Cecenia, Ingușetia și Daghestan sunt trei regiuni din Caucazul de Nord cu statut de republică, care fac parte din Federația Rusă. Cele trei regiuni trăiesc după propriile reguli – o combinație dintre șaria și obiceiurile caucaziene. Totodată, oficial se supun legilor Federației Ruse. În realitate, doar parțial și destul de sporadic, atunci când le convine, iar în cazul statutului femeilor – aproape niciodată. E o regiune în care, dacă te opui căsătoriei aranjate ești dusă la exorciști și imami ca să scoată djinni din tine, în care tatăl sau fratele îți controlează fiecare pas, îți citesc fiecare mesaj și urmăresc să îndeplinești namazul conștiincios, în care s-ar putea ca părinții să nu-ți permită să termini școala, în care poliția niciodată nu va acționa în interesele tale și nici măcar moartea ta nu poate schimba asta. 

În Caucazul de Nord încă se mai practică crima de onoare, pentru care de cele mai multe ori nu plătește nimeni. Este foarte greu să vii cu cifre sau date statistice pe tema asta, deoarece crimele nu sunt raportate la poliție. Conform unui studiu realizat de proiectul Inițiativa de Drept, intitulat „Ucise de bârfe”, în perioada 2008-2017, 39 de persoane au fost victime ale crimei de onoare, dintre care 36 erau femei. Însă, după cum atestă și autorii studiului: „O mare parte din omoruri au rămas ascunse și neidentificate în timpul cercetării”. Fata pur și simplu dispare, iar rudele zic că s-a mutat la o rudă într-un alt sat, a plecat la studii, s-a măritat. Alteori, familia pur și simplu mituiește doctorul din sat, care inventează o cauză de deces – avea probleme cardiace, i-au cedat rinichii, i-a apărut un cheag de sânge sau s-a sinucis. 

Și nimeni nu întreabă nimic, pentru că așa-i tradiția. 

Poliția investighează dispariția unei persoane sau o moarte în condiții suspecte doar dacă cineva din familie depune o sesizare. Iar într-o republică mică, cu o populație de circa 3 milioane de locuitori, în care toți se cunosc și reputația familiei e mai presus de orice, rar îndrăznește cineva să vorbească împotriva propriului sânge. 

Prea liberă, prea îndrăzneață, prea sfidătoare

Prima oară am auzit de Svetlana Anohina în iunie 2021, când toată presa rusească distribuia o înregistrare video dintr-un adăpost de criză pentru victimele violenței domestice din Caucazul de Nord. Cinci femei, printre care o minoră, încearcă să oprească o gloată de bărbați care pătrund cu forța în locuința în care se află acestea. Cinci femei care țipă din toți rărunchii și nu renunță, chiar dacă știu că n-au nicio șansă. Una din cele cinci este Svetlana Anohina, cofondatoarea organizației Marem, iar cei care au pătruns în adăpostul de criză din Mahacicala sunt polițiști din Daghestan și rudele lui Halimat Taramova, una dintre zecile de fete care anual fug din Caucazul de nord. Halimat a fost răpită și dusă înapoi în Cecenia – patria batalionului Ahmat, cunoscut și ca „armata de TikTok” a lui Ramzan Kadîrov. Este în viață. După cum susțin reprezentanții organizațiilor care ajută fetele să fugă, uneori mai e văzută prin capitala Groznîi, mereu însoțită de cineva din rude.  

Anul trecut am avut ocazia să o cunosc personal pe Svetlana, la proiecția unui documentar despre femeile care au fugit din Caucazul de Nord cu ajutorul organizației Marem.

Cu ochi care îmi amintesc de fata afgană fotografiată de Steve McCurry, părul tuns scurt, bijuterii caucaziene opulente și țigara în mână, Svetlana e întruchiparea mesajului When I grow up, I wanna be like you. Directă și nonșalantă în vorbe și gesturi, mai scăpând din când în când și cuvinte necenzurate, cu un muchness pe care rar îl întâlnești și la fete de 20 de ani, la 60 ea întrupează toate temerile patriarhatului caucazian. Prea liberă, prea îndrăzneață, prea sfidătoare.

Svetlana Anohina s-a născut și a trăit mult timp în Daghestan, așa că nimeni nu-i poate reproșa că nu cunoaște îndeajuns mentalitatea caucaziană. Având în spate și propria istorie de abuz fizic din partea primului soț, înțelege de ce fug fetele și la ce riscuri se supun.

La început, prin 2018-2019, Svetlana ajuta fugarele doar când era rugată. Găsea transport, le caza la ea, apela la prieteni pentru asistență juridică. Apoi, împreună cu o altă activistă, au decis să înființeze o organizație care ar oferi ajutor și susținere într-un mod mai organizat și stabil. Așa, în iulie 2020, cu o echipă de 12 persoane, a luat naștere organizația Marem, în memoria lui Marem Alieva. Cu opt ani în urmă Svetlana a fost rugată să evalueze cazul unei femei ajutate să fugă din Ingușetia. După ce a discutat cu ea și femeia i-a povestit că soțul vrea s-o omoare, dar și că ea trebuie să se întoarcă ca să-și recupereze bijuteriile de aur, verdictul Svetlanei a fost că femeia este, cel mai probabil, abuzată de soțul ei, dar cam înflorește și exagerează unele detalii. În acel moment, Marem se afla în Belarus, unde fusese evacuată împreună cu copiii ei. Mai târziu, când deja aproape uitase de caz, Svetlana a aflat că Marem s-a întors în localitatea natală, convinsă de familie și comunitate.

La scurt timp după întoarcerea acasă, Marem a dispărut. Imediat înainte își sunase sora, ca să-i spună că în curtea casei ei se adunaseră mai mulți bărbați. „«Dacă nu te sun în jumătate de oră, înseamnă că gata»”, povestește astăzi Svetlana. Nu au găsit-o pe Marem nici moartă, nici vie.

Au găsit în urma ei doar niște șuvițe de păr, un uscător și o frânghie, toate pline de sânge. 
Abia atunci Svetlana a aflat de la sora lui Marem că soțul ei o maltrata în cel mai groaznic mod. Că a răpit-o când avea 16 ani, deși avea deja alte două soții și copii, că obișnuia să-i radă jumătate de cap drept pedeapsă, că i-a tăiat o falangă de la degetul mare. 

„Când discutam cu toată echipa cum să numim organizația noastră, am decis că va fi Marem, ca mereu să-mi amintească mie, prostuței, că fiecare caz trebuie tratat cu seriozitate.”

De la primul mesaj până la evadarea propriu-zisă a unei fete din Caucazul de Nord poate trece și un an. În tot acest timp Svetlana și echipa țin legătura cu ea. Evadarea se întâmplă atunci când nu mai este nicio șansă la dialog cu familia respectivei tinere. 

„Noi întotdeauna le spunem că va fi greu. Se vor simți singure, neajutorate. În Caucaz legăturile de familie sunt foarte puternice și femeile sunt mai slab adaptate la viață”, explică ea.

Deși nu e zi în care să nu se gândească la abandonarea acestei misiuni de salvare, Svetlana nu renunță. Cea mai mare motivație pentru ea este curajul fetelor.

Anul trecut împotriva ei a fost deschis un dosar penal pentru discreditarea armatei ruse. Ea nu mai speră să se întoarcă vreodată în Daghestan, însă și-ar dori să vadă că devine mai uman.

„Caucazul (de Nord) e un ghetou. În schimbul loialității, [rușii] le permit autorităților să trăiască așa cum le place. Iar ceea ce le place e violența față de femeie, față de copii.”

Am vorbit cu două tinere care, cu ajutorul a mai multor organizații, inclusiv a celei fondate de Svetlana, au reușit să fugă de-acasă și apoi să-și părăsească țara înainte ca rudele să afle unde se ascund. Sunt amândouă din Daghestan. Deși sunt extrem de diferite, ambele au izbutit să nu se piardă în libertatea de care au dat, ci să învețe încetișor să-și stăpânească viața cea nouă – una în care pot să poarte părul descoperit, pantaloni, tricouri unisex și un nou nume.

Istoria Danei. „Îmi ziceau: «Tu ești nimeni și n-ai niciun drept.»”

Dana are 23 de ani, are o tunsoare scurtă asemenea Winonei Ryder în Reality Bites și, la fel ca ea, fumează mult, țigară după țigară. Vorbește într-atât de agitat și repede, frământându-și când genunchii, când umerii, încât sunt nevoită să o întrerup și să-i zic să facem o pauză, în care să-mi mai povestească despre filme, tatuaje și ocean. 

Îmi spune că revine periodic la filmul ei preferat, Carol, iar, mai nou, de când lucrează ca bucătăreasă, îi place să urmărească seriale și emisiuni despre gastronomie, așa că, vrem, nu vrem, oricum ajungem la The Bear și Chemistry Lessons.

Dana s-a născut în Mahacicala, capitala Daghestanului, dar părinții ei sunt dintr-un sat din vestul țării. Sunt patru copii în familie – trei fete și un băiat. Dana e mezina, iar fratele e mai mare decât ea cu patru ani. Sunt o familie tradițională din Daghestan, cu reguli specifice și multe interdicții. Fata trebuie să fie umilă, să asculte de tată și frate. Nu are voie să poarte pantaloni, să iasă neînsoțită din casă, telefonul îi este controlat cu regularitate de fratele mai mare. 

După ce Dana a împlinit 18 ani, conform tradiției, familia a început să primească vizite de la bărbații care veneau la pețit. Ca să mai oprească din discuțiile rudelor despre măritiș, Dana a zis că se va căsători cu un prieten de-al ei. Băiatul era gay, dar evident că nimeni în afară de ea nu știa acest lucru. În scurt timp, a fost nevoită să-și retragă cuvintele – părinții amândurora o luaseră prea în serios și deja se întâlneau să pună la cale nunta. 

Băiatul nu a mai reușit să scape. L-au luat la războiul din Ucraina. 

„Și, iată, în așa familie eu m-am născut lesbiană”, îmi zice Dana zâmbind.

Prima evadare 

Prima oară a încercat să fugă împreună cu iubita ei Leila. Singure, fără vreun ajutor, s-au pornit de capul lor. Pe drum, în autocar, Leila a primit un mesaj că tatălui ei i s-a făcut rău și rudele o roagă să se întoarcă înapoi. Și Leila s-a întors. 

Dana a decis să continue drumul singură, mai ales după ce a aflat că fratele ei i-a dus prietenii la poliție, unde, supuși presiunilor, au povestit tot ce știau despre ea, inclusiv că e lesbiană.

Era conștientă că, cel mai probabil, evadarea nu-i va reuși – fratele avea cunoștințe în poliție și avea să dea ușor de urma ei. Așa s-a și întâmplat.

„Au oprit mașina în care mă aflam și m-au scos de acolo cu forța. Mi-au luat actele, telefonul și m-au dus într-un sat. Tot ce am reușit atunci a fost să ascund un al doilea telefon, despre care ei nu știau.” 

În acel sat, absolut străin ei, Dana a petrecut jumătate de an. Fiecare pas al ei era controlat de frate și părinți, „nu mă lăsau nici măcar să dorm singură”. Tot ce făcea era să gătească și să se uite la televizor. Certuri erau în fiecare zi, tatăl o acuza mereu pe mama ei că s-ar face vinovată de comportamentul Danei. Fratele îi reproșa surorii că nu face nimic ca să se corecteze și insista mereu să îndeplinească namazul. Facultatea de medicină, pe care a ales-o tot sub influența familiei, nu o mai frecventa, deși era în continuare înscrisă – s-au înțeles părinții cu cei de la universitate.

După prima lună, Dana le-a zis că nu mai suportă și i-a rugat să-i dea actele înapoi. Au bătut-o.

„Îmi ziceau: «Tu ești nimeni și n-ai niciun drept.»” 

„Fratele m-a amenințat cu pistolul. Nu puteam să-i zic nimic în replică, înțelegeam că dacă voi îndrăzni să rostesc ceva va trage. Tata mă amenința că dacă fug, o va ucide pe mama.”

După aceea, Dana a încercat de două ori să se sinucidă. La a doua încercare, când tânăra și-a tăiat venele, părinții au dus-o în capitala Mahacicala, de teama să nu afle lumea.

Așa a ajuns la imam. Era prima ei experiență de așa fel, deși știa că se practică în Daghestan. Imamul i-a zis să se culce pe spate și s-a apucat să-i citească din Coran, din când în când împungând-o cu un băț. După o oră, a lăsat-o să plece, rostind:

„Nu e niciun djinn în fata voastră. E pur și simplu o ticăloasă ordinară.”

Adevărata evadare

În perioada petrecută în acel sat sub „arest la domiciliu” nu primise nicio veste de la Leila, știa doar că și ei i-a fost sustras telefonul. Într-o zi, a primit un mesaj de la ea și au început să discute din nou despre posibilitățile de evadare. Leila i-a povestit că a aflat de la o prietenă de o femeie care ajută femeile din Caucazul de Nord să fugă de violența domestică. Era vorba de Svetlana Anohina. În scurt timp a făcut rost de datele ei de contact și i-a scris, dar n-a durat mult – părinții i-au găsit telefonul.

Următoarele mesaje le-a transmis prin intermediul Leilei. Scria de pe telecomanda de la televizorul conectat la internet. S-au înțeles că va fugi când Dana va merge la o consultație medicală în Mahacicala. După vizita la medic, tânăra a mers acasă la sora ei. În timp ce fratele era la moschee, iar sora și cumnata au ieșit până la magazin, Dana a evadat.

„Îmi era așa de teamă. Deschideam, apoi închideam ușa la loc. Deschideam, închideam… Cel mai tare mă temeam că tata ar putea s-o ucidă pe mama. Mai departe țin minte doar cum fug – fără haine, fără telefon, fără acte.”

Perindarea prin adăposturi

Odată ajunsă în Vladikavkaz, capitala republicii ruse Osetia de Nord, i-a contact pe voluntarii din organizația Marem, care i-au zis să se întoarcă în Mahacicala. Le-a ascultat sfatul, dar a decis să se ascundă la o prietenă care trăia la periferia orașului, într-un cartier unde nu sunt camere conectate la sistemele de recunoaștere facială. Între timp, Svetlana căuta un voluntar care ar putea să o ducă cu mașina mai departe. Așa a călătorit 450 de kilometri până la Piatigorsk, un oraș tot din Federația Rusă, dar unde exista un adăpost pentru femeile care au fugit din Caucazul de Nord. După două zile la adăpost, împreună cu alte fete, Dana a mers cu autocarul la un adăpost din Moscova. Din motive de siguranță, a fost nevoită să schimbe mai multe adăposturi și orașe. 

Ca să-și facă actele, de care ai nevoie nu doar pentru a părăsi țara, dar și pentru a circula pe teritoriul Federației Ruse, a mers într-un orășel la două ore distanță de Moscova – unul din puținele din apropiere fără camere conectate la sistemul de recunoaștere facială. Era cu o altă fată din adăpost, fugită din Cecenia. Când au mers să-și ridice pașapoartele, fata cecenă a fost oprită – era pe lista persoanelor date în căutare, cu mențiunea că nu ar fi în deplinătatea facultăților mintale. Au urmat strigăte, lacrimi, discuții cu Svetlana, cu avocatul, dar au avut totuși noroc de un polițist de treabă, care le-a lăsat să plece. Le-a însoțit până la taxi, iar la despărțire le-a zis:

„Plecați mai repede, până nu vin cecenii.”

Aici drumurile lor s-au despărțit – fata din Cecenia a mers la prietenul ei în Sankt Petersburg, iar Dana înapoi la adăpostul din Moscova. 

A doua zi, cecenii erau deja în curtea blocului. 

Fetele au fost din nou evacuate din adăpostul din Moscova. Cu ajutorul organizației SK SOS au fost duse la un alt adăpost, de data asta din Sankt Petersburg. Dana spera că aici va putea începe o viață cât de cât normală, își dorea să se angajeze la o cafenea – însă toate planurile i s-au năruit când a primit un mesaj de la coordonatorii adăpostului din Moscova.

„Fratele tău a venit la noi cu poliția.”

Era prea speriată, familia era prea aproape pentru ca Dana să-și permită o nouă viață. Așa că a schimbat din nou cartela telefonului și nu a mai ieșit din adăpost, decât până la magazin și mereu cu masca pe față.

Împreună cu ea în adăpost se mai aflau un băiat gay și o lesbiană. Fata trecuse printr-un centru de reabilitare în care au internat-o părinții, pentru a o lecui de homosexualitate și ateism. Tot ei au depus o plângere la poliție, acuzând-o de furt, o practică foarte răspândită printre rudele fetelor care evadează. 

De regulă, astfel de situații sunt categorisite de organizații ca fiind cu risc ridicat, necesitând evacuarea de urgență. Astfel cei trei din adăpost, printre care și Dana, au părăsit Federația Rusă mai devreme decât era preconizat.

În ajunul Anului Nou 2023, Dana a ajuns în Tbilisi, capitala Georgiei.

„N-o să uit niciodată clipa în care am ieșit din aeroport… mi-am scos masca și am aruncat-o la coșul de gunoi. Nu mai aveam nevoie de ea, puteam să merg liberă fără să mă ascund.

În Tbilisi am fost cazate într-un hotel. În aceeași zi, pentru prima oară, am ieșit afară singură. Nu am mers departe, oricum nu mă puteam plimba mult – oboseam prea repede. Picioarele mele se dezobișnuiseră să parcurgă distanțe mai lungi pe jos.”

Apoi o urmat o perioadă în care, la fel ca și alți fugari/e din Caucazul de Nord, a stors tot din libertatea de care a dat. Consuma mult alcool și iarbă, ducea totul la extreme. N-a ținut mult, și-a regăsit repede echilibrul, dar nu și siguranța. Tresărea de fiecare dată când întâlnea pe stradă, în magazine sau cafenele bărbați din Daghestan. Se afla la nici 200 de km de locul de unde evadase. Era prea aproape.

„Soarele inimii mele, liniștea sufletului meu”

Astăzi Dana se află într-o țară din America Latină. Lucrează ca bucătăreasă personală, iar în timpul liber merge la sală, face psihoterapie, învață limba și se întâlnește cu noii ei prieteni – un brazilian și un cuplu de lesbiene care organizează lunar petreceri la ele acasă. Visează să-și continue studiile, așa că anul viitor va încerca să dea la facultatea de regie.

O întreb dacă, în pofida la trecutul ei, de care încearcă să se distanțeze, are vreo amintire plăcută legată de familia ei. Îmi răspunde cu greu. Amintirile bune se rezumă la câteva zile la mare și plimbările cu tata prin pădure: „Atunci parcă era alt om.” 

Cu câteva luni în urmă, Dana a reluat legătura cu mama ei. Voia să afle dacă mai trăiește. Acum încearcă să vorbească cu ea de două ori pe săptămână. Pe ascuns. Mamei i-au interzis să comunice cu fiica ei fugară. Data trecută când au aflat, mamei i-a fost spart telefonul. 

Discuțiile sunt greoaie, și nu din cauza resentimentelor, ci mai degrabă pentru că nu știe despre ce să discute cu ea. 

„Mama are un zâmbet foarte frumos și ochii albaștri ca cerul, un lucru rar întâlnit la cei din Daghestan. Când se înfuria, ochii ei deveneau gri.” 

Tânăra nu-și imaginează să se întoarcă vreodată înapoi, ar face-o doar în cazul unui Daghestan liber, independent. În opinia ei, republicile din Caucazului de Nord au nevoie de un spațiu al lor, departe de influența Kremlinului. E convinsă că ura e elementul unificator care le ține aproape de Rusia. Ura care se hrănește din teamă, frustrări și simplă ignoranță.  Din respingerea și persecutarea celor ca ea. 

Încerc să-i rețin atenția mai mult la discuția despre Daghestan, la influența Kremlinului, dar gândul ei zboară repede – „Ce-mi doresc acum cel mai mult e s-o văd pe Leila – soarele inimii mele, liniștea sufletului meu”.

Istoria Victoriei: „«În tine djinnul vorbește!», asta mi-a zis mama”

Cu Victoria mi-a făcut legătura Svetlana. A fost imediat de acord să vorbească, a luat-o ca pe o datorie, o misiune de a face în așa fel încât cât mai mulți să afle despre tot ce se întâmplă în Daghestan, în republicile Caucazului de Nord. Speră că astfel mai multe fete vor fi ajutate să fugă și vor fi primite mai ușor în țările în care vin cu nume noi și fără trecut.

Are 19 ani și închiriază o cameră de la o femeie în vârstă, de care încearcă și să aibă grijă. Îi amintește să-și ia pastilele, să-și măsoare tensiunea. Femeia e filologă de profesie, specializată în literatura franceză și mă gândesc ce mare noroc că s-au găsit – Victoria e înnebunită după cărți. O întrebi de seriale și ea tot la discuții despre literatură te aduce. Zâmbesc și-i zic să se uite la Fetele Gilmore, cu gândul că s-ar regăsi în personajul lui Rory. Libertatea ei e așa de cuminte, de firească, încât îi prind esența abia la finalul discuției noastre.

Victoria e originară dintr-un sat mare din sudul Daghestanului. A crescut cu mama, sora mai mare și fratele mai mic. Tatăl ei a plecat la Moscova când era mică și de atunci i-a vizitat doar de vreo două-trei ori. Mama este foarte religioasă, deși credința ei e mai degrabă o combinație între legea șaria și tradițiile caucaziene. Spre exemplu, mereu își încuraja fetele să poarte rochii care le pun în evidență silueta, deși acest lucru nu e privit cu ochi buni de legea islamică. Tot mama urmărea ca toți copiii din familie să îndeplinească namazul, să citească din Coran. Băiatului i-a insuflat că își dorește să devină Hafiz, așa că, de la o vreme, de dimineață până seara, acesta învăța pe de rost Coranul. Se zice că hafizul ajunge direct în rai și are dreptul să ia cu el 40 de rude, iar pentru mama Victoriei paradisul era visul cel mare.

Locuiau într-o casă moștenită de la părinți. La primul etaj stăteau ei, iar la al doilea fratele mamei cu familia lui. 

Victoria a fost mereu fata care învață bine, participă la olimpiade, urmează cursuri de limbi străine și citește tot ce-i cade sub mână. Chiar și așa, mama era mai mereu nemulțumită de ea. Tânăra a crescut cu presiunea de a fi cea mai bună în toate, indiferent de ce-i place sau nu.
Ideea de a fugi s-a strecurat în ea pe când avea 15 ani, dar spera că va reuși să o convingă pe mama să plece la facultate la Moscova. De Svetlana Anohina a aflat prin intermediul unei organizații nonguvernamentale. Prima oară i-a scris la 17 ani, atunci când a aflat adevărul despre verișoara ei Amina.

Amina

„Relația cu mama devenea tot mai complicată, era veșnic nemulțumită de mine, îmi repeta permanent că o fac de rușine. Din cauza acestei presiuni am avut o tentativă de suicid.

Mama atunci a făcut un mare scandal, strigând că o fac de rușine, că la noi în neam n-a fost niciun sinucigaș.

Atunci eu i-am amintit de Amina, verișoara mea, despre care știam că a murit prin suicid. Se întâmplase prin 2000.

— Amina nu s-a sinucis. Pe Amina a ucis-o taică-su.

În aceeași clipă a înțeles ce-a zis, a tăcut și s-a așezat.

Evident că am luat-o repede la întrebări, dar am putut scoate din ea doar o singură frază.

— A ucis-o și gata. Nimeni n-are voie să vorbească despre asta.”

Mai târziu avea să afle de la una din verișoare care a fost prezentă la spălarea trupului Aminei că fata avea vânătăi pe corp și cămașa ruptă. 

Victoria a mers la universitatea din Mahacicala, mai departe de Daghestan mama nu i-a permis să plece. Facultatea tot ea i-a ales-o. Urma căsătoria.

În vacanța de vară, mama a anunțat-o că i-a găsit mirele perfect – tânăr, frumos, înalt și relativ bogat. Victoria a ripostat.

„I-am zis că nu mă mărit nici în ruptul capului, nu vreau niciun bărbat. 

— În tine djinnul vorbește!, asta mi-a zis mama.”

În Caucazul de Nord se crede că o fată se împotrivește căsătoriei pentru că în ea trăiește un djinn îndrăgostit de ea. El o face să respingă orice bărbat.

„Mă cheamă Victoria!”

Primul exorcist era din satul lor. A venit la ei acasă, i-a zis să se întindă pe canapea și a început să-i citească din Coran. După vreo 20 de minute, mama a început să o lovească cu varga ruptă din copacul din curte peste picioare – de la tălpi până la șolduri, întâi mai încet, apoi mai tare. După aceea și el a început să o împungă în abdomen, în coaste. Era trecut de miezul nopții, tot ritualul dura deja de vreo trei ore și, de oboseală, Victoriei au început să-i tremure picioarele. 

„«Asta înseamnă că demonul se zbate în tine», mi-a zis el.”

Victoria s-a cerut la baie și de acolo, în lacrimi, i-a scris Svetlanei că vrea să fugă cât mai repede, fără să mai aștepte să-și termine studiile. Când s-a întors, pentru a motiva cumva fața roșie și ochii plânși, a zis că a vomitat. 

„«Greața, voma sunt încă un semn că are demoni în ea», a concluzionat exorcistul nostru din sat.”

A doua zi, Victoria a rugat-o pe mama ei să meargă în weekend la localul cu bucătărie siriană din Mahacicala. Planul era să fugă din cafenea direct într-un taxi care ar duce-o la mașina trimisă de Svetlana.

Nu i-a reușit. De fugit a fugit, dar a ajuns-o mama din urmă. S-a urcat în taxi înainte ca el să pornească. După multe țipete și lacrimi s-au întors acasă, unde îi așteptau doi polițiști veniți în urma alertei lansate de Svetlana. 

„Când a avut loc incidentul cu taxiul, în apropiere se afla unul din oamenii mei. El m-a anunțat că Victoria nu a reușit să fugă. Eu cunosc destul de bine satul din care e Victoria, e o localitate în care tradițiile sunt respectate cu strictețe, iar crimele de onoare nu sunt o raritate. Eu rareori apelez la astfel de metode, dar aici înțelegeam că pericolul e prea mare. Prin urmare, m-am adresat la unul din cunoscuții mei care are relații în poliție, i-am explicat ce s-a întâmplat și i-am trimis video-ul înregistrat de Victoria în care ea explica de ce vrea să fugă. El a fost cel care a luat mai departe legătura cu poliția”, îmi povestește Svetlana.

În timpul discuției cu cei doi polițiști, mama le zicea în rusă că totul e în regulă, că a fost o neînțelegere, iar Victoriei îi șoptea în darghină nu cumva să scape vreo vorbă despre Amina.

Într-un final au ajuns la secția de poliție. Acolo le-au luat din nou la întrebări, iar unul din ei a pus-o pe Victoria să semneze un document, conform căruia nimic din cele relatate despre ea de Svetlana nu este adevărat. Inclusiv omorul Aminei. La despărțire, polițistul i-a zis că dacă va mai încerca să fugă o va lega de scaun și-i va rupe picioarele.

Mai târziu avea să afle de la alte tinere că acest polițist participase la mai multe operațiuni de întoarcere a femeilor care încercau să fugă din Daghestan.

Au reînceput plimbările pe la exorciști. Mama i-a promis că dacă avea să fie cuminte și răbdătoare, avea să meargă la tatăl ei la Moscova.

Următorul exorcist i-a zis că djinnii s-au speriat de el și au ieșit din ea cât încă erau pe drum către ritual. Al doilea a zis că are djinni în ea de îndată cum a văzut-o. 

„– Îi fug ochii, e de la ei!

Mi-a strâns și mi-a răsucit picioarele, mama cu unchiul mă țineau de mâini. Apoi a început să-mi apese ochi cu degetele, tare-tare și repetând: 

— Demone, zi-mi cum te cheamă!

Iar eu îi tot strigam în răspuns:

— Mă cheamă Victoria! Mă cheamă Victoria!

Apoi mi-am pierdut cunoștința. A durat câteva secunde, dar mi s-a înmuiat tot corpul. Când am deschis ochii, exorcistul a rostit:

— Gata, demonul a ieșit.

Atunci am avut marea revelație – trebuie să joc teatru. Să mă prefac că îndeplinesc namazul, că citesc Coranul, că vreau să mă mărit, că cred în Allah.”

Mama a crezut-o, așa că Victoria și-a petrecut următoarea vară cu tatăl ei la Moscova. S-a angajat la o patiserie, era liberă să nu-și poarte părul acoperit și îi părea că nu va mai fi nevoită să fugă. Se vedea trăind la Moscova, mergând la facultate și în paralel lucrând. Îi părea că libertatea o să-i vină în întâmpinare.

„Arestarea”

În octombrie s-a întors cu tatăl în Daghestan pentru a rezolva niște chestiuni legate de facultate. În câteva zile trebuiau să se întoarcă înapoi.

În aceeași seară la ușa lor au bătut doi bărbați, care s-au prezentat ca fiind de la poliție. Erau îmbrăcați în civil. Le-au zis că tatăl ei este suspectat de posesie de droguri în cantități mari. Pe tată l-au luat, iar Victoriei i-au zis că are interdicția de a părăsi localitatea, deoarece a stat trei luni la tatăl ei și ancheta e în derulare.

„Am plâns câteva zile. Mama încerca să mă calmeze, mi-a permis chiar să iau un motănaș din stradă. Ce-i drept, peste două săptămâni l-a aruncat afară. Ca să nu-mi ies din minți m-am apucat să învăț japoneza”, îmi povestește ea și râdem împreună de mecanismele ei de coping atât de sănătoase.

Peste câteva săptămâni, Victoria a surprins-o pe mama ei într-o discuție telefonică cu tatăl ei. Îi cerea bani și-l mustra că nu lucrează. Așa a înțeles că arestul a fost doar un spectacol orchestrat de mamă, care era gata de orice numai s-o țină lângă ea.

Evadarea

După mai multe discuții cu Svetlana, au ajuns la ideea că cel mai bine ar fi să fugă când va fi la universitate. Cu câteva săptămâni înainte, s-a plimbat prin cartierele din apropiere, în căutarea unei porțiuni de drum mai puțin expuse camerelor de supraveghere. Avea la dispoziție doar pauza mare de la cursuri, 40 de minute în care era liberă să facă ce vrea, în restul timpului cunoștințele mamei din administrația universității erau cu ochii pe ea. Era de-ajuns să lipsească de la câteva și îndată era sunată de mama.

A fugit ca mai toate fetele din Caucazul de Nord – fără acte, fără lucruri personale sau bani. 
A urcat în taxi, a mers până în alt capăt al orașului, a aruncat telefonul și cartela și a mers mai departe, spre locul unde o aștepta mașina trimisă de cei de la SKSOS.

Victoria a petrecut în adăpost două luni, iar în a treia a zburat spre țara în care se află acum. Deși riscurile ca fata să fie găsită și întoarsă familiei după ce a părăsit țara sunt foarte mici, pentru a elimina orice posibil pericol, nu vom divulga locul exact unde se află. Din povestirile unor foste colege a aflat că după evadarea ei poliția a venit la universitate. Încercau s-o găsească cu ajutorul imaginilor surprinse de camerele de supraveghere. N-au găsit nimic, așa că prin universitate s-a răspândit zvonul că Victoria a plecat la tatăl ei la Moscova.

O întreb când a simțit pentru prima oară că e liberă. Mă aștept că va începe să-mi povestească cu multe detalii despre vreun eveniment plin de simbolism, dar primesc un răspuns atât de simplu și matur, dar mai ales atât de uman.

„Mă întorceam acasă de la muncă și mă gândeam că îndată cum ajung mă apuc să-mi gătesc de mâncare, ceva ce-mi place mie, apoi mă voi pune la un film pe care singură îl voi alege… și aici am realizat că sunt liberă, că eu sunt cea care decide ce să fac cu viața mea.” 

Iar mai departe îmi povestește cum vrea să viziteze cele mai mari biblioteci din lume, despre care citea în manualul de engleză, să-și ia în sfârșit o pisică, să urmeze facultatea de drept internațional la vreo universitate din Europa, să-și găsească un loc de muncă bine plătit, care i-ar permite s-o aducă la ea pe sora mai mare împreună cu copiii, să construiască încet-încet o bibliotecă a ei. Cel mai mult îi pare rău de cărțile rămase acasă.   

„Cea mai frumoasă amintire din viața mea anterioară e ziua când am găsit în podul casei o ladă veche cu cărțile și vinilurile tatei. Citeam din ce a citit el cândva – Dumas, Sebastien Japrisot, André Maurois…  Interesant ce-au făcut cu ele... Le-au aruncat, le-au ars?”

***

De câteva ori am tot rescris finalul acestui material, în încercarea de a fi îndeajuns de convingătoare că cele care fug o fac de multe ori pentru a-și salva viața. Până și Svetlanei i-am adresat întrebarea dacă în discuțiile cu activiștii sau experții în drepturile omului s-a confruntat vreodată cu scepticism din partea lor, privind gravitatea pericolului cu care se confruntă fetele din Caucazul de Nord.

„Dacă legea nu funcționează, dacă poliția este de partea abuzatorilor, și dacă în esență este posibil ca fata să fie ucisă, ce discuție mai poate fi despre exagerarea pericolului? Să ne întoarcem chiar la cazul lui Marem Alieva. Ea a fost convinsă să se întoarcă, acești «țapi bătrâni» fluturau din bărbile lor albe, jurând pe Allah că o vor apăra. Și cum a dispărut în 2015, așa și nu s-a mai aflat nimic. Iar cel mai groaznic este că nimeni nu a investigat ce s-a întâmplat. Chiar dacă istoria ei ar fi fost singurul exemplu de acest fel, cred că ar fi fost mai mult decât suficient.”

Și dacă nici asta nu e suficient, mă întorc la postările distribuite periodic în ultimele trei luni de toate sursele media ruse și diverse organizații nonguvernamentale. „Avem motive întemeiate să credem că Seda Suleimanova a fost ucisă de rudele ei, că a devenit o victimă a crimei de onoare.”

Seda Suleimanova este din Cecenia. La 26 de ani, cu ajutorul organizației SK SOS, a fugit pentru că era forțată de familie să se mărite cu un bărbat ales de ei. 

Peste un an, poliția din Cecenia, împreună cu cea din Sankt Petersburg, a reținut-o și a transmis-o înapoi la familie.

Timp de mai bine de șapte luni nu se mai știe nimic despre viața ei. Șapte luni în care nu s-a rătăcit niciun semn, niciun detaliu câtuși de mic care ar indica că Seda este vie. Organizația care a ajutat-o să fugă a anunțat că, la începutul lui februarie 2024, două surse independente din Cecenia i-au informat că este foarte posibil ca Seda să fi fost ucisă într-o crimă de onoare.

La începutul lunii aprilie, după un șir de proteste organizate de ruși în diferite colțuri ale lumii și după mediatizarea intensă a cazului de către mass-media, inclusiv de către cea pro-Kremlin, Comitetul de Investigație al Federației Ruse a deschis un dosar penal pe cazul dispariției Sedei Suleimanova, în conformitate cu articolul din lege referitor la omor. Următoarea zi, familia Sedei a declarat că tânăra a fugit de acasă încă din luna februarie.

Judecând după acțiunile autorităților și reacția rudelor tinerei, există și mai multe motive să credem că Seda a fost ucisă de propria familie. că a devenit o victimă a crimei de onoare - pentru că le-a pătat numele și s-a opus căsătoriei forțate, pentru că a fugit de acasă, pentru că s-a angajat, pentru că a închiriat o cameră a ei, pentru că și-a făcut prieteni printre ruși, pentru că s-a îndrăgostit. Pentru că a îndrăznit să-și dorească o viață a ei, una simplă, fără mari excese.

Una în care îți creezi o rutină și te cuibărești în confortul care ți-l oferă, o viață în care vrei să rămâi.