„De peste două secole secătuim Pământul, punând sub semnul întrebării existența pe această planetă,” scrie John Freeman la începutul cărții Povești despre două planete, proaspăt tradusă la Black Button Books. „În loc să încercăm să rezolvăm această problemă (...), noi, mai ales din emisfera nordică, amânăm, combatem, negăm. Și așteptăm. Așteptăm valuri de caniculă, incendii de vegetație, inundații. Așteptăm ca emigranții să nu-și mai părăsească țările distruse și să nu mai sosească la granițe din întreaga lume. Așteptam ca ghețarii să înceteze să se mai topească, ca seceta să se termine, de parcă toate semnele schimbărilor catastrofale de mediu ar putea fi anihilate de așteptare. (...) Să ignorăm cea mai mare amenințare cu care s-a confruntat vreodată omenirea cere o uluitoare distragere și lipsă de empatie pentru cei care suferă. Multe dintre cele mai bogate țări au ales lideri naționaliști cu programe politice de tipul noi versus ei și care contestă datele reale. Adesea sunt supuși intere- selor companiilor petroliere. Mulți dintre ei sunt triumfător de rasiști, demonizându-i în mod flagrant pe toți cei care sosesc din alte părți ale lumii în căutarea unei vieți mai bune.”

Freeman, scriitor, jurnalist și critic literar, e deja bine cunoscut pentru antologiile de proză scurtă pe care le editează și în care oferă spațiu de dialog unora dintre cei mai relevanți scriitori și scriitoare ai prezentului, dar și vocilor mai puțin cunoscute, pe care le cultivă cu fler. În Povești despre cele două planete, a adunat 30 + texte despre schimbări climatice și inegalitate într-o lume divizată - adică fix lumea în care ne mișcăm în fiecare zi și al cărei viitor deloc îndepărtat stă sub semnul crizei abrupte. Vie că vin din Argentina (Mariana Enriquez), India (Anuradha Roy), Turcia (Burhan Sönmez) sau Egipt (Yasmine El Rashidi), vocile invitate de Freeman spun, în cor, istoria live a acestei crize climatice și implicit sociale, cu toate fețele ei diferite, reflectate în viețile de zi cu zi din colțuri îndepărtate lumii. Râuri din care dispare viața sau care dispar cu totul, animale al căror nume le uităm, odată cu ultimele exemplare ale speciilor împinse la extincție, oameni alungați de lipsa hranei sau a locurilor de muncă, metropole care se sufocă, așezări luate pe sus de ploi torențiale, ultimele petice de natură înghițite de giganți imobiliari. Mărturiile toturor acestor autori care sunt, înainte de toate, locuitori ai aceleiași planete, ies din retorica de lemn a rapoartelor impersonale și ne arată că viitorul pe care-l anunță scenariile întunecate ale încălzirii globale a sosit deja. 

Până să vă luați din librării cartea asta care ne privește pe toți, vă propunem să citiți un fragment. O proză scurtă de la Sayaka Murata, o scriitoare japoneză tânără, multipremiată, interesată de felurile în care normele sociale modelează sexualitatea și viața privată. 

---

 

Supraviețuire

— Domnișoara Kumi Suzuki și Domnule Hayato Sumikura, a spus oftând consilierul în rata supraviețuirii, dacă vă căsătoriți și faceți copii, probabilitatea ca unul dintre voi să ajungă la 65 de ani este mai mică de 30%.

Consilierul privea concentrat datele din computer și chipul îi era pământiu.

Eu și Hayato stăteam unul lângă celălalt pe canapeaua dintr-un birou al Centrului de Consiliere în Supraviețuire din Tokyo. În timp ce-l priveam, a devenit din ce în ce mai palid și și-a acoperit fața cu mâna liberă.

— Dar asta e…

— Îmi pare rău, dar așa stau lucrurile. Bineînțeles, dumneavoastră, domnule Sumikura, sunteți absolut în regulă. Ca membru cu o înaltă pregătire profesională al elitei bancare aveți calificativ A, ceea ce înseamnă că rata dumneavoastră de supraviețuire este de până la 87% atât timp cât rămâneți celibatar. În ceea ce te privește, Kumi, îmi pare foarte rău, dar calificativul tău e doar minus C și, de fapt, dacă rămâi celibatară, rata de supraviețuire îți scade sub 20%.

— A, am rostit indiferentă.

Consilierul mi-a aruncat o privire plină de reproș, parcă simțind lipsa mea de motivare. 

— Așa cum stau lucrurile acum, ești bine. Doar dacă ai avea un copil… Rata de supraviețuire a unui copil depinde în totalitate de venitul părinților. Sunt sigur că ești conștientă de asta: în prezent, dacă vrei să ajungi la 65 de ani, ai nevoie de bani. Un copil trebuie să se bucure de cea mai bună îngrijire medicală și să trăiască într-o casă sigură pentru a se putea dezvolta ca parte a elitei și a avea un salariu bun. Acestea sunt atributele câștigătoare în această luptă pentru supraviețuire.

— Lumea e atât de crudă, a oftat Hayato.

Consilierul a aprobat din cap, continuând:

— Acesta este motivul pentru care trebuie să investiți foarte mult în educația copilului încă de la început. Trebuie să-l trimiteți la pregătire intensă încă din fașă, să-l convingeți să facă multe ore suplimentare și să-l faceți să înțeleagă importanța notelor mari, iar apoi să plătiți taxele pentru o universitate de top. Apoi, firește, va urma un curs de elită pentru a obține propria rată mare de supraviețuire. Îmi pare rău s-o spun, dar, așa cum stau lucrurile acum, șansele ca un copil al vostru să trăiască până la 65 de ani sunt sub 15%. 

— 15%! Adică șansele să moară tânăr sunt de 85%? a izbucnit Hayato, îngropându-și fața în palme. 

— A… chiar pare că va muri tânăr, nu? i-am spus cu un zâmbet crispat.

Părea că tocmai ce fusese anunțat de propria-i moarte iminentă. 

— Nu putem face chiar nimic? Nu putem ridica măcar la 50% șansele de supraviețuire ale copilului nostru?

— Păi… îmi pare rău că trebuie s-o spun, dar, repet, nu tu ești problema, Hayato. Depinde de Kumi să primească un calificativ mai bun, să dobândească mai multe abilități practice și să-și mai ia încă o slujbă sau două. Doar așa își poate îmbunătăți rata de supraviețuire. Dar trebuie să vă spun că la ora actuală, în epoca noastră, nu e deloc ușor să…

Văzându-l pe Hayato răpus de disperare, am scos din geantă flaconul cu soluția salină pe care o făcusem acasă în acea dimineață. Era foarte cald în acel birou; fiind o clădire a primăriei, probabil că făceau economii nepornind aerul condiționat. Rochia mea preferată era leoarcă de transpirație și mi se lipise de piele. 

După ce-am plecat de la Centrul de Consiliere am căutat o cafenea ieftină, dar, cum n-am putut găsi niciuna, am ajuns în holul unui hotel din apropiere, un hotel scump frecventat de cei cu A. 

Am scos din geantă portofelul în care pusesem banii pentru ieșirea noastră. Având în vedere diferența mare de venituri dintre noi, la început ne certam mereu cu privire la locul în care să ne vedem sau la cum să împărțim nota de plată, așa că, până la urmă, am căzut de acord să punem lunar deoparte aceeași sumă de bani și s-o folosim pentru a plăti atunci când ieșim împreună. Am numărat cât ne mai rămăsese pe luna asta: 5000 de yeni. Cam de două cafele.

— Ar trebui să ne despărțim, nu? am spus când ni s-a adus cafeaua. 

Hayato m-a privit uluit.

— E cel mai firesc lucru, nu? am continuat, sorbind din ceașca de cafea vintage. M-aș simți îngrozitor știind că tu și copilul nostru aveți o rată de supraviețuire mai mică din cauza mea. 

— Hai să nu tragem concluzii pripite. Trebuie să existe o soluție.

Afară, oamenii care treceau prin fața peretelui de sticlă al hotelului erau îmbibați în sudoare. Probabil că sunt C, m-am gândit. Cei cu A merg numai cu taxiul. 

— Străbunica mea povestea mereu că pe vremuri aveau iarnă și toamnă. Îmi pot imagina iarna, dar mă întreb cum era toamna.

— N-am de gând să mă despart de tine.

— Și atunci ce faci? Renunți la a mai avea copii? Îți închipui cât de îngrozitor ar fi să ni se nască un copil C?

— Dar eu… eu îmi doresc un copil.

— Și eu m-aș bucura să-ți poți lăsa genele posterității, Hayato. Cu asta sunt de acord. Dar ar trebui să te căsătorești tot cu o A și să trăiești o viață lungă și prosperă.

— Și tu, Kumi? Îți vei găsi un alt A?

— Nu, cred că voi deveni o D. Mă gândesc la asta de ceva timp. O să mă descurc.

— D? Sub nicio formă! a strigat el. 

— Nu mai țipa! Până la urmă, asta e ultima noastră întâlnire.

I-am zâmbit și am întins mâna să iau fursecul neatins din fața lui.

Prin geam am văzut un echipaj de salvare alergând către un C căzut în stradă din cauza căldurii. 

 

Întotdeauna, încă din copilărie, avusesem o rată de supraviețuire mică. 

Rata de supraviețuire reprezinta probabilitatea de a mai fi în viață la vârsta de 65 de ani, exprimată ca valoare numerică. În prezent aproape toate bolile pot fi vindecate încă din copilărie, dacă ai bani, așa că rata de supraviețuire este direct proporțională cu salariul pe care o persoană se poate aștepta să-l primească. Calculul ia în considerare și dezastrele naturale cauzate de încălzirea globală și de cutremure. Dar, chiar și atunci, dacă ai un salariu suficient de mare, îți permiți să trăiești într-o locuință sigură, așa că, până la urmă, nu schimbă cu nimic faptul că diferențele de venit și rata de supraviețuire sunt practic echivalente.

Ratele de supraviețuire se acordau și se scriau cu litere mari în rapoartele din școala primară. O rată de cel puțin 80% însemna A, între 50 și 79% însemna B, între 10 și 49%, C și de la 9% în jos, D. În loc să se străduiască să învețe bine la materii precum japoneza sau matematica, copiii se concentrau pe îmbunătățirea ratei. Mulți copii plângeau când primeau un C sau un D în raportul școlar. Eu am luat mereu C, dar, în mod straniu, nu mă temeam așa tare de moarte. Mă gândeam doar: Asta e, n-am prea mult de trăit. 

De fiecare dată când se împărțeau rapoartele școlare, clasa era cuprinsă de o febrilitate bizară și elevii își vedeau iminența propriei morți transpusă în cifre. Învățătoarea încerca disperată să-i liniștească pe copiii isterici, spunând: „Vă rog să vă liniștiți și să mă ascultați. Sunt convinsă că unii dintre voi sunt șocați să vadă ce rată mică au. Dar asta trebuie să vă ajute să supraviețuiți. Este foarte important să știți adevărul pentru a supraviețui în aceste vremuri înfiorător de dificile. Învățați din greu și încercați să vă îmbunătățiți rata, da? Cu toții trebuie să faceți tot posibilul în acest sens.”

Toți copiii se concentrau pe învățat și studiau cât puteau de mult. Cum toți încercam să ne îmbunătățim rata de supraviețuire, pentru noi, cei care avuseserăm mereu o rată mică, era cu atât mai greu, indiferent cât ne-am fi străduit.

Eu am fost mereu cu minus C, cu o rată sub 30%. Tata a fost D, dar a dispărut din cadru când eram mică. În timpul unui control de medicina muncii, mama a fost informată că era C. M-am simțit mereu vinovată știind că rata ei de supravițuire a fost considerabil redusă de faptul că avea un copil, pe mine. 

Prietena mea cea mai bună, Megumi, care locuia ușă-n ușă cu mine, avea o rată și mai mică, era D, dar a muncit din greu și a reușit să se ridice la B. Influențată de ea, am învățat și eu foarte bine până la liceu. Ne propuseserăm să facem parte din elită și ne încurajăm una pe cealaltă, spunând că o să îmbătrânim împreună. 

Examenul de admitere la facultate echivala cu o luptă pentru supraviețuire, așa că am învățat din greu. Dar într-o zi m-am întrebat cât trebuia s-o mai țin așa. Să-mi iau examenele cu note mari, să-mi iau o slujbă bună, să câștig bani. Să mă trezesc devreme și să mă culc târziu, învățând, zi după zi, și totul numai pentru rata de supraviețuire. Dintr-odată mi s-a luat de tot: oare în viață nu conta decât rata de supraviețuire?

Odată ce am încetat să mai învăț, calificativul meu B s-a dus. Nu mi-a păsat. Decât să-mi trăiesc viața controlată de rata de supraviețuire, am simțit că ar fi fost mult mai satisfăcător să-mi accept soarta și să mor când mi se scurgea timpul. 

Megumi m-a implorat să mă răzgândesc, dar am renunțat pur și simplu la cursul de elită și nici măcar n-am mai încercat să intru la facultate. Taxele școlare erau o mare pierdere de bani, așa că am renunțat la școală și m-am angajat la un restaurant deținut de o familie. Acolo l-am întâlnit pe Hayato. Era student la o universitate prestigioasă din zonă și venea acolo în fiecare zi să învețe. Îl priveam studiind și mă gândeam cât de greu era să fii de gradul A. Am rămas șocată când mi-a strecurat în mână o scrisoare de dragoste în timp ce-i luam comanda pentru încă o cafea. 

— Dar am o rată de supraviețuire mult mai mică decât tine, i-am spus.

— Rata de supraviețuire n-are nimic de-a face cu ce simt pentru tine! a spus el pasional. Sunt îndrăgostit de tine. Și asta e tot ce contează.

Am fost impresionată de vorbele lui și am devenit iubiți. A absolvit facultatea lui de top și s-a angajat într-o companie de top, în timp ce eu am continuat să lucrez la restaurant. Am știut din start că existența mea i-a scăzut rata de supraviețuire și mi-a fost clar din momentul în care mi-a declarat iubirea că nu va fi o relație definitivă. 

A doua zi a fost din nou atât de cald, încât simțeam că razele soarelui mă înjunghie mortal. Am deschis umbrela de soare, mi-am pus la gât plosca cu soluție salină și am plecat grăbită către centrul municipal unde se ținea cursul despre Sălbatici. Dar când am ajuns acolo era plin. 

Cei de grad D rareori reușesc să-și păstreze slujba și majoritatea ajung să trăiască în munți ca Sălbatici. Auzisem că în trecut oamenii fără adăpost trăiau pe stradă, dar acum era prea cald să mai poată face asta. Cei mai slabi dintre ei mureau, și supraviețuiau doar cei care deveneau Sălbatici.

Când deveneau Sălbatici, oamenii își schimbau înfățișarea, poate ca rezultat al adaptării la căldură. Gura li se mărea pentru a capta mai bine lichidele, mâinile li se transformau în labe și deveneau patrupezi pentru a se feri de pericole. Dintr-un motiv sau altul, pe tot corpul le creștea o blană scurtă și albă, așa că nu mai aveau nevoie de haine; când se strângeau mai mulți într-un loc păreau o masă de contururi albe agitate.

La seminar era plin de C-uri și de tineri D, care nu erau siguri că pot deveni Sălbatici.

— Secretul supraviețuirii ca Sălbatic este uitarea. Trebuie să uiți tot ce ai învățat ca să supraviețuiești în lumea modernă: cunoștințele, limba, totul. Trebuie să trăiești doar de dragul de a trăi. În acest fel puteți obține o rată de supraviețuire de 1%. Altfel, scădeți sub 0,0001%. Ați înțeles? Trebuie să uitați și aceste cifre. Concentrați-vă doar pe a rămâne în viață.

Vorbitorul a perorat continuu despre tot felul de idei abstracte pe care nu le-am înțeles, așa că atenția mi s-a risipit. Am observat că unii dintre participanții D la seminar începuseră deja să aibă corpul acoperit de o blană albă groasă și m-am întrebat dacă nu cumva era contraproductiv pentru ei să se afle acolo. 

Plictisită, m-am jucat cu telefonul și am văzut că primisem un SMS de la Megumi: Nu vrei să treci pe la mine după seminar? Trec să te iau cu un taxi când se termină. 

OK, i-am răspuns, apoi mi-am lăsat capul pe bancă și am moțăit. Pe vorbitor n-a părut să-l deranjeze. 

Am început să aud sforăieli sonore în toată clasa. Nu știu dacă erau din cauză că seminarul era atât de plictisitor sau dacă erau primul semn al transformării în Sălbatic. 

— Se pare că următoarea zonă care se scufundă e Shikoku.  Furtunile au devenit atât de puternice încât se pare că va avea loc o mișcare majoră a scoarței terestre. 

— Da? Atunci iar se vor mări chiriile pe-aici. 

În garsoniera lui Megumi aerul era fierbinte și închis. Și-a șters fruntea de sudoare, a pornit aerul condiționat și-a oftat.

— Aici e o zonă sigură, dar e deja limita unui salariu de grad B. Probabil că va trebui să mă mut undeva mai ieftin. 

Apartamentul lui Megumi era într-o zonă premium în care locuiau mulți A. Era un cartier sigur, cu o rată a criminalității scăzută. Dar se plângea de ceva timp că apartamentul acela minuscul era prea scump pentru un B ca ea.

— Aaa, pui, ce neobișnuit! am exclamat când Megumi a pus pe masă niște yakitori. 

— Da, dar e carne sintetică. Nu reușesc să mă forțez să mănânc pisici.

Din cauza căldurii, practic toate animalele dispăruseră și acum singurele creaturi rămase în viață, în afară de oameni, erau pisicile și gândacii. Mi-ar fi plăcut să văd elefanți, vaci și alte animale în cărți ilustrate, m-am gândit.

Pisici, gândaci și oameni: dacă stai să te gândești și asta făcea parte tot din lupta pentru supraviețuire. Nu mă deranja care dintre ele supraviețuia atât timp cât mai rămâneau pe planetă ceva ființe vii. În mod ciudat, unii oameni îi priveau pe gândaci ca pe niște rivali și îi omorau pe oriunde îi prindeau, dar, dacă ar fi să murim, n-ar mai rămâne aici decât plantele. Mai bine să ne înțelegem cu toții, m-am gândit.

— Chiar îmi făcusem speranțe pentru tine și Kayato, Kumi. Multe persoane de categorie C și D care n-au devenit încă Sălbatici încearcă să se cupleze cu A-uri ca să supraviețuiască. Bănuiesc că pur și simplu fac tot ce e posibil ca să rămână în viață, dar e destul de sinistru și n-am fost niciodată de acord cu asta. Dar tu și Hayato sunteți altfel, nu? În zilele noastre arareori mai întâlnești cupluri care să fie împreună pentru altceva în afară de rata de supraviețuire. De aceea speram ca lucrurile să se rezolve pentru tine.

— Nu știu ce crede Hayato, dar eu una am considerat mereu îndrăgostirea un fel de hobby. Întotdeauna m-am gândit că până la urmă se va căsători cu cineva care să-i crească rata de supraviețuire.

— Kumi, nu ești prea interesată de rata de supraviețuire, nu-i așa? a spus ea în timp ce-și umplea gura de yakitori.

Am zâmbit stânjenită. 

— Așa crezi?

— Da, așa cred. De ce? Nici măcar n-ai încercat să ai o slujbă decentă după liceu, ai insistat să fii de categorie D. Dar ai putea să-ți ridici ușor rata de supraviețuire până la 40% dacă ți-ai pune mintea. D înseamnă sub 1%, doar știi asta!

— Te-ai gândit vreodată că rata de supraviețuire e ca un virus?

A părut șocată. 

— Un virus? Ce vrei să spui?

— Rata de supraviețuire a pus stăpânire pe absolut toate acțiunile noastre, până la procreare și procese de gândire. E ca și cum am fi devorați de nenumărați viruși invizibili.

Am înșfăcat telecomanda de la aerul condiționat și l-am oprit. 

— Și doar pentru că suntem controlați de rata de supraviețuire închiriezi un apartament atât de scump pe care îl răcești. Și asta mi se pare înfiorător.

— Dar Kumi, asta e viața, nu? a spus Megumi uluită. Cred că într-un fel ne-am pierdut pe noi înșine, definindu-ne printr-un indice. Dar supraviețuirea este cel mai primar instinct al unui animal, nu? Adică, toate ființele sunt controlate de gene, astfel încât să-și ducă mai departe specia. Singurul lucru care s-a schimbat este că acum i s-a alocat o valoare numerică căreia îi spunem rată de supraviețuire.

— Probabil că ai dreptate. Odată ce vor fi murit toate pisicile, toți gândacii și toți oamenii, nu vor mai fi rămas decât ratele de supraviețuire plutind prin aer. Nenumărații viruși invizibili numiți rate de supraviețuire sunt adevărații conducători ai planetei. Chiar și după ce vor fi murit toate viețuitoarele, toate noile forme de viață care vor apărea și vor încerca să se stabilească aici se vor supune acelorași viruși ai ratei de supraviețuire, vor fi controlați de ei și vor sfârși prin a dispărea. Din nou și din nou și din nou, nu?

— Kumi, probabil ești obosită, astfel de lucruri sunt…

— Îmi pare rău. Probabil că ai dreptate. Mai bine mă duc acasă. 

Megumi a părut ușurată și s-a uitat la telefon să vadă cât e ceasul. 

— Cred că nu ești obișnuită să mergi la seminare și probabil că te-a stresat foarte tare. Mai bine te duci acasă și te odihnești. Îmi cer scuze că te-am sunat așa din senin.

— E-n regulă. Mă bucur c-am apucat să te mai văd o dată înainte de a deveni Sălbatică.

— Afară e încă foarte cald. Sigur ești bine? Nu vrei să chem un taxi să te ducă la stație?  

— Nu e nevoie, sunt bine. O să mă duc pe jos, am spus, închizând ușa în urma mea.

 

Spre surprinderea mea, afară se întuneca, deși era abia ora trei. 

Dintr-odată, cineva m-a bătut pe umăr. M-am întors și l-am văzut pe Hayato, lac de sudoare.

— M-am tot gândit și am vrut neapărat să vorbesc cu tine. Așa că am sunat-o pe Megumi și am rugat-o să te cheme aici în seara asta, mi-a spus el. 

Deci asta a fost, m-am gândit. Chiar mi s-a părut ciudat să mă invite așa, dintr-odată, fără niciun motiv.

Cerul devenise complet negru. Părea că avea să vină o furtună de gherilă.

Mama spunea că pe vremuri nu existau astfel de potoape ciudate, venite din senin. Erau doar ploi torențiale de vară, seara, și erau ploi frumoase. „Cu ce erau diferite acele ploi de potoapele de-acum?” o întrebam, iar ea îmi răspundea zâmbind: „Nu le-am văzut nici eu decât în filme.”

Acum aceste furtuni imprevizibile lovesc de câteva ori pe zi. Și, imediat ce se pornesc, tinerii încep să facă sex în ploaie. Nimeni n-are bani să meargă la hotel și aproape nimeni dintre cei care nu aparțin elitei nu-și permite să locuiască singur, așa că cel mai bun mod în care un cuplu se poate bucura de intimitate e în ploaie. 

Hayato a fost puțin circumspect când l-am condus în ploaie. Având mereu bani, nu făcuse niciodată sex în ploaie până atunci.

— Hai să mergem la un hotel, a spus el timid. Vreau să vorbim despre o mulțime de lucruri și să o fac în ploaie cu fata pe care o iubesc mi se pare…

— De-acum ploaia asta e lumea mea, i-am spus. 

Până la urmă a părut să înțeleagă că între noi se terminase. 

În bătaia ploii, asfaltul clocotitor s-a răcit puțin și planeta arsă de soare a început să se întoarcă la temperatura corpului uman. În lumea închisă a ploii, toate sunetele au fost anulate și nu puteam vedea aproape nimic.

Ne-am întins pe asfaltul cald și ne-am ținut strâns în brațe. Prin ploaie, au început să ajungă la noi o mulțime de strigăte îndepărtate: vocile cuplurilor care făceau sex la fel ca noi sau poate ale Sălbaticilor.

În timp ce ne îmbrățișam, am văzut un puf alb începând să-mi răsară pe dosul palmelor. Hayato n-a observat, continuând să mă sărute, saliva lui inundându-mi gura de parcă ar fi stors toată umezeala din trupul lui.

Ploaia s-a întețit. Trupul meu acoperit de puf alb s-a lipit de pielea udă a lui Hayato. Pentru o clipă m-am întrebat care era acum rata mea de supraviețuire, dar și asta a început să se piardă treptat în depărtare.