uita la aceste fotografii ca la o ilustrare reprezentativă a identității noastre din trecut. Și acum vine întrebarea: ne recunoaștem în fotografiile de oameni obișnuiți ale lui Acsinte? Probabil că nu. Am trei explicații pentru asta.
Unu. Există un deficit de reprezentare vizuală a identității naționale. Istoria noastră s-a scris cu foarte multe litere și prea puține imagini. Fototecile din arhive și din colecții private nu sunt puse în ordine și nu sunt valorificate. Sub dictatură, au fost puse la index, selectate ideologic, cenzurate, blamate. O fotografie neconformă găsită la o percheziție putea să aducă închisoarea.
Doi. Falsificarea sistematică a istoriei a produs un soi de bovarism cultural. Nu ne plac tipii ăia îmbrăcați dubios din poze. Ne repugnă cei în uniformă, fără să vrem să știm că erau mulți. Pentru orășeni, parcă sunt prea mulți țărani în fotografii. Pentru obrazele subțiri, prea mulți proletari.
Trei. Înfrumusețarea ideologică a istoriei naționale, care a selectat idiosincratic felii de trecut utilizabil și a îmbrăcat grosolan cu beteală restul istoriei, ne-a îndepărtat, de fapt, de propria istorie, de istoria reală, de istoria neconvenabilă despre care Emil Dorian vorbește mai bine decât mulți dintre istoricii galonați de astăzi. Am ajuns să ne privim trecutul ca o țară străină (cum ar spune David Lowenthal).
Ne putem imagina același personaj din fotografiile lui Costică Acsinte purtând, pe rând, uniforme din timpul lui Carol al II-lea, al legionarilor, al lui Antonescu și din timpul comuniștilor. În fapt, așa s-au și întâmplat lucrurile. La Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, în dosarele personale ale multora se găsesc jurăminte depuse, succesiv, pentru toate dictaturile.
Așadar, schizofrenia acelor vremuri nu s-a tradus doar printr-un paralelism între biografiile mai multor categorii de oameni. Cei mai mulți oameni au avut, fiecare, vieți paralele, sincronic sau diacronic.
De aceea, cred că metafora dulapului cu sertare descrie mai bine filmul lui Radu Jude decât sintagma „vieți paralele”. Compartimentarea vieții a fost esențială pentru supraviețuirea sub dictatură, dar a și fost unul din principalele mecanisme psihologice care au făcut posibilă crima. Aceiași oameni au putut să aibă vieți normale în vremea catastrofei, pe de o parte, și să tolereze crime, pe de alta. Sau, în cazul unora, să le comită.
Filmul Țara moartă poate fi văzut în cadrul festivalului One World, într-o variantă de lucru, marți, 14 martie, de la ora 20.30, la sala Horia Bernea de la MȚR.
Fotografie main de Costică Acsinte
