Îi invidiez sincer și îi și compătimesc nițel pe cei care ascultă Swans pentru prima oară. Dacă cineva mă întreabă cum sună, răspund cel mai adesea „cum ar fi sunat Wagner dacă s-ar fi apucat de punk”, după care îl folosesc pe Devendra Banhart drept momeală – „You Fucking People Make Me Sick” e cea mai ușoară cale de acces spre monumentala operă de după 2010 a acestei trupe. Iar „Song for a Warrior”, colaborarea cu vocalista de la Yeah Yeah Yeahs, Karen O, convinge în mod obișnuit suflețelele cele mai sensibile sau pe cele mai puțin dispuse la a asculta shock rock.
Stilul Swans a fost categorisit în fel și chip: no wave, post-punk, noise rock, alternative metal. Au fost numiți „cea mai zgomotoasă trupă din lume”. Sunt colegi de generație cu acum defuncta Sonic Youth (Thurston Moore a făcut parte pentru scurt timp din formație), sunt tăticii unor virtuozi ai metalului precum Sunn O))) și sunt grungerii prea radicali ca să aibă cu adevărat succes în anii ’90, care numai de artiști cu apetit pentru risc n-au dus lipsă. Într-o carieră de peste trei decenii - cu tot cu pauze, schimbări abrupte de componență, scandaluri etc.-, constantele Swans au rămas vocalistul Michael Gira și reacțiile celor care-i ascultă pentru prima dată: neîncredere, spaimă, supunere, extaz. Cimentează senzația c-ai dat peste o trupă fundamentală asaltul fonic extrem de elaborat, imaginația à la Hieronymus Bosch (nu cred că există păcat pe lume care să le fi scăpat atenției) și show-urile live de o ferocitate imposibil de reprodus în cuvinte – bucureștenii l-au putut vedea pe Michael Gira, mare noroc!, de două ori în ultimii ani: cu Swans în 2013 și solo, un an mai tîrziu.
The Glowing Man încheie tetralogia începută în 2010 cu My Father Will Guide Me up a Rope in the Sky, și care mai include The Seer (2012) și To Be Kind (2014). Sunt, împreună și separat, niște albume epuizante și înspăimîntătoare, deși cuvîntul „album” mi se pare impropriu: din punctul meu de vedere, au mai degrabă greutatea – și ambițiile – unor simfonii atipice. Cu excepția lui My Father..., fiecare durează aproximativ două ore, unele bucăți (mișcări?) trec de pragul de 30 de minute, iar temele – transcendența, lupta cu diverși dumnezei incerți, cu diavolii, cu îngerii și cu sine - dictează structura cântecelor: n-o să ai parte nici măcar de umbra unui refren, ci de repetiții, mantre, progresii și crescendo-uri, de explozii nemaipomenit de brutale potențate prin neașteptate intermezzo-uri tandre. Sunt blocuri și blocuri de sunet care formează ceva asemănător Metropolis-ului imaginat de Fritz Lang, în egală măsură seducător și terifiant.
Temele despre care spuneam circulă liber: piesa-titlu, „The Glowing Man”, include o secțiune (reorchestrată) din „Bring The Sun/Toussaint L’Ouverture”, de pe The Seer. Până când apuci s-o recunoști, însă, ai de trecut de un intro în stil drone metal-ifer, de descrierea scurtă a personajului central („A real go-getter, a real heartbreaker, a real head-splitter”) și de cel dintâi crescendo care-ți-îngheață-sîngele-în vine: percuția urcă, urcă, urcă, o clapă neprietenoasă îngână the backing vocals, care par împrumutate dintr-un cor gregorian, baritonul aspru al lui Gira exclamă întruna „No, no, no, no, no!”. Secvența se-nchide surprinzător – chitara lasă locul unui (cred) țambal apucat de streche: iar astea nu sunt decît primele șapte minute! Imediat după, un munte întreg ți se prăvălește în cap - chitări nemiloase, clapă înțepenită pe aceeași notă, baterie monocordă. Schimbările de ton survin pe-ndelete, aproape cu sadism, și presupun un efort concentrat din partea ascultătorului: asta nu e muzică de lăsat undeva în fundal, e urgia pe care-o vor fi stârnit cei patru călăreți ai Apocalipsei. Abia după un sfert de oră identifici o structură melodică oarecum mai tradițională, un soi de marș milităros pe parcursul căruia povestitorul te-anunță că a devenit unul cu nimeni altcineva decît Iosif însuși („Joseph is drinking the light in my lung/Joseph is moving his tongue in my neck/Joseph is making my body fly”). Finalul aduce și-un plot twist, o (a cîta?) întorsătură de situație.
The Glowing Man e ultimul album Swans în componența actuală, iar cei familiarizați cu ea n-o să aibă parte de surprize majore – poate că doar tonul ceva mai apăsat elegiac, mai reținut, reprezintă o oarecare noutate. Dacă „Lunacy” și „Screen Shot”, piesele care deschid precedentele albume, atacau frontal, acum începem cu ceea ce Michael Gira numește „două rugăciuni”: „Cloud of forgetting” te ia domol, părintește aproape, dar „Cloud of unknowing” izbește de la bun început cu un violoncel abraziv și fără de milă. „Frankie M” celebrează, vreau să cred, pe cineva care caută să scape de dependența de droguri („Clean your eye/There’s a sign/There’s some time/Clean your mind”), iar „People Like Us” pare să fie salutul de despărțire: „We’re drifting goodbye on a rust-coloured cloud/Oh, fallopian friends, abandon us now”). Imposibil de descâlcit după câteva ascultări cap-coadă, „The Glowing Man” se cere investigat minuțios, pus în relație cu ceea ce l-a precedat, așezat în context.
Ceea ce ne aduce la acuzația de viol formulată la adresa lui Michael Gira de către una dintre fostele colaboratoare, Larkin Grimm. Nici un ascultător onest n-ar putea trece peste ea, dar nici unul nu va putea ști vreodată adevărul gol-goluț: suntem prinși în purgatoriul unor știri de tip „Ea susține că…/El susține că…” și, parcă, singurul punct de sprijin este „When will I return?”, piesă mai înfricoșătoare decît toate blitzkrieg-urile marca Swans puse laolaltă: Jennifer Gira, soția lui Michael, rememorează cu nesfîrșită demnitate o agresiune sexuală căreia i-a căzut victimă. E un cântec simplu, direct și, culmea!, optimist. Concluzia lui – „I’m alive/Oh, I’m alive!” - strânge oroarea unei astfel de experiențe în chingile unei instrumentații tulburător de minimaliste, mai ales când ești conștient că ai de-a face cu o trupă pentru care excesul e definitoriu. Viața, cu alte cuvinte, dă buzna în artă până în punctul în care cele două devin interșanjabile: contradictorii, aiuritoare, inexplicabile. Asculți năuc o dată, de două, de trei ori, încerci înfrigurat să pui bucățile cap la cap, dar tot ceea ce știi e că nu știi nimic. Pînă la urmă, despre asta au cîntat Swans întotdeauna.
Swans, The Glowing Man, Young God Record, 2016
