În luna octombrie, ar fi trebuit să o întâlnesc pe Svetlana Aleksievici, câștigătoarea premiului Nobel pentru literatură din 2015, la FILIT (Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași). Și-a amânat venirea, dar eu am rămas cu documentarea. Cu miile de pagini citite, cu sutele de voci redate de Aleksievici, cu o întreagă istorie emoțională a Uniunii Sovietice, pe care nu am obținut-o din nicio altă sursă atât de complex și exhaustiv. Cărțile Svetlanei Aleksievici sunt traduse și publicate la noi (Războiul nu are chip de femeie, Ultimii martori și Soldații de zinc la Editura Litera, Vremuri second-hand la Editura Humanitas, Dezastrul de la Cernobîl la Editura Corint). Sunt aici ca să te conving să le citești, cu un glosar al scriitoarei de la A la Z.
Ales Adamovici
Scriitorul și criticul literar sovietic de origine bielorusă a fost una dintre primele voci publice care s-a ridicat până la urechile șefilor de partid, în urma dezastrului de la Cernobîl. După accidentul de la reactorul nuclear din noaptea de 27 aprilie 1986, Adamovici îi descria unui prieten situația ca fiind „de două ori cât Katyn! Sau astfel: Katyn plus Hiroshima.” Adamovici a atras atenția autorităților sovietice asupra faptului că Bielorusia era cea mai afectată țară din Uniune.
Adamovici e cunoscut pentru Povestea de la Katyn, despre masacrarea unui întreg sat de către forțe ale SS în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, precum și drept co-scenarist al poate celui mai răvășitor film despre aceeași conflagrație, Come and See (Иди и смотри, URSS, 1985). Și tot despre el se spune că ar fi inventat o specie literară numită „roman colectiv”, „roman-oratorio”, „roman-mărturie”, „roman-catedrală” „oameni vorbind despre ei înșiși” sau „cor epic”. De la el spune Aleksievici că a preluat ideea de a scrie în stilul polifonic care i-a adus Nobelul și pe el îl numește mereu în interviuri drept principal profesor.
Bielorusia
Acasă la ea, Svetlana Aleksievici e un fel de hârtie de turnesol, după care oamenii își identifică afilierile politice. Pentru liberalii progresiști e ultima voce liberă; pentru majoritatea publicului e „după cum bate vântul” și dorește cu orice preț să distrugă Rusia și moștenirea rusească din Bielorusia. Regimul Lukașenko n-a lăsat-o mai niciodată în pace: după venirea la putere a primului și singurului președinte al țării, în 1994, cărțile ei nu au mai fost publicate de majoritatea editurilor bieloruse (deși nu a existat o interdicție oficială). Scriitoarea a fost atacată constant în presă și acuzată că e agent CIA. I s-au interceptat convorbirile telefonice și i s-a interzis să apară în public.
În 2000, Rețeaua Internațională a Orașelor pentru Azilanți i-a oferit sprijinul de a se muta la Paris. A locuit timp de zece ani acolo, precum și la Göteborg și Berlin, însă în 2011 s-a mutat, din motive niciodată oficial declarate, înapoi în apartamentul ei de la Minsk. Acolo a primit și știrea că a câștigat Premiul Nobel în 2015.
Chipurile femeilor
Războiul nu are chip de femeie este poate cel mai celebru titlu al Svetlanei Aleksievici. A inspirat-o un articol din presa locală de la Minsk, apărut în anii ’70, despre petrecerea de rămas-bun a unei contabile care urma să iasă la pensie și care în război fusese lunetistă. Ucisese 75 de nemți. Însă povestea ei, ca și poveștile miilor de femei sovietice care au luptat în al Doilea Război Mondial, nu exista nicăieri în discursul oficial.
Ce a supraviețuit din memoria colectivă în cartea Svetlanei Aleksievici e de multe ori uluitor. Povestea asistentei medicale care a mușcat din brațul zdrobit al unui soldat, ca să i-l detașeze de corp și să-i salveze viața, dar care la câteva zile s-a oferit voluntară să-i execute pe cei care fugiseră de pe front. Povești nenumărate de fete și femei care abia ieșeau din școală (sau fugeau și-și dădeau o vârstă mai mare) ca să învețe să mânuiască o armă automată. Povestea fetei care și-a sărutat iubitul prima oară înainte să-l îngroape. Povestea partizanei din munți care și-a înecat bebelușul care plângea, ca să nu atragă atenția soldaților nemți. „Cine-o să mai vrea să lupte după o astfel de carte?”, o întreabă cenzorul pe autoare. „Umilești femeile cu un naturalism primitiv. Le transformi în femei obișnuite, femele.”
Cartea, publicată în 1985, a apărut în ediția română cu doi ani înainte de prima ediție post-sovietică a cărții în limba engleză. La momentul apariției sale, Aleksievici a fost oficial acuzată de „pacifism și portretizare neeroică a femeii sovietice”. Atunci a început persecuția autoarei, al cărei manuscris petrecuse doi ani cu cenzorii editurii. Căutau să taie din carte cât mai mult adevăr – la care Aleksievici ajunsese cu greu. În interviuri ulterioare, a spus că nu i-a fost ușor să treacă dincolo de clișeele eroice, cu femeile cu care a stat de vorbă. Una dintre intervievate, care se înrolase la brigada de tanchiști la 16 ani, i-a trimis la două săptămâni după întâlnirea lor, o variantă autocenzurată a discuției. Scosese toate detaliile umane – poate și pentru că suprimarea umanului era o condiție esențială a supraviețuirii sub regimul sovietic.
Multe femei au întrebat-o cine ar avea nevoie de așa o carte. O carte în care războiul nu e mai deloc eroic. O carte în care femeile luptă în uniforme bărbătești. Una în care există „probleme femeiești” pe front – menstruația l-a deranjat foarte tare pe cenzorul sovietic, iar în ediția curentă a cărții apar transcrise și o parte dintre conversațiile autoarei cu acesta.
Războiul a continuat mult după război. Multe dintre femeile întoarse acasă de pe front și-au ascuns medaliile, pentru ca cele care nu luptaseră să nu le acuze, cu inima frântă și căsniciile destrămate, că s-au dus pe front doar ca să le fure bărbații. E un război al memoriei individuale cu ea însăși și apoi cu cea colectivă, care se încăpățânează s-o ignore pe cea dintâi.
Dezastre
Femeia care a acoperit aproape integral istoria emoțională a Uniunii Sovietice, cu cele mai mari dezastre ale sale - Marele Război de Apărare a Patriei, Cernobîlul și, în cele din urmă, destrămarea imperiului - scrie acum o carte care nu va fi despre dezastre. Sau, poate mai corect, va fi despre dezastre la o altă scară. Poartă titlul provizoriu Cerbul minunat al vânătorii eterne și sunt 100 de povești de dragoste, spuse din perspectiva ambilor parteneri. „Mi-am dat seama că am scris cărți despre cum se omoară oamenii unii pe alții, cum mor. Dar viața omenească nu e toată numai despre asta. Acum scriu despre cum se iubesc oamenii. (...) Vreau să-i iubesc pe oameni. Deși e din ce în ce mai greu să-i iubești. Și devine și mai greu.”
Din cartea asta, ne spune autoarea, o să aflăm că „totul se transformă în amintiri. Că fiecare viață e interesantă în felul ei. Că fără moarte nu poți să înțelegi viața. Că dragostea ne aruncă adânc în propriul nostru sine. Că oamenii nu sunt nici sfinți, nici diavoli, ci ceva între. Că știința noastră e lipsită de putere. Că, în dragoste, oamenii caută aceleași lucruri ca și în război și crime. Că fiecare dintre noi ascundem și bărbat și femeie. Că în iubire poți să dispari, la fel ca în moarte.”
Enchanted with Death
Titlul alternativ în limba engleză al singurei cărți de Svetlana Aleksievici încă nepublicată în România este Charmed by Death („fermecat de moarte”). A apărut în 1993 și e despre tentative de sinucidere provocate de prăbușirea socialismului. În perioada respectivă, exista un sentiment la nivel de societate, resimțit puternic de unii indivizi, că nu se pot disocia de idealurile socialiste. Aceia care au refuzat să accepte noua ordine și reinterpretarea istoriei cu care venea ea la pachet, au încercat să-și ia zilele și au ajuns, ulterior, să-și spună povestea Svetlanei Aleksievici. Cartea are și o adaptare cinematografică, The Cross.
Ficțiune
Svetlana Aleksievici nu și-a dorit niciodată să scrie ficțiune. Deși există voci care susțin că e imposibil să nu ficționalizezi istoria, fie și numai pentru că selectezi, editezi și pui într-o anumită ordine niște mărturii reale, ceea ce scrie autoarea este non-ficțiune. În interviuri a declarat că, pentru ea, coșmarurile secolului XX au transformat ficțiunea într-o imposibilitate. „Nimic nu mai poate fi inventat... Martorii trebuie să vorbească”, a spus în discursul de acceptare a Premiului Nobel.
Gama
O mie de raze Gama. Nici măcar atât nu i-ar fi oprit pe recuperatorii care intrau în zona contaminată de la Cernobîl să ia orice găseau: obiecte de preț, haine, televizoare, mâncare. Unii nu luau. Se mirau de animale cel mai mult: porcii care-o luaseră razna pe străzi. Pisicile și câinii care își așteptau în prag stăpânii, fugiți fără să ia nimic. Bătrâna care nu i-a lăsat pe soldați să-i împuște pisoiul. Era singurul suflet care-i mai rămăsese în Zonă. Lichidatorul care a putut să împuște orice animal contaminat, dar nu caii. Sunt toate mărturii din Dezastrul de la Cernobîl, de Svetlana Aleksievici.
Astăzi, unul din cinci bieloruși trăiește pe pământ contaminat nuclear de explozia Reactorului 4 de la Cernobîl. Adică 2,1 milioane de oameni, dintre care 700.000 sunt copii. De la an la an, în „Zonă” crește numărul de persoane care suferă de cancer, boli neurologice și mutații genetice. Despre viața în Zonă, cei care au fugit, ucis, murit și s-au întors acolo, poți să citești mai multe – chiar de la martori - aici, într-un fragment în limba engleză al Dezastrului de la Cernobîl.
History
E cuvântul care apare cel mai des în interviurile acordate de Svetlana Aleksievici în limba engleză – poate și pentru că jurnaliștii occidentali sunt mai interesați de perspectiva ei de ansamblu asupra vieții sovietice și post-sovietice, decât de problemele presante ale prezentului. (Jurnaliștii de limbă rusă și cei est-europeni o descos mult mai în detaliu pe tema Putin). Și nu se sfiește nici ea de istorie. În propria scurtă biografie online scrie:
„Dacă te uiți înapoi, la toată istoria noastră, atât cea sovietică, precum și cea post-sovietică, e o mare groapă comună și o baie de sânge. Un etern dialog între victime și călăi. Blestematele întrebări rusești: ce e de făcut și cine e de vină. Revoluția, gulagurile, al Doilea Război Mondial, războiul sovietico-afgan ascuns de oameni, căderea marelui imperiu, prăbușirea uriașului tărăm socialist, pământul utopie, iar acum, o provocare de dimensiuni cosmice – Cernobîl. E o provocare pentru toate creaturile vii de pe Pământ. Asta ne e istoria. Și asta e tema cărților mele, asta e calea mea, sunt cercurile iadului meu, de la om la om.”
Imperiul Sovietic
În 1998, s-a lansat o ediție aniversară, la împlinirea celor 50 de ani ai autoarei, cu operele sale complete. Introducerea criticului Lev Anninski spune că Aleksievici a „trasat și înregistrat viețile mai multor generații de sovietici și realitatea exactă a celor 70 de ani de socialism: de la Revoluția din 1917 până la Războiul civil, tinerețea și magnetismul marii utopii, teroarea lui Stalin și gulagurile, Mare Război Patriotic și anii decăderii uniunii socialiste, până în prezent.”
Este, așadar, cronicarul Imperiului Sovietic, cu corul lui de voci și cu noianul lui de sentimente, de multe ori amestecate. Dacă o întrebi despre el, însă, îți spune că n-a murit. În 2014 nu credea că imperiul va dispărea fără vărsare de sânge. Tocmai se întorsese de la Moscova, temerile cu privire la războiul din Ucraina erau la cote înalte, iar prietenii ei moscoviți o întâmpinaseră cu ceea ce devenise un soi de parolă în epocă: „Eu nu consider că ne aparține Crimeea!”
Iar occidentalii care o citesc tind să-i dea dreptate – sigur, de pe poziții mult mai detașate, în care pot reflecta la folosirea memoriei ca armă de război cultural. The Economist scrie că Uniunea Sovietică a împrumutat, în urma înfrângerii fascismului în Germania, din ideile și practicile acestuia, care au dat roade peste zeci de ani. Astăzi, Kremlinul încurajează glorificarea celui de-al Doilea Război Mondial și a figurilor care au contribuit la înfrângerea fascismului. În timpul războiului din Crimeea, Rusia i-a acuzat pe cei care i se opuneau de fascism, iar soldații ruși erau „anti-fasciștii eliberatori”. Memoria războiului continuă să fie exploatată, context în care e cu-atât mai important să citești și despre războiul femeilor și cel al copiilor – nu doar despre cel al eroilor glorioși și mai-marilor luminați.
Jurnalista
Svetlana Aleksievici este adeseori descrisă drept prima jurnalistă care a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură. Ea însăși a respins această etichetă; deși are mulți ani de muncă la activ în jurnalism (inclusiv pentru un cotidian din Pripyat), preferă să spună că e colecționară de mărturii. Iar un articol din 2016 din New Republic sugerează că autoarea eșuează în tentativa ei de a călca pe granița dintre istorie și literatură. Articolul respectiv oferă exemple de mărturii modificate de la o ediție la alta a cărților ei, pe care le pune în seama încercării lui Aleksievici de a denatura spusele celor intervievați. Scriitoarea s-ar ocupa, ni se explică, nu cu scrierea de ficțiuni, nici de istorii – ci de mituri.
Kuibișev
Acolo locuiește Tamara Frolova. Azi e inginer. Dar la trei ani, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, a fost unul dintre miile de copii care au văzut și trăit orori, cărora le-au supraviețuit. Ea nu-și amintește decât că soldații au găsit-o lângă corpul mamei ei moarte, la una dintre gările dintr-o suburbie din Minsk. Au îmbarcat-o într-un tren către est, departe de război, într-un oraș unde a fost imediat adoptată. Despre părinții ei biologici nu știe nimic. „Trăiesc cu sentimentul că războiul mi-a dat naștere. Pentru că din copilărie nu-mi amintesc decât război.”
Oare un copil care-a trecut prin război rămâne copil, se întreabă Svetlana Aleksievici în Ultimii martori, cartea cu mărturii ale micilor supraviețuitori din Uniunea Sovietică ai perioadei 1941-1945. Cam 13 milioane de copii au murit în război. Iar în timpul său, doar în Bielorusia, în 1945, creșteau 26.900 de orfani. Atunci când a început să le strângă poveștile, autoarea și-a dat seama că oamenii cu care urma să stea de vorbă erau cu 40 de ani mai bătrâni decât amintirile lor. A crezut că va fi imposibil să le reînvie acea parte a memoriei – însă apoi s-a întâmplat ceva uluitor. A început să vadă cum în femeia din fața ei, cu părul încărunțit, se trezește o fetiță de cinci ani, care plânge și imploră soldatul să nu-i ascundă mama într-o groapă, pentru că o să se trezească după ce restul familiei va fi plecat fără ea.
„Binecuvântată e lipsa noastră de apărare împotriva propriei memorii. Pentru că ce am fi fără ea? Un om fără memorie e capabil să facă doar rău, nimic altceva decât rău.”
Loznitsa
Serghei Loznitsa, regizorul cunoscut pentru controversatul documentar Maidan, prezentat în premieră mondială la Cannes, în timp ce luptele din Ucraina erau departe de a se fi încheiat, a regizat un film de arhivă/montaj, care se cheamă The Event. Loznitsa e foarte zgârcit cu contextul, dar dacă citești Vremuri second-hand, cartea Svetlanei Aleksievici despre destrămarea imperiului sovietic, și în paralel vezi și filmul, o să înțelegi poate chiar mai mult despre demența zilelor puciului anti-Gorbaciov din august 1991. Și, văzând baricade construite din mașini incendiate sau cocktailuri Molotov aruncate de oameni îmbrăcați ca părinții tăi pe vremea aia, poate înțelegi (alt)ceva și din incidente similare, care aveau loc un pic mai la vest, un pic mai-nainte. Un pic.
Marele Război Patriotic
„Chiar scriu o carte despre război”, notează Svetlana Aleksievici în jurnal, în 1978. E important de menționat că în limba rusă nu există articol hotărât sau nehotărât. Numai că, la momentul la care își făcea ea această însemnare, nu s-ar fi întrebat nimeni despre ce război e vorba. Existase un singur război, care definea țara, prin cele 20 de milioane de vieți pe care le pierduse: Marele Război Patriotic (sau de Apărare a Patriei) din 1941-1945.
„Singura dată când am fost liberi a fost la război. Pe front”, îi spune una dintre femeile intervievate Svetlanei Aleksievici în Războiul nu are chip de femeie. Iar Stalin înțelege, se pare, sentimentul ăsta din țara uriașă pe care o stăpânește. Curăță străzile de vagabonzi rămași fără mâini, picioare sau minți în război. Îi trimite în tabăra de pe insula Valaam. Prizonierii ruși de război recuperați în urma sa sunt trimiși în Gulag. Ziua Victoriei apare ca motiv oficial de sărbătoare mult mai târziu: în 1965, când o impune Brejnev. Liderul însuși apare plin de decorații militare. Peste tăcere se dă cu un strat de luciu și spoială. În tot acest timp, Svetlana Aleksievici ia sute de ore de interviuri, pentru ca memoria durerii și a rușinii, memoria a tot ce-a fost uman în război, să nu se piardă de tot, asurzită de vacarmul retoricii oficiale.
Nominalizare
La Oscar, pentru Juanita Wilson, regizoarea scurtmetrajului The Door, bazat pe una dintre poveștile din Dezastrul de la Cernobîl, de Svetlana Aleksievici. Poți să-l vezi pe tot mai jos:
Oamenii
„În viață, eu caut observațiile, nuanțele, detaliile. Pentru că ce mă interesează în viață nu e evenimentul ca atare, nu războiul ca atare, nu sinuciderea ca atare. Ce mă interesează e ce se întâmplă cu ființa umană, ce i se întâmplă cu ea în timpul nostru. Cum se comportă și reacționează omul. Cât e om biologic în el, cât de mult e un om al timpurilor sale, cât de mult e un om al omului.”
E motto-ul cu care își prefațează Svetlana Aleksievici textul A Search for Eternal Man. In Lieu of Biography („În căutarea omului etern. În loc de biografie”).
Perestroika
Odată cu Perestroika, Războiul nu are chip de femeie n-a mai fost interzisă în Bielorusia. Însă în aceeași perioadă apărea Soldații de zinc, cartea Svetlanei Aleksievici care deconstruiește mitul războiului sovietic din Afganistan. Autoarea a fost atacată și de comuniști și de militari și a fost dată în judecată pe motive politice. După ce grupările internaționale care militează pentru drepturile omului au protestat împotriva procesului, acesta a fost oprit, însă era deja clar că Aleksievici e persona non grata în propria țară.
În tot acest timp, însă, în jurul ei se destrăma o întreagă lume. Socialismul URSS zăcea făcut bucăți la picioarele celor care-l construiseră, huliseră sau abandonaseră. Sunt toți, de la supraviețuitori din Gulag, la cetățeni obișnuiți, la foști membri de partid, intervievați în Vremuri second-hand (din care poți să citești aici un fragment în limba română). „Pun cap la cap istoria socialismului domestic, interior. Așa cum a existat în sufletele oamenilor... Acolo se-ntâmplă toate.”
Rugăciunea de la Cernobîl
Ăsta este titlul original al cărții care a apărut în română ca Dezastrul de la Cernobîl, iar în engleză ca Voices from Chernobyl. Autoarea precizează clar că nu a scris o carte despre dezastru, ci despre lumea care i-a urmat. Despre cum s-au adaptat oamenii la noua realitate, care s-a întâmplat deja, dar pe care nu o pot percepe. Oamenii post-Cernobîl, spune Svetlana Aleksievici, trăiesc un experiment despre viața după un posibil al Treilea Război Mondial, nuclear. De aceea ține foarte mult și la subtitlul cărții, pe care traducerea în română l-a pierdut: Cronici ale viitorului.
Autoarea explică perspectiva care include viitorul prin faptul că, până la Cernobîl, omenirea nu mai trăise o explozie nucleară de asemenea proporții.
„Formula sângelui și codurile genetice se schimbă, peisajele cunoscute dispar. Dar ca să înțelegem cu totul ce se întâmplă, ne-ar trebui alte experiențe umane și un alt instrument interior, care încă nu există. Văzul și nasul nostru nu simt încă noul inamic, cel care vine din viitor. Nici măcar cuvintele și sentimentele noastre nu sunt ajustate la ce s-a întâmplat, iar întreaga noastră experiență a suferinței, care se ascunde sub istoria noastră, nu prea ne mai folosește la nimic acum. Măsura ororii pentru noi e aceeași – războiul. Conștiința noastră nu se duce mai adânc de-atât. (...) E greu să ne apărăm de necunoscut, de ceea ce încă nu e familiar umanității. Cernobîlul ne-a schimbat relația cu timpul. Cuvintele întotdeauna și niciodată au prins alt sens și au asumat formă materială.”
Istoria Cernobîlului, spune Svetlana Aleksievici, cu toate formele de moarte și de viață pe care le-a inventat, cu reacția corpului viu la radiație, cu formele de apărare pe care le-a îmbrăcat natura în Zonă, ca s-o recâștige, încă se scrie. „E o ghicitoare pentru secolul XXI și o provocare pentru el.”
Svetlana Alexandrovna
Svetlana Alexandrovna Aleksievici s-a născut pe 31 mai 1948, în Stanislav, un oraș din vestul Ucrainei care, din 1962, se numește Ivano-Frankivsk. Tatăl ei, militar, era bielorus, mama ucraineancă. S-au mutat înapoi în Bielorusia după ce tatăl a fost demobilizat. După ce a absolvit Universitatea de Stat Bielorusă în 1972, a lucrat ca reporter la mai multe ziare locale și a devenit corespondentul revistei literare Neman la Minsk în 1976. A lucrat și ca profesoară, la școli cu regim de internat, a început să scrie literatură în 1975, iar din 1984 e scriitoare independentă.
Trei
În 2014, când premiul Nobel pentru Literatură i s-a acordat lui Patrick Modiano, Svetlana Aleksievici era pe locul trei la cotele caselor de pariuri, după Ngugi wa Thiong’o și Haruki Murakami. Dar chiar de pe-atunci, Philip Gourevitch scria plin de entuziasm despre ea în The New Yorker. Era nerăbdător să spargă cineva bariera de snobism a lumii literare, conform căreia non-ficțiunea nu e demnă de astfel de onoruri. Mai avea de așteptat doar un an.
Ucraina
Svetlana Aleksievici s-a exprimat vocal pe tema invaziei Rusiei în Ucraina și a anexării Crimeei. S-a folosit chiar de discursul de acceptare a premiului Nobel pentru a vorbi despre ce se întâmplă la Kiev. E pe jumătate ucraineancă și și-a petrecut prima parte a vieții la țară, în Ucraina. Într-un interviu din iunie 2017 pentru Financial Times a declarat că „săracii băieți [ucraineni] mor la Donbass ca potârnichile” și a spus că Occidentul a trebuit să îi ajute pe separatiștii Ucrainei cu arme. Însă, în același timp, a văzut un viitor mult mai luminos Ucrainei pro-europene, prin comparație cu propria sa țară, care de-a lungul istoriei a preferat „să tacă și să se ascundă”.
Vocile
Opera Svetlanei Aleksievici i-a adus Nobelul pentru literatură „datorită scrierilor sale polifonice”. Într-un discurs la PEN World Voices a spus că, dacă Flaubert se considera un om al stiloului, ea se consideră o femeie a urechii. S-a spus despre ea că cel mai mare talent de care dispune e acela de a asculta – o spun până și criticii mai puțin entuziasmați de faptul că i s-a acordat Nobelul și, ulterior, atât de multă atenție. „Poate că cel mai mare talent al d-nei Aleksievici nu e scrisul, ci ascultatul și faptul că îi convinge pe martori să vorbească. [Războiul nu are chip de femeie] e plină cu nu mai puțin de 200 de voci.” A scris despre Război, pentru că, așa cum i-a explicat un intervievat, „după Victorie, toată lumea a devenit tăcută. Tăcută și temătoare, ca înainte de război”. Nu în ultimul rând, site-ul ei se numește Voci din marea utopie – pe care, la aproape 70 de ani, Svetlana Aleksievici încă le ascultă.
Walker
Shaun Walker e jurnalistul de la The Guardian care a intervievat-o cel mai recent. Au vorbit despre Crimeea, despre Putin, despre îmbătrânire – dar reporterul a rămas de la bun început cu senzația că autoarei îi place mult mai mult să asculte decât să vorbească, să pună întrebări decât să răspundă la ele. La finalul interviului, după ce și-a închis reportofonul, spre marea lui surpriză, Svetlana Aleksievici l-a invitat să rămână la masă, ca să-i poată pune ea întrebările: despre Trump, extrema dreaptă europeană, Brexit și celelalte mari subiecte politice ale zilei.
Zinc
Soldații de zinc (1989) se numește așa pentru că tinerii soldați sovietici erau aduși înapoi de pe frontul din Afganistan în sicrie de zinc. Războiul, care a durat aproape zece ani, apărea rar în presă – iar când se scria ceva despre el, era exclusiv despre cum sovieticii construiesc acolo socialismul. Între timp, tinerii sovietici (care se duceau la început plini de entuziasm, să prindă și ei un război, ca generația părinților lor) se confruntau acolo cu condițiile extreme de vreme, uniforme și echipament complet depășite și un inamic pe teren propriu, cu arme americane mult mai performante.
Pentru cartea asta, Aleksievici a călătorit patru ani pe tot cuprinsul Uniunii Sovietice, ca să cunoască mame ale victimelor și veterani ai Războiului din Afganistan. A și vizitat zona de război de acolo, de unde a fost trimisă acasă, pentru că nimeni n-o credea că va reda adevărul războiului. Însă cam asta a făcut, ceea ce a transformat-o în ținta presei aservită comuniștilor, a armatei și, în cele din urmă a unui proces închis în urma presiunilor internaționale. (Un fragment din Soldații de zinc apăruse în avanpremieră în revista Granta, în 1990.) Cât despre carte în sine, dincolo de detaliile mărturiilor, poate John Lloyd o spune cel mai bine în The London Review of Books. „Uneori e atât de tristă încât e de necitit.”
Imagine principală via Time Out Barcelona © Maria Kabakova
