În ultimii ani, ansamblurile simfonice cele mai importante din țară au integrat în repertoriile lor, sporadic, creații ale celor mai tineri compozitori. La inițiativa directorilor artistici ale acestora sau la propunerea dirijorilor, o nouă generație de autori a putut și poate fi descoperită de publicul român meloman, o minunată oportunitate și motivație pentru ca absolvenții universităților de specialitate să-și exploreze și să-și întrupeze căutările artistice, identitare, social-politice, etc. în pagini care vorbesc despre azi. Este un gest demn de aplaudat și care ar trebui să devină o normalitate: instituțiile culturale importante ar trebui să-și deschidă porțile pentru vocile proaspete – fie că vorbim de creatori, interpreți, dirijori, muzicologi ș.a.m.d. – și să devină platforme de lansare ale acestora, îndepărtându-se de paradigma locurilor mult râvnite, dar aproape imposibil de accesat artistic în perioada studenției și cea imediat următoare acesteia. Astfel, publicul român a putut face cunoștință, în anii recenți, cu opusurile unor compozitori precum Sebastian Androne-Nakanishi, Alin Chelărescu, Andrei Petrache, Ștefan Stoianovici și alții – toți deosebit de înzestrați și dedicați artiști –, însă mai puțin cu opusurile tinerelor creatoare. Dintre acestea, Oana Vardianu este poate singura care s-a bucurat de această șansă. Însă lumea componistică este vastă, viziunile converg, iar vocile imaginative ale tinerelor compozitoare, deși puternice și bine articulate, rămân, din păcate, încă slab reprezentate în sălile de concert din țară și în afara festivalurilor de profil.
Astăzi mi-am propus să le ascult pe trei dintre acestea. Toate sunt in their 20s, absolvente ale Universității Naționale de Muzică din București, incredibil de pasionate de diversitatea modurilor de exprimare în arta sunetelor. Irina Perneș este violonistă la bază, compozitoare și performer. În prezent explorează universul muzicii de film la Universitatea de Muzică „Frédéric Chopin” din Varșovia, fiind interesată de latura narativă a creației sonore, de experimentul acustic cu electronics, de lărgirea granițelor dintre interpretarea tradițională și performance sau dintre muzica „clasică” și genurile pop. Ariadna Ene-Iliescu este compozitoare, dirijoare, performer, explorează improvizația la pian, violă, vioară și alte instrumente în colectivul Al Ehtifal, redactoare la Radio România Muzical și inițiatoare a programului educațional „Laboratorul de teatru muzical” în care elevi de gimnaziu devin co-creatori în producții scenice. Agnes Vrânceanu este compozitoare, pianistă, profesoară de teoria muzicii și, datorită pasiunii sale pentru muzicile extra-europene, s-a alăturat ansamblului de gamelan Jepun Bali, în cadrul căruia cântă la instrumentele de percuție jublag, pemade sau kantil.
Sunt trei dintre cele mai talentate și active creatoare din țară, conectate și inter-conectate la o „rețea” de femei inspiratoare. Irina și Ariadna au fost studentele compozitoarei Diana Rotaru, una dintre figurile artistice și afectuos-profesorale care le-a marcat traiectoria, iar, sub imboldul colaborării cu versatila Irinel Anghel, acestea au co-fondat, alături de alți patru colegi, colectivul dedicat explorării performative The Mad Hatterpillars. Agnes a urmat cursurile de compoziție la clasa prof. univ. dr. Livia Teodorescu-Ciocănea, la rândul său discipolă a uneia dintre cele mai importante creatoare a „generației de aur” a școlii muzicale românești, Myriam Marbé. Această împletire de figuri feminine care insuflă har, curaj, fantezism, este esențială pentru a dovedi pe de-o parte relevanța viziunilor creative ale muzicienelor și, pe de alta, necesitatea luării contact cu aceste modele în parcursul artistic al celor aflate la început de drum. Despre astfel de inspirații, provocări, stereotipuri și o Românie ideală am vorbit cu cele trei tinere ilustratoare de peisaje sonore.
Cum ai început explorările componistice?
Irina Perneș: De când eram mică am avut parte necontenit de muzică în jurul meu. Tata a făcut Conservatorul şi a activat o perioadă ca muzician, prin urmare casa noastră a fost mereu plină de instrumente muzicale (o chitară, un sintetizator micuț, un bandoneon, tot felul de fluiere, etc). Consider că drumul meu în compoziţie a început odată cu improvizaţia. Obişnuiam să mă joc şi să improvizez destul de mult, în special cu sintetizatorul, iar tata mi-a sugerat să şi scriu ce improvizez – teme/melodii care mi-au plăcut din calupul respectiv. Pe urmă au urmat o serie lungă de ani în care înregistram tot ce improvizam (încă fac asta). Dar nu duceam nici o idee muzicală la capăt, fiind mici fragmente neterminate, cu potenţial de a fi dezvoltate. M-am adâncit cu adevărat în procesul creativ când am început să studiez compoziţie cu Sabina Ulubeanu, la recomandarea lui Lucian Ban, o artistă care m-a inspirat profund de când eram mică şi unul dintre motivele care m-a determinat şi ambiţionat să urmez calea asta.
Ariadna Ene-Iliescu: M-a atras posibilitatea creării unui univers în care să te poți cufunda. De fapt, mai întâi, m-a fascinat să simt atâtea stări prin muzică și mi-a venit firesc să mă exprim și eu în acest limbaj. Mult timp, cred, mi-a fost mai ușor să recurg la muzică decât la orice alte mijloace de expresie. Cuvintele, de exemplu, mi se păreau tare problematice și periculoase. Dar mă simțeam la locul meu interpretând piese scrise de alții, curajul de a compune a venit mult mai târziu. Îmi place foarte mult că întrebarea conține cuvântul „explorări”, deoarece aș zice că în creația muzicală asta fac: explorez, caut, mă joc și încerc să mă conectez cu lumea din jurul meu.
Agnes Vrânceanu: De când eram mică (probabil în jur de 10-11 ani) aveam încercări de a improviza/compune la pian, dar simțeam că nu știu a continua pe hârtie ideea respectivă, o cauză fiind lipsa cunoștințelor teoretice (legate de teorie, armonie, contrapunct, forme...). Singurul lucru pe care îl găseam mai ușor de realizat și suficient de concret era crearea unei linii melodice. Încetul cu încetul, ideile mele au putut să se dezvolte odată cu căpătarea cunoștințelor necesare în liceu și în facultate.
Cum îți influențează celelalte ipostaze artistice viziunea componistică? Dar celelalte interese?
I.P.: Fiecare lucru pe care îl fac în afara compoziţiei modelează procesul creativ. Faptul că sunt violonistă m-a făcut mereu să mă gândesc la tehnica instrumentiştilor. Înclin mereu spre un tip de scriitură care avantajează expresivitatea şi muzicalitatea şi care favorizează din punct de vedere tehnic instrumentiştii în aşa fel încât să fie cât mai liberi şi să se poată bucura de ceea ce cântă. Nu pot să spun că sunt un fan al virtuozităţii, dar are şi ea un rol important, care uneori nu poate fi înlocuit. Chiar şi în cazurile respective caut totuşi pattern-uri şi metode prin care digitaţiile şi gesturile instrumentiştilor să fie cât se poate de naturale şi uşor de memorat.
Altă influenţă provenită din a fi performer este înclinaţia mea către partea emoţională – aş putea spune chiar exagerată – a muzicii şi dorinţa de a crea mereu o reacţie, un şoc publicului. Adesea mă gândesc la audienţă şi îmi imaginez cum s-ar vedea/simţi performance-ul din perspectiva lor. Prioritatea mea este muzica, dar fiind un spectacol la care participi fizic, recunosc că în ultima perioadă am fost investită şi în aspectul vizual al performance-ului (adăugarea de lumini, de gesturi şi expresii în cazul unui solist vocal, de costume, etc.).
Am fost toamna trecută la Festivalul Mixtur în Barcelona unde am avut şansa de a lucra cu unul dintre oamenii care mă inspiră cel mai mult, Pierre Jodlowski, şi mi-a rămas în minte ceva ce a spus: anume că provenind din alt mediu muzical decât cel clasic academic (primul lui contact cu muzica fiind rock-ul), mereu a căutat un setup de scenă diferit de cel obişnuit și sobru, ceva care să rupă complet convenţiile clasice. În plus, faptul că am văzut performance-ul ansamblului Black Page Orchestra şi că aduceau a trupă de metal sau rock (să nu mai zic de muzica absolut dementă), mi-a întărit şi mai mult ideea că muzica şi scena contemporană de avangardă pot avea acelaşi efect dinamic, energic asupra publicului ca orice alt tip de muzică şi că uneori singura diferenţă dintre cele două este abordarea spectacolului pe care vrei să îl pui in picioare, locaţia, atitudinea performerilor şi conceptul spectacolului. Planul meu este ca în viitor să mă îndrept tot mai mult în direcţia respectivă.
Cât despre influenţe din afara domeniului muzical, absolut toate lucrurile cu care iau contact influenţează ceea ce scriu: filmele la care mă uit, cărţile pe care le citesc, petrecerile, oamenii şi prietenii din jurul meu, plimbările lungi; pe scurt, tot ceea ce trăiesc este transpus în muzică. Fiecare perioadă din viaţa mea a fost delimitată de anumite întâmplări care mi-au influenţat muzica. Când am fost în Erasmus, muzica mea a fost modelată pe tema singurătăţii. În urma anului trecut care a fost plin de petreceri, muzica mea a fost şi este strâns legată de techno şi de o anumită euforie. And so on! Şi cum suntem influenţaţi de ce se întâmplă istoric şi politic, ambele joacă un rol important. Nu pot să spun că temele şi conceptele alese de mine sunt neapărat politice, dar cred cu tărie că vremurile prin care trecem vor fi şi sunt transpuse în muzică automat, firesc.
A.E.-I.: Mi-ar fi foarte greu să fiu doar compozitoare, cred că am nevoie să fiu și pe scenă, prezentă direct în miezul actului artistic/muzical. Această stare mă inspiră, îmi dă suflu, mă deschide către noi posibilități expresive și mai ales mă ajută să mă mențin conectată cu ceva din afara mea. De fapt, chiar dacă nu am activat prea mult ca interpretă, îmi este poate mai firească această ipostază – cea în care observ, absorb, încerc să înțeleg și să transmit mai departe. Poate de aceea îmi este mai ușor să compun răspunzând, reacționând la ceva – niște versuri, un film, o imagine, chiar și o idee muzicală. Oare se leagă asta de o perspectivă sau un mod de funcționare tipic feminine? O întrebare controversată, la care nu mă simt în măsură să răspund.
Iar celelalte interese culturale mă hrănesc constant, nu îmi pot imagina să fie altfel. Mă ajută și în compoziție, dar și ca să supraviețuiesc, să privesc fotografii, să mă uit la filme sau să citesc, dar poate și mai multă nevoie am de ipostaza în care privesc și admir lumea, în care mă deschid cât de mult pot către tot. Îmi place foarte mult să gătesc, observ de altfel că mulți compozitori îmi împărtășesc această pasiune.
A.V: Eu m-am format ca pianistă în primii ani de studiu (până inclusiv în liceu). Improvizarea la instrument îmi era cea mai la „îndemână” metodă pentru a căuta sonorități și idei noi și m-a ajutat foarte mult în primele încercări componistice. De multe ori improvizam și mă pierdeam în fluxul ideilor, dintre care cele suficient de convingătoare le-am putut reține, pentru a le nota ulterior și a le dezvolta în compoziții propriu-zise. Eu am și alte hobby-uri, cum ar fi pictura/desenul, cititul, cântatul în ansamblul de gamelan. Aceste interese se pot manifesta în procesul componistic prin înclinația mea pentru sonoritățile neobișnuite (unele chiar „plastice”) și în alegerea conceptului (fie aleg să scriu o piesă inspirată de o lucrare vizuală ori de un subiect/personaj din literatură sau mitologie).
Ce crezi despre sintagma „woman composer”? Care este experiența ta ca femeie într-o lume componistică (majoritar) patriarhală?
I.P.: Pentru mine acesta este un subiect interesant. O sa încep cu sintagma „woman composer". Există o bătălie în mintea mea deoarece sună empowering şi există acum o tendinţă politică de a susţine tot ce a fost reprimat social şi intelectual secolele trecute, prin urmare şi femeile, deci automat are o importanţă destul de mare. Pe de altă parte, mi se pare bizar, iar partea de empowering e acum questionable, deoarece pentru mine e ca şi cum s-ar crea o divizare între sexe, ca şi cum înca e necesar să fim separate, de parcă am fi o categorie total izolată de „male composers”. Şi, de multe ori mă întreb dacă trebuie să fim divizaţi. Pentru mine egalitatea de gen constă în fi trataţi cu toții egal. Pentru skill-urile noastre şi nu prin clasificarea gender-ului.
Aş mai adăuga că perspectiva mea nu a rămas neatinsă de lumea patriarhală. Aşa că I would take it with a grain of salt ce am zis mai sus. Recunosc că în special când eram mică, îmi placea mai mult să fiu numită „compozitor” pentru că asociam atributul masculin al cuvântului cu un soi de gravitate, de parcă ai fi luată mai în serios dacă eşti mai masculină. E pueril şi totuşi interesant că un cuvânt şi gender-ul pot modela atât de mult percepţia asupra sinelui unui artist. (Acelaşi lucru e conectat şi cu a fi performer, auzind de atâtea ori în şcoală spunându-se „ce solistă bună, cântă ca un bărbat", adică interpretează puternic, susţinut, tehnic impecabil, ca şi cum masculinitatea este asociată cu calitatea şi perfecţiunea execuției.) Inconştient am căutat să mă apropii de constructul social masculin, căutând ceea ce era admirat la momentul respectiv.
Tot legat de modelarea şi influenţa societăţii patriarhale, mai simt de asemenea că we gotta prove ourselves sometimes even more ca femei. Cel puţin asta e concluzia pe care am tras-o din experienţele pe care le-am acumulat de-a lungul anilor şi în ultima vreme, trebuind mereu să mă păstrez la cel mai înalt standard de disciplină şi seriozitate, cu un nivel mare de energie masculină, un soi de duritate şi răceală, ca să pot fi luată în serios. Am auzit numeroase poveşti de la compozitoare, atât tinere, cât şi mai în vârstă, care au fost luate peste picior sau au fost privite de sus de către orchestre/instrumentişti la repetiţii. Cred că în cazul dirijoarelor este şi mai evidentă schisma gender-ului deoarece au nevoie de o autoritate şi mai mare. Aşadar, legat de lumea patriarhală, chiar dacă situaţia stă fantastic acum faţă de oricare altă perioadă istorică, tot există anumite probleme de natură sexistă, însă care cred că se vor ameliora în timp. Mergem într-o direcţie din ce în ce mai bună.
A.E.-I.: Cred că faptul că sintagma „woman composer” încă este utilizată în mod curent arată clar că mai sunt multe de rezolvat în direcția egalității de șanse. Pentru că această subliniere a genului unei persoane arată că încă este nevoie să se demonstreze că și femeile sunt capabile să compună. Mi-aș dori să ajung să trăiesc la un moment dat într-o lume în care această sintagmă să nu mai fie propriu-zis necesară, ci să fie mai degrabă o opțiune personală de a te identifica și prezenta.
A.V: „Woman composer” atrage atenția asupra genului compozitorului (care este diferit de cel care s-a impus și cu care s-a asociat din punct de vedere cultural și istoric această profesie). Înțeleg perspectiva de a folosi această sintagmă și da, consider că folosirea acesteia este încă relevantă din punct de vedere cultural: încă nu suntem lipsiți de a avea idei preconcepute față de unele profesii – deci trebuie atrasă atenția asupra excepțiilor prin acești termeni.
Experiența mea ca femeie într-o lume componistică (majoritar patriarhală): există mult prea puține femei compozitor, și mai ales tinere! Consider că aspectul cel mai vulnerabilizat dat de acest fapt este relaționarea în cadrul aceleiași branșe: sigur că legăturile se pot face între toți compozitorii (indiferent de gen), dar inevitabil ai o afinitate de înțelegere cu celelalte femei-compozitor, mai ales din perspectiva sensibilităților și experiențelor trăite! Din această cauză pot deriva și alte probleme: integrarea mai grea în comunitatea compozitorilor, și/sau reducerea oportunităților de remarcare.
Ce particularitate din identitatea ta de gen – așa cum o definești tu pentru tine – crezi că poate fi un atu în procesul de creație?
I.P.: Recunosc că nu mi-am pus niciodată problema asta fiindcă nu m-am gândit niciodată la mine ca fiind femeie sau bărbat, cel puţin în procesul compoziţional/artistic. Aş putea considera totuși că emotivitatea şi sensibilitatea. Dar nu aş lega asta neapărat de a fi femeie. Cred că şi bărbaţii pot simţi la fel de multe emoţii şi la fel de intense ca femeile. Faptul că simt emoţiile atât de puternic, mă ajută enorm să creez performance-urile şi lucrările pe care le gândesc şi construiesc. Emoțiile reprezintă o piatră de fundament în creaţia mea. Şi îmi place să le reprezint în cel mai crud şi rudimentar mod posibil.
A.E.-I.: Simt că am o natură oarecum androgină și cred că asta a fost o constantă a vieții mele. Fără să fiu capabilă să pun în cuvinte sau să înțeleg această senzație când eram mai mică, cred că totuși s-a manifestat în exteriorul meu în diverse moduri. Iar în creație, așa cum au zis și Virginia Woolf și alții înaintea ei, probabil că ajută, în sensul în care fiind plasată „între”, mă simt liberă să pendulez între diverse stări asociate în mod convențional cu un gen sau altul.
A.V: Eu nu mă gândesc că sunt femeie: când mă plimb pe stradă, când alerg către locul de muncă, când spăl vasele sau când gătesc. Experiența mea poate să nu fie asemănătoare cu a altor persoane. De multe ori, dățile în care îmi amintesc că sunt femeie sunt acelea în care mi se reamintește că nu fac ceva „conform” genului meu, când mi se reamintește că sunt un soi de alteritate. Există însă unele atribute care sunt mai des asociate în rândul femeilor și fetelor... Poate un astfel de atribut cu care m-aș asocia ar fi intuitivă, mai ales în procesul de creație. Se întâmplă de multe ori să nu știu exact ideea de la care pornesc, dar am încredere în procesul de creație că voi ajunge la un rezultat și la o idee relevantă atât pentru mine, cât și pentru cei care vor asculta.
Ce alte artiste te inspiră?
I.P.: Mă inspiră multe compozitoare ale secolului 20 şi 21: Sofia Gubaidulina, Kaija Saariaho, Rebecca Saunders, Sarah Nemtsov, Julia Wolfe, Unsuk Chin, Galina Ustvolskaja and so on. Acum că le enumăr numele, realizez că au ceva în comun şi anume o forţă dementă împletită cu sensibilitatea. Nu vreau să fac o separare între genuri, dar acum că mă gândesc, mi se pare că femeile au un stil aparte de a exprima furia într-un mod foarte citeţ şi tunător, ca şi cum ar exterioriza muzical tot ce trebuie să ascundă şi să reprime în interior din cauza normelor şi a stereotipurilor sociale. Muzele mele sunt și personalităţile cu care am avut contact – admir enorm anumite compozitoare cu care am avut norocul fantastic de a interacţiona sau lucra. Diana Rotaru, fosta mea profesoară de compoziţie care este un creator fantastic şi atât de expresiv, ludic, hipnotic de-a dreptul, Irinel Anghel care creează nişte universuri atât de puternice vizual şi sonor, Sabina Ulubeanu care are, de asemenea, o forţă incredibilă în muzica ei, Doina Rotaru pentru onirism, Żaneta Rydzewska, Lena Michajłów, Dora Gaitanovici şi aşa mai departe. Aş mai putea continua lista mult şi bine!
Sunt fascinată şi de interprete precum Lisette Oropesa, Barbara Hannigan, Carolin Widmann, dar, din nou, și de persoane apropiate, precum Adriana Toacsen, Larisa Nicolae, Agnieszka Zińczuk, etc.
Din alte domenii, sunt absolut îndrăgostită de staruri precum Emma Stone, Meryl Streep, Mia Goth, Charlize Theron, Sigourney Weaver, etc. Iar în jurul meu, am norocul de a avea artiste precum mama mea, Angela Bontaș, care e pictor, Alma Andreescu, regizoare, cu care am lucrat în cadrul unui spectacol, Cristina Modreanu care este scriitoare şi critic de teatru. Am enorm de învăţat de la femeile artiste din viaţa mea. Un lucru pe care îl au în comun este perseverenţa, ambiţia şi pasiunea pe care o pun în arta lor. Toate sunt nişte femei extraordinar de puternice.
A.E.-I.: Voi începe cu Björk, pe care o admir enorm pentru curajul de a experimenta constant și de a fi ea însăși, dar și pentru că în articularea propriei creații transcende lejer granița dintre genuri muzicale și medii artistice. Tot din universul muzical, m-au inspirat constant două dintre artistele care mi-au fost și mentori (scurtă observație – ciudat că nu există formă feminină a acestui cuvânt): pianista Izumi Kimura și compozitoarea Diana Rotaru. Izumi m-a introdus în universul improvizației libere, iar datorită Dianei am învățat ce înseamnă deschiderea și autenticitatea în muzică. Nu ar fi cu putință să nu le menționez și pe compozitoarea Doina Rotaru și violonista Patricia Kopacinskaia, două prezențe revelatoare pentru mine.
Dintre artistele vizuale, încep cu Agnes Martin. Când eram mică, am citit într-o revistă cum încerca să transmită inocența copacilor într-una dintre picturile ei caracteristice cu grile și chenare. Asta m-a fascinat grozav, am simțit-o ca pe o revelație, ca și cum ar putea fi o cheie în „înțelegerea” întregii arte abstracte și nu numai. Rezonez, de asemenea, în mod deosebit cu picturile unei artiste britanice foarte tinere, Jadé Fadojutimi – am impresia că viața zvâcnește în ele. Am văzut două dintre filmele regizoarei Alice Rohrwacher (La Chimera și Lazzaro felice) și ambele mi-au plăcut extrem de mult. Sunt profunde și bizare în cel mai bun sens posibil și mi se pare, de altfel, că artista își transmite în mod subtil și unic viziunea feministă. Deși aș putea continua aproape la infinit, vreau să menționez trei fotografe a căror muncă o apreciez deosebit: Rinko Kawauchi, Bieke Depoorter și Ioana Cîrlig.
A.V: Am alcătuit un mini-playlist:
Chaya Czernowin – Ayre: Towed through plumes, thicket, asphalt, sawdust and hazardous air I shall not forget the sound of
Livia Teodorescu-Ciocănea – Endeavour Bells
Sarah Nemtsov – Seven Colours
Doina Rotaru – Concertul pentru saxofon nr. 2 Masques et miroirs.
În afara domeniului muzical, îmi place mult Frida Kahlo, mi se pare foarte expresivă, atât când pictează natura moartă (Magnolias, 1945), cât și în celebrele sale autoportrete „suprarealiste” (The Wounded Deer, 1946).
Ce înseamnă pentru tine „muzică nouă”?
I.P.: Pentru mine muzica nouă este muzica secolului nostru. Un lucru pe care l-am preluat de la prietenii mei non-muzicieni, este felul în care văd ei structurarea muzicii în genuri/categorii (anume că majoritatea, de fapt, nu fac separarea respectivă radical) şi faptul că leagă termenul de ,,contemporan" de actualitatea istorică. Nu se gândesc instant la avangardă. Înainte asociam termenul de muzică nouă strict cu universul academic, dar adevărul este că toate stilurile muzicale evoluează, prin urmare muzica nouă e muzica prezentului. Multe universuri sonore se intercalează. Specializarea mea este compoziţie de muzică de film şi observ scriind pentru universul cinematografic faptul că stilurile aparent divergente devin din ce în ce mai convergente şi unite prin preluarea de elemente de la unul la altul, iar asta datorită accesului atât de rapid la informaţie şi la culturi diferite.
A.E.-I.: O întrebare grea. O muzică scrisă recent, a căror creatori se concentrează pe a se exprima liber şi autentic, orice înseamnă asta pentru fiecare.
A.V: Nu pot să spun că nu mă preocupă „noul”, dar mi se pare un termen destul de vag și greu de definit în ceea ce privește arta. Ce mai poate fi definit ca „nou” în contextul zilei de azi?
Pe mine mă interesează mai degrabă alte etichete când vine vorba despre muzica pe care o scriu sau o ascult: expresivă, convingătoare, muzică care te imersează în lumea creată de compozitor. Atracția mea față de sonoritățile neobișnuite este doar un bonus. În același timp, urmăresc cu interes ce se scrie atât din țară cât și în străinătate. Acesta mi se pare un mod mai practic de a-ți face o idee generală în ceea ce privește tendințele actuale din „art music”.
Imaginează-ți că ne aflăm azi într-o Românie ideală, deschisă și susținătoare a lumii culturale. Cum ar arăta aceasta din punctul de vedere al compozitoarei de muzică nouă?
I.P.: Pentru mine, o Românie ideală pentru lumea artistică e reprezentată de deschiderea publicului către această formă de expresie, tratarea mai serioasă a educaţiei, găsirea satisfacţiei şi dopaminei în consumerimul artistic şi, de fapt, diminuarea temerii și a confuziei faţă de mediul artistic. Mulţi oameni leagă arta contemporană de un soi de burghezie, de elitism, când nu este aşa de fapt. În teorie ar trebui să fie accesibilă tuturor. Ce ar putea fi diferit în cazul femeilor compozitoare față de bărbații compozitori ar fi aspirarea către egalitatea între genuri în plan profesional pentru că, din păcate, încă avem o societate destul de misogină, în special în zonele defavorizate. Inclusiv acest aspect ar putea fi schimbat prin educaţie.
A.E.-I.: O lume culturală a comunităților deschise, a intersecțiilor și dialogului. Atât între medii artistice – o comunicare interdisciplinară –, cât și între diversele secțiuni ale societății. O lume în care să nu ne sperie diferențele dintre noi, ci să ne inspire. Ar putea fi o Românie în care încercăm activ și constant să ne ascultăm și să ne înțelegem unii pe alții.
A.V: Cel mai important: ar exista un public mai mare care să fie interesat în a asculta astfel de muzică. În prezent acesta se restrânge aproape exclusiv la mediul academic. Consider necesară conceperea mai multor inițiative care să creeze punți cu celelalte domenii artistice (dans, teatru, film, arte vizuale etc.) și promovarea acestora public pentru ca toată lumea interesată să poată aplica și să aibă șanse egale. Astfel, poate ar începe să existe mai mulți interpreți interesați în a cânta muzică nouă și chiar și cei „nepasionați” nu ar mai fi ostili la această idee. În mod ideal, compozitorii ar avea posibilitatea de a avea rezidențe creative împreună cu orchestre sau ansambluri din țară sau ar putea lucra freelance, dar primind bani din partea statului (cel puțin 2 ani după absolvirea studiilor) pentru a-și dezvolta propriile proiecte.
Fotografiile sunt din arhivele personale ale tinerelor compozitoare.
