Nimeni nu știe când au început să se taie porcii în Banat. Spre deosebire de alte zone ale țării, în Banat porcii erau animale de companie, precum pisicile sau câinii, iar copiii îi iubeau cel mai mult, pentru că aveau fețele haioase. Se zice că primul bănățean care a tăiat un porc a fost un oarecare Bagea Ion. L-a tăiat într-o zi de iarnă de față cu vecinul său, Bagea Vasile, pentru că acesta l-ar fi bârfit în sat că ar fi sărac. Vecinul nu a fost impresionat de sângele vărsat, ci, dimpotrivă, i-a aruncat lui Bagea Ion cuvinte grele, numindu-l săracule, nevoiașule și majestatea sa, nepricopsitul, după care a luat un porc din propria gospodărie, ignorând lacrimile fiicei sale, și i-a tăiat gâtul, sub privirile fumegânde ale lui Bagea Ion. La cearta lor, care a durat noaptea întreagă, a participat toată suflarea satului. Până și primarul. Dimineața șanțurile erau pline de sânge de porc, iar cei doi Bage se uitau dușmănos unul la celălalt. Erau la egalitate, 10 porci de fiecare cuțit. Cine era mai bogat? Cine era mai sărac? Primarul a decretat atunci ca fiecare familie să taie un porc iarna și nimeni să nu mai fie sărac sau bogat în satul său. Oamenii au căzut de-acord, toată lumea era egală. Porcii cu beregatele jupuite erau și ei de-acord. Copiii plângeau.
Când eram mic, nu puteam dormi în noaptea dinaintea tăierii porcului. Eram la Cenad, în casa bunicilor, unde mi-am petrecut copilăria, și mă întorceam pe toate părțile în pătuțul meu cu gratii. Dimineața mă trezeam devreme în zgomotul pe care-l fac oamenii atunci când se pregătesc să taie porcul. Oalele zdrăngăneau, cuțitele se ascuțeau, apa era pusă la fiert, iar focul se aprindea în soba din teracotă, ca să le fie cald oamenilor după ce înfruntă frigul de afară și ultima suflare a porcului. Bunicul meu, după ce înjunghia porcul, își încălzea mâinile pe sobă. Aveam două sobe din teracotă, una în camera unde se dormea și una în bucătărie. Bunicul folosea ambele sobe. Când absorbea căldura sobei din bucătărie, trecea la cea din cameră. Pe-atunci credeam că mâinile sale erau locuite de spiritul răzbunător al porcului, iar căldura era singurul mod de a le exorciza. Nu avea cum să-și îmbrățișeze nepotul sau să comande prin casă bunicii mele cu mâinile acelea bântuite. Dar acum știu că sunt doar niște mâini care au înjunghiat un porc.
În iarna unei astfel de nopți, am visat pentru prima dată satul Spânzură-Înger. Era un loc care avea să devină ținutul imaginar al copilăriei mele. Acolo aveam să mă retrag în vacanțele de vară sau iarnă sau pur și simplu când voiam să evadez din realitate. Îmi plăcea să construiesc diverse scenarii, dezvoltând lumile din vise, lucru pe care nu-l puteam face în timp ce visam, pentru că atunci scenariul nu era scris de mine. Era întotdeauna noapte în Spânzură-Înger și multă zăpadă și case din chirpici și sărăcie și erai mereu urmărit de lună. Adică luna era așa de mare, încât dacă te uitai peste umăr, era acolo, însoțindu-te. Am numit locul Spânzură-Înger pentru că găseai peste tot îngeri spânzurați de diverse lucruri, bănci, ramuri, ceainice, burlane, capace de pubelă, chei, unele păsări sau flori. Erau mici, ca niște jucării, îngeri degetari, și simpli, ca Arhanghelul Gabriel din tabloul Buna Vestire al lui Fra Angelico. Nu erau deloc cumpliți, nu se contopeau cu roți zimțate, nici nu aveau incrustate în ei miriade de ochi scrutători, purtători sub pleoape de mesaje din partea zeilor, pe care trebuia să le freci până când îți destăinuiau comunicatul divin. Nu făceau nimic, doar stăteau spânzurați. Făceau parte din peisaj. Te însoțeau peste tot, ca și luna.
În vis, se făcea că eram pe o bancă, iar alături de mine era Bagea Gheorghiță, un purcel. Avea costum și purta pe cap un joben. Purcelul Gheorghiță era eroul unei cărți pentru copii scrise de Ion Lilă. Nu mai știu de ce îl numisem Bagea Gheorghiță, dar acesta era numele pe care copiii de pe strada mea l-au dat porcilor. Era frig și zăpadă peste tot, iar din cer se aruncau îngeri. Sau poate cineva îi împingea. Arătau ca îngerii spânzurați, dar în mărime naturală, presupunând că există o mărime naturală a îngerilor, și nu există, pentru că îngerul e de mai multe naturi. Mai corect ar fi să spun că erau de mărime îngerească. Sunt multe guri de hrănit, cinere crăișor, a zis la un moment dat Bagea Gheorghiță, arătând spre locul unde a căzut un înger. La câțiva pași de noi, se vedea un morman de carne rumenă din care două aripi mari încă băteau în aerul înghețat de iarnă. Noroc că sunt mulți îngeri, fructele cerului, da, da, a continuat Bagea Gheorghiță aproape cântând, cerul va avea grijă de oameni, să nu le fie foame când vine sfârșitul lumii, e bine că cerul se îndură, pentru că omul nu va putea mânca altceva decât carne de înger la sfârșitul lumii. Eu stăteam lângă el, cu lacrimi în ochi, și îl tot întrerupeam, trăgându-l de costum: Bagea Gheorghiță, de ce nu ești cuminte? Bagea Gheorghiță, spune-mi de ce nu ești cuminte! Într-un târziu, Bagea Gheorghiță s-a ridicat și mi-a pus jobenul pe cap și mi-a zis Ba sunt cuminte, cinere crăișor, mă spăl zilnic pe mâini cu săpun înainte să mănânc. N-am mai apucat să-i răspund, pentru că îmi crescuse un bot de porc în locul nasului și nu puteam scoate pe gură decât guițături, și atunci m-am trezit.
Bunicul era cu mine în cameră. Mi-a spus hai să ne ajuți să tragem sania cu porcul. A trage sania cu porcul = A tăia porcul. Vorbă din Banat. În dimineţile ceţoase de iarnă, tot Banatul trage sania cu porcul. Nimeni nu e sărac, nimeni nu e bogat, toți suntem la fel. Sângele porcului e de-acord. Bunicul a înfipt cuţitul în gâtul porcului, iar bunica venise cu ligheanul să adune sângele. Strângeam la piept cartea Purcelul Gheorghiţă nu e cuminte, fără de care nu puteam privi până la capăt ritualul tăierii porcului. Uneori puneam cartea pavăză la ochi. Nu tot sângele ajungea în lighean, ci forma mici bălţi în care fata din vecini se juca şotron şi împroşca în toate direcţiile cu sânge, imitând grohăitul porcului, până când lua un bobârnac de la unchiul meu, pe care mi-l aduc aminte mereu beat, ca majoritatea bărbaţilor din copilăria mea, dar nu şi la tăierea porcului. Atunci toţi bărbaţii erau treji. Pentru că femeile se sculau dimineața înaintea lor și, pe ascuns, îndoiau, întreiau sau împătreau țuica din damigene.
Domni cu respiraţia sulfuroasă şi mustaţa sau prea lungă, sau prea scurtă, nicidecum ideală, presupunând că există o mărime ideală a mustăţii, şi există, care insistau să le stau în poală, în timp ce măcelăreau o carcasă aburindă de porc pe masa din bucătărie, apucându-mă pe urmă de obraji cu mâinile sângerânde - vai ce bucălat e copilul, ca un heruvim, dar eu nu eram heruvim, eram doar un copil cu măselele umflate şi obrajii mânjiţi de sânge.
În unele sate din Banat, există cete de umblători cu oglinda, care dansează în jurul porcului, înainte să fie omorât, cu oglinzile îndreptate spre el, ca să-i prindă frica în ele. Dar la noi n-au venit niciodată. La casa bunicilor mei, porcul a murit cu frica în el. Unchiul meu spunea că asta face carnea mai gustoasă, zicea că îți tremură carnea pe limbă. Era îmbrăcat într-o salopetă soioasă, cu pete stacojii și miros rânced, pe care n-o spăla niciodată. O purta în fiecare an când pârlea și tranşa porcul, zicea că e un fel de talisman. Îmi amintesc că porcul fără cap era răstignit pe nişte fiare, ca un mântuitor, în timp ce unchiul mânuia arzătorul cu gaz sau îşi ascuţea uneltele în semn de rugăciune.
Pe urmă veneau zilele cu șuncile și tablele de slănină cufundate în saramură și afumate la fum fălos. Bănățenii folosesc cel mai fălos lemn pentru afumare, și anume cel de stejar. Apoi mezelurile erau duse în șpais să doarmă, în forme simple sau uroborice. Pe urmă veneau zilele cu masa plină de cârnaţi, caltaboşi, sângerete şi jumări. Mă aşezam cu vecina în capătul mesei şi ne jucam Ghici unde e Bagea Gheorghiţă, un joc în care trebuia să descoperim care delicatesă conţinea amintirile porcului sacrificat, care voinţa de-a trăi sau râsul. Animalele râd când nu ne uităm la ele, zicea vecina cu mâinile mânjite de sânge.
În Banatul copilăriei mele, nimeni nu se spăla de sânge la tăierea porcului. Copiii alergau pe stradă cu șorici în gură, iar sângele îngheța în zăpada din curțile și șanțurile bănățenilor, captiv până la primăvară, după care își vedea de drum.
