Ce se întâmplă când dăm încrederea pe supraveghere? Am făcut un inventar al uneltelor digitale cu care ne urmărim unii pe alții și suntem, la rândul nostru, urmăriți.

Acest articol a fost publicat inițial în Scena9 pe hârtie #3, unde câteva zeci jurnaliști, fotografi, cercetători, scriitori, artiști și filosofi vorbesc despre cum ar putea arăta viitorul nostru împreună. Revista o găsiți în magazinul nostru și în librăriile Cărturești.

 

Bine ai venit pe lume, cineva se uită deja la tine fără să știi

Un corp alb-negru, mic și granulat, se scutură de somn. Ochii se deschid încet, parc-ar mai dormi puțin. Sclipesc ca ochii de pisică când întâlnesc privirea rece a camerei de supraveghere.

Când a aflat prima dată că e însărcinată, Irina s-a entuziasmat atât de tare încât și-a pregătit cu grijă fiecare pas pentru noul rol din viața ei. Monitorul cu cameră pentru bebeluși era în capul listei. Tocmai se mutase cu partenerul într-o casă mai spațioasă din Târgu Ocna, cu grădină, pisici și căței. Gândul că ar putea să-și vegheze copilul de la distanță, printr-un monitor, o liniștea. După ce a născut, l-a așezat grijulie lângă pătuțul copilului. S-a obișnuit să aibă tot timpul ecranul la îndemână: în bucătărie, când gătea, în grădină, la duș sau seara, la un film pe Netflix. Orice făcea, își îndrepta mereu privirea înspre imaginile în care fetița e filmată cum doarme și cum respiră. „Lumea așteaptă de la tine, ca mamă, să stai într-o semi-carantină până crește copilul. Monitorul mi-a dat libertatea să mă mișc măcar în jurul casei. Mi-a dat o lesă mai lungă”, îmi explică ea. De câțiva ani, de când locuiește în Târgu Ocna, Irina organizează întâlniri între puștii  din oraș și artiști, și încearcă să resusciteze cultura locală.

Înainte să vină cel de-al doilea copil, și-a dat seama că nu trebuie să știe mereu ce se întâmplă cu cei mai mici din familia ei. Aparatul, crede mama în vârstă de 35 de ani, poate să te încurce dacă îi oferi prea mult loc în viața ta. Pentru tine, cel care privești, supravegherea video devine o confirmare repetată că ții în frâu situația: „Am un reflex, trebuie să mă uit. E ca atunci când îți verifici telefonul din când în când, chiar dacă nu bipăie. Simt nevoia să mă uit la el, să văd ce se întâmplă pe ecran”, povestește Irina. Pentru cel mic, supravegheat constant de ochiul digital, intervenția imediată a părintelui îi poate crea senzația că are mereu o plasă de siguranță în lume: „Copilul se obișnuiește și cred că s-a și prins că părinții au această putere magică: de fiecare dată când tu mâțâi un pic, ei apar. Poate că e ok să întrerupi mai repede big brother-ul ăsta cu cei mici, ca să fie puși în niște situații în care trebuie să se descurce singuri, să dobândească niște skill-uri pe care nu au cum să le învețe altfel”, mai spune ea.

Monitoarele cu cameră pentru supravegherea copiilor sunt folosite peste tot în lume. Prin senzorii de mișcare, ele pot alerta părinții dacă cei mici sunt în pericol, dacă se rostogolesc, plâng sau se sufocă. Unii dintre ei le folosesc ca să intervină cât mai puțin în lumea bebelușului, alții ca să intre în camera lui la orice semn de nemulțumire. În România, un aparat de monitorizare pentru bebeluși costă între 200 și 1300 de lei. Pe piața globală, investiția adulților în aceste aparate a ajuns la peste un miliard de dolari, în 2020.

Faci primii pași și camera de filmat e acolo să-i prindă

Când părinții își reiau joburile, pentru cei care-și permit să-și lase copiii în grija bonelor, camerele de filmat sunt o formă de control de la distanță. În unele cazuri, surprind chiar abuzuri. Ioana, o mamă de 34 ani care lucrează într-o corporație din București, își vede băiețelul de cinci ani prin ecrane încă de la naștere. A cerut mai întâi o părere pe grupurile de mame care, la vremea aia, erau pline de povești cu bone supravegheate de camere ascunse în ceasuri sau tablouri. „Mi-am zis atunci: eu vreau ca ea să știe că e monitorizată 24 din 24. Vreau să-i fie teamă că pot să o văd”, își amintește Ioana. Și-a pus câte o cameră de filmat în bucătărie, în sufragerie, în dormitorul copilului, apoi, la interviul de angajare, i-a spus bonei de existența lor. A început să se uite zilnic pe filmări, pe care le deschidea  direct pe telefon, ca un portal spre acasă.

Într-o zi, în timp ce lua prânzul cu colegii de birou, Ioana a strecurat din nou un ochi către viața de acasă. De data asta, a văzut silueta mare a bonei deasupra corpului mărunt al băiatului ei de un an și două luni. În lipsa sonorului, Ioana a privit neputincioasă cum bona îl ținea pe copil de ceafă și-l împingea în pătuț. A fugit spre casă într-o clipă, tremurând de furie.

Acasă, și-a dat seama că băiatul nu putea să adoarmă pentru că avea febră. După ce i-a dat liber bonei, s-a uitat din nou la înregistrare. „Cu audio se auzea clar: Ești un copil rău, adormi odată!”, povestește mama. „A făcut asta deși știa că e filmată”. Au angajat altă bonă, însă de-atunci Ioana a rămas mereu cu nevoia de a sta la pândă. Pe noua angajată s-a grăbit să o confrunte cu o suspiciune similară, fără să mai verifice cu sonor întâmplarea filmată. Mama a interpretat greșit ce a văzut pe ecran, iar bona și-a dat demisia, supărată. „Ăsta e marele risc pentru mame. Devii control freak și vrei să știi în fiecare moment ce se întâmplă”.

Uneori, mai intră și hackeri în dormitorul copilului. Aparatele de filmat care au nevoie de conexiune la internet sunt vulnerabile, iar adulții care le folosesc se trezesc că sunt priviți, la rândul lor, prin gaura cheii. Asta e povestea Corneliei, un medic stomatolog din București, care obișnuia să-și supravegheze copilul de șase luni cu camere wireless conectate la telefon printr-o aplicație. „La început, nici prin gând nu mi-a trecut că se poate așa ceva”, își amintește ea. „Apoi am citit pe net review-uri la aplicația pe care o foloseam și am văzut că se plângeau mai mulți”. Prin camera pe care au primit-o cadou, ea și soțul au auzit de mai multe ori o voce necunoscută, într-o limbă străină, care prelua, din când în când, controlul comenzilor și rotea obiectivul aparatului. „M-am simțit ca într-un film de groază”, scrie Cornelia în căsuța de chat. „Îmi era teamă de multe: că persoana care ne urmărea să nu cumva să fi auzit vreodată adresa noastră și să vină peste noi, sau să apară filmările cu noi pe net”. N-au reușit să descopere niciodată intrusul, dar au deconectat camera video de la internet și, de atunci, o folosesc doar când sunt acasă.

Cornelia nu e singurul părinte care a trecut prin experiența asta. În ultimul deceniu, tot mai mulți hackeri au pătruns în casele oamenilor prin obiectivul de filmat și le-au încălcat dreptul la intimitate. Unii doar fac glume proaste ca-n curtea școlii, alții vor profit de pe urma înregistrărilor. În 2013, de pildă, o familie din America a fost hărțuită prin monitorul pentru bebeluși conectat la wi-fi; în 2018, o mamă a fost deconectată fără voia ei de la contul cu care folosea camera de supraveghere, iar anul trecut, în preajma Crăciunului, un hacker a pretins că e Moș Crăciun și a încurajat prin microfon o fetiță de opt ani să distrugă obiecte din propria casă, pe fundalul unei melodii dintr-un film horror. Anul ăsta, un colectiv de hackeri a preluat controlul asupra a 50 000 de camere din toată lumea și a vândut filmările din dormitoarele oamenilor pe site-uri pentru adulți. Dintre mamele cu care am povestit pentru acest articol, niciuna nu s-a gândit la posibilitatea unui atac cibernetic atunci când și-au instalat aparatele video.

La școală, te văd părinții pe ecran cum lipești guma sub bancă

Pe la trei ani, copilul ajunge la grădiniță. Se joacă, mănâncă, doarme, învață cifrele, își face prieteni. Părinții, chiar dacă nu sunt acolo, pot vedea tot. În grădinița privată unde e manager Marinela, o femeie de 33 de ani din capitală, există 32 de camere video: în curte, la poartă și-n toate sălile de clasă. „Într-un moment critic, poți să demonstrezi că tu ai făcut tot ce a ținut de tine [dacă un copil pățește ceva]”, explică ea. „Poți să demonstrezi că nu a fost o lipsă de atenție a cadrului didactic, ci pur și simplu un accident. De aici necesitatea camerelor video”. Camerele montate în școli, creșe și grădinițe au fost utile, de multe ori, în depistarea abuzurilor. În ultimii zece ani, cazurile în care educatorii sau profesorii au fost surprinși făcând rău celor pe care trebuia să-i protejeze au crescut.

Tot ce se întâmplă în clădirea unde lucrează Marinela apare pe ecranele din birourile directorului și al managerului, iar părinții bat la ușă și cer să se uite la filmări. Nu s-a întâmplat asta de multe ori, spune ea. Au fost două-trei cazuri în care câțiva copii s-au rănit, iar părinții și conducerea au apelat la camere ca să se lămurească cum s-a întâmplat. Uneori, părinții distribuie filmulețe sau poze cu alți copii, așa că grădinița a preferat să elimine posibilitatea asta și nu le-a oferit acces la camere direct de pe telefon.

Marinela a lucrat ca manager în mai multe grădinițe din București și e convinsă că accesul direct al părinților, în timp real, la tot ce fac copiii le strică relațiile cu educatorii, dar și cu cei mici. Într-una dintre grădinițe, părinții se uitau pe camere cu ajutorul unui cod de acces pe telefon. „Codul nu ajungea doar la mama și la tata, ci și la bunici, mătuși, nașa și prietena cea mai bună a mamei”, spune ea. Pe un singur copil stăteau cu ochii și câte șapte oameni în același timp. „Educatorul nu putea să-și facă activitatea pentru că primea mesaje: Dar acum de ce sunteți cu spatele la copilul meu? La care el trebuia să răspundă: Pentru că acum împart fișe.” În lipsa sonorului, adulții din spatele ecranului nu citeau întotdeauna corect intențiile educatorilor.

Și relația cu propriii copii poate să sufere atunci când părinții le amintesc celor mici că sunt observați zilnic pe camere. „Transmițându-i mereu că tu știi de fapt ce a făcut, copilul nu mai simte nevoia să comunice cu tine, ca părinte”, mai spune managerul. „Ei nu fac diferența între tipurile de informații și nu mai vorbesc despre emoțiile și sentimentele lor. Copilul știe că e văzut și nu mai vrea să-ți povestească”.

În România, în 2016 mai erau puțin peste 6 000 de școli și grădinițe publice. În timp ce numărul lor a scăzut cu peste 20% în ultimii zece ani, școlile private s-au dublat și au ajuns la 701 la sfârșitul aceluiași an, spune Institutul Național de Statistică. Într-unele dintre grădinițele publice și private din țară, poți găsi televizoare care rulează non-stop viața din interiorul clădirii. În peste o mie dintre ele găsești doar un WC în curte. Câteva le vând părinților o educație alternativă, mai aproape de natură și mai departe de comportamentele compulsive pe care le avem în viețile noastre moderne.

Grădinițele private Bergman sunt o asemenea excepție. Sunt doar patru în toată țara, fiecare așezată lângă o pădure. În miezul naturii, copiii învață să numească și să recunoască specii de păsări, insecte, arbori și ciuperci și să-și educe simțurile interacționând respectuos cu ele: păsărilor și insectelor, de pildă, le construiesc căsuțe. „Când facem lucrurile astea, copilul își dezvoltă o parte empatică, se raportează altfel la tot ce e viu”, îmi explică Adina Horga, directoarea grădinițelor de tip forest din România, unde un loc costă 2700 de lei pe lună. Adina lucrează de zece ani în grădinițe, iar pe cele Bergman le-a înființat chiar ea, inspirată de modelul țărilor din nordul Europei, unde genul ăsta de educație e gratuit, oferit chiar de stat. La Bergman, tehnologia e doar un instrument de cunoaștere a naturii. Nu există camere de supraveghere și nimeni nu le-a cerut. Pentru a preveni neînțelegerile și abuzurile, educatorii comunică în permanență cu părinții și cu directorii. „Cred că trebuie să lucrăm mai mult la încrederea pe care o avem unii în alții și să înțelegem că dacă ea nu există, relația de colaborare va fi știrbită cât timp își petrece copilul în grădiniță”, explică Adina Horga.

Speriați de știrile despre copii răpiți, violați și sechestrați, unii părinți simt nevoia să-i urmărească mereu pe ai lor. O mamă din Timișoara i-a cumpărat fetiței ei de aproape zece ani un smartwatch cu care să o poată supraveghea atunci când iese de la ore și merge singură spre casă. Când fetița pornește aparatul, care costă câteva sute de lei, mama îi observă locația, pe o hartă virtuală desfășurată direct pe telefon. Pot comunica prin ceas: fata poate suna pe oricine, dar nu poate fi sunată decât de numerele înregistrate în agendă. „Eu încontinuu aud de la alți părinți vorbind despre copii dispăruți. Trăim într-o lume în care părinții sunt extrem de anxioși. Au fost și câteva cazuri, inclusiv cel din Alexandria [o tânără a fost sechestrată și violată de un bărbat pe care-l cunoscuse recent pe net], care n-a făcut decât să crească panica printre noi”, spune Mihaela, care dorește să fie citată doar cu prenumele. Îi e teamă că cineva rău intenționat ar putea să o recunoască și să-i urmărească fiica. Din anturajul ei, foarte puțini copii merg singuri acasă, neînsoțiți de părinți sau bunici. Simte că ceasul i-a oferit fetiței ocazia să se bucure de aceeași libertate ca generația ei, a mamei, cea crescută cu cheia la gât.

Dar sentimentul libertății poate dispărea repede într-o relație în care doar unul dintre cei implicați deține puterea, iar supravegherea e un înlocuitor al comunicării. „Jocul se schimbă când vorbim de un copil care începe să se simtă urmărit de propriii părinți. Asta se întâmplă pentru că între ei, dezvăluirea informațiilor nu e un semn al încrederii și respectului reciproc, ci un proces al supravegherii”, spune Danah Boyd, profesoară la Universitatea din New York, într-un articol din New York Times. Boyd face parte din echipa de cercetători a companiei Microsoft, iar în 2014 a scos o carte despre comportamentul digital al adolescenților, It’s complicated. The Social Lives of Networked Teens. Din poveștile pe care le-a documentat a aflat că practica supravegherii a devenit parte din rolul părintelui modern, pe care copiii o copiază, la rândul lor, în relațiile cu alți copii: își cer parolele unii altora și privesc încredințarea datelor personale ca pe o dovadă de iubire.

Chiar dacă pericolele lumii virtuale îi așteaptă pe copii și adolescenți la orice click, cei care le cunosc recomandă părinților să nu renunțe la calea dialogului. „Eu mizez pe comunicarea directă dintre părinte și copil. Foarte mult contează să discuți”, spune comisarul-șef al Serviciului de Combatere a Criminalității Informatice, Adrian Gherman, pentru publicația actualdecluj.ro. În ultimii ani, tot mai multe cazuri de pornografie infantilă obținută prin șantajul și manipularea copiilor au apărut pe net, mai povestește comisarul.

De când a venit pandemia, iar școala s-a mutat pe net, Mihaela nu mai are ce face cu ceasul cu GPS, dar s-a conectat pe laptop la contul de Whatsapp al fetiței și îi citește conversațiile. Spune că s-a hotărât să facă asta când i-a cumpărat o tabletă pentru școală și s-a prins că fata ei o minte cu temele. Pe lângă greșelile gramaticale pe care i le semnalează din când în când, Mihaela povestește că a intervenit o singură dată în conversațiile dintre cea mică și prietenele ei, când discutau despre o posibilă prietenie online cu un necunoscut. S-a simțit datoare să o avertizeze. „Până la urmă e vorba de un copil destul de mic și nu știi ce discernământ are.” Deși spune că nu o deranjează să știe că mama ei îi citește conversațiile scrise, fata se închide în altă cameră atunci când vorbește la telefon.

Intră în scenă detectivii

Când cresc, iar lumea se lărgește în jurul lor, copiii sudează prietenii, se îndrăgostesc și pleacă în călătorii fără adulții din familie. Părinții vor să intre în viața adolescenților și atunci când ies din raza lor de acoperire. Așa că unii dintre ei, care-și permit, pun detectivi particulari pe urmele lor.

„Părinții vin la noi când prăpastia dintre ei și copii e deja destul de mare”, spune Cristina, o femeie de 45 de ani care e detectiv particular din 2009, alături de partenerul ei de teren, Bogdan Pandelea. În lipsa încrederii și comunicării în familie, părinții apelează la serviciile de filaj. Detectivii spun că în ultimii doi ani au crescut solicitările pentru „verificarea sumară a anturajului copilului în scopul prevenirii unor obiceiuri și ocupații periculoase”, așa cum scrie pe site-ul lor. Prețul se negociază după caz; la unele firme, o oră de filaj poate costa între 10 și 30 de euro.

Pentru Cristina, o zi pe urmele unui adolescent poate să însemne și un drum la un festival de muzică dintr-un alt oraș, așa cum s-a întâmplat într-unul dintre cazurile pe care mi le-a povestit. O mamă îngrijorată se temea că băiatul ei consumă droguri, așa că detectivul particular s-a infiltrat printre tinerii reuniți la o petrecere în aer liber. Le-a ascultat conversațiile și a strâns chiștoacele în urma lor, apoi le-a trimis pentru analize la un laborator. Mama a primit probele care îi confirmau bănuiala. Iarbă. „Băiatul a reacționat groaznic”, spune colegul Cristinei, detectivul Bogdan Pandelea, și mă asigură imediat că ei nu-i încurajează pe clienți să le spună propriilor copii că au pus detectivi pe urmele lor. „Mereu trebuie să vezi cum poți tu ca părinte să-l aduci pe calea bună, fără ca el să știe că ne-ai angajat, pentru că-și va pierde încrederea”, explică el.

Dacă le-ar permite legea, unii părinți ar pătrunde și mai mult în intimitatea celor mai mici. Flavius Dumitru, un antreprenor de 32 de ani, spune că spionarea copiilor este al treilea cel mai cerut serviciu în magazinul de aparate pentru supraveghere pe care-l deține într-un cartier din București. În cazul părinților de adolescenți, consumul de droguri și prieteniile nepotrivite sunt fricile cu care vin să-și umple coșul de cumpărături. „E o problemă destul de mare mai ales pentru părinții care au bani, i-au învățat pe copii cu bani și acum caută să le pună limite”, spune proprietarul magazinului, în timp ce-mi arată produsele expuse pe rafturi. Brichete, ochelari, încărcătoare wireless și pixuri care ascund fiecare câte un ochi sau o ureche create să înregistreze orice gest sau vorbă. O brichetă poate ajunge și la 400 de lei, pe când o pereche de ochelari e aproape 600 de lei. Un manechin blindat de camere ascunse te invită să te pui în pielea spionului.

Însă tehnologia viitorului nu e aici, pe rafturile cu produse concrete, ci în varianta software, imaterială și invizibilă, cu care poți ușor să comiți infracțiuni. Un program instalat pe telefonul cuiva te poate face să te simți ca un dumnezeu: îți împachetează în fișiere viața privată a celuilalt și ți-o trimite în inbox. Iar telefonul celui urmărit devine jucăria ta. Poți să-i deschizi camera și microfonul când vrei, să-i asculți convorbirile în timp real și să-i dai de urmă oriunde merge. „E un produs foarte performant, dar foarte periculos. Sunt mulți oameni care caută să-l folosească ilegal, și atunci te lipsești să-l vinzi”, explică Flavius din spatele măștii de protecție. Spune că e primul pe piața dispozitivelor de supraveghere disimulate din România. Magazinul l-a deschis în 2007, la sfatul unui detectiv particular. Pe vremea aia, nu găseai aparate de înregistrare ascunse și riscai să fii dat de gol de device-uri prea mari. „Acum 10-20 de ani nu găseai obiectele în care să le disimulezi”, zice proprietarul magazinului, care acum preia între cinci și zece comenzi online în fiecare zi.

Cei mai mulți clienți care-i trec pragul sunt bărbații și femeile care vor să-și urmărească jumătățile, și mamele care vor să-și supravegheze bonele sau copiii la grădiniță. „Ghicește unde e camera!”, mă îndeamnă proprietarul și-mi întinde o insignă cu un smiley face. Ochiul camerei e bine camuflat în ochiul negru din plastic. Mamele pun insigna pe rucsacul copiilor și privesc prin obiectiv lumea din jurul lor, ce fac și ce spun alți copii sau adulți care nu știu că sunt filmați. Într-un alt scenariu, un adult poate folosi un ceas de perete cu cameră ascunsă, ca să vadă ce face iubitul/iubita acasă, în lipsa lui. Am stat minute bune să descopăr camera pitită într-o cifră. Dacă nu știam că e acolo, n-aș fi văzut-o.

Chiar și un primar și-a spionat amanta cu un software instalat pe telefon. Fostul primar al Iașiului, Gheorghe Nichita, i-a oferit cadou femeii telefonul și a pus poliția locală să o urmărească. Anul ăsta, Nichita a fost condamnat la cinci ani și două luni de închisoare cu executare, pentru instigare la acces ilegal la un sistem informatic, la operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice şi la abuz în serviciu. Decizia nu e definitivă.

În continuă creștere, spune Flavius, e dorința clienților de a-și filma partenerul pe ascuns în timp ce fac sex. Filmările le publică apoi pe site-uri porno sau le folosesc pentru șantaj. „Mulți se exprimă că au nevoie să filmeze într-un mediu cu lumină redusă sau că vor ceva pentru noptieră. Alții se exprimă direct și le explici că nu e legal”, povestește el. „In real life, de multe ori nu prea există un acord, și-atunci faci cu camera ascunsă. Se caută de mult timp treaba asta, dar abia acum este la îndemână.” Cele mai multe cereri vin din partea bărbaților, dar a întâlnit și câteva lucrătoare sexuale care voiau să-și filmeze partenerii ca să le ceară bani. 

Șantajul cu imagini intime e o formă de abuz online care se întâmplă în cuplurile din întreaga lume, și afectează de două ori mai multe femei decât bărbați. Uneori, filmările care sunt publicate pe internet fără consimțământul celuilalt ajung pe site-uri porno precum Pornhub. Anul ăsta, site-ul care are o sută de milioane de vizualizări pe zi a fost acuzat că găzduiește zeci de filmări care încalcă dreptul la viața privată.

Șeful nostru, spionul nostru

Până să vină primăvara pandemiei, unii dintre noi se urcau în fiecare dimineață în metrou sau autobuz și se înghesuiau în clădiri înalte din sticlă ca să muncească. Spațiul de lucru, o încăpere cât o hală, era, de multe ori, împărțit cu toți colegii și șefii. Oana, o femeie de 33 de ani din București, a stat timp de zece ani într-un open space la compania privată unde lucrează și azi. Înainte de camerele de supraveghere și cartelele digitale, a trebuit să suporte privirile scrutătoare ale directorilor. „Când mai stăm cu colegii, sunt anumiți superiori care ridică capul și se uită la tine, știi?”, îmi spune la telefon cu o voce joasă, golită de energie. Urmează o zi lungă în telemuncă, una dintre zecile pe care le-a avut din martie, de când lucrează de acasă. În multinaționala unde e angajată, camerele video și cartelele digitale au apărut acum patru ani. „Ni s-a zis monitorizare și atâta tot”, își amintește Oana. Camerele au fost montate din loc în loc, pe holuri și la intrarea în clădire, însă cartelele au devenit permise de circulație pentru angajați. „Când te duceai în alt departament, dădeai cu cartela, când ieșeai pe hol și te duceai la alți colegi, dădeai cu cartela, când mergeai la xerox, dădeai cu cartela să vadă exact ce printezi”. Fiecare șef de departament primea săptămânal un raport de la serviciul de resurse umane în care era înștiințat cum, unde și când se mișcă angajații în clădirea companiei. Unii directori primeau atenționări că anumiți subalterni ies des la țigară, iar ei le dădeau mai departe un avertisment.

Înainte de multinațională, Oana a lucrat la o firmă mai mică, într-un birou la fel de mic. Acolo avea camere de supraveghere chiar deasupra meselor de lucru, dar spune că nu le simțea nimeni prezența. În comunitatea restrânsă, unde toată lumea se cunoștea cu toată lumea, discuțiile despre haine și alte cumpărături acopereau stânjeneala gândului că ești văzut și ascultat. Cu cât e mai mare compania, iar ierarhia mai vizibilă, cu atât camerele sunt folosite mai mult de către șefi ca să vadă cine nu e angajat model.

Cartelele digitale și camerele de filmat sunt folosite în diferite colțuri ale lumii de către instituții și corporații. Monitorizarea productivității și colectarea de probe în caz de proces sunt motivele pe care le invocă angajatorii în cercetările făcute până acum pe tema supravegherii la locul de muncă. Practica asta pune în pericol viața privată a angajaților, notează cercetătoarea Kristie Ball, într-un studiu din 2014, „The Harms of Electronic Surveillance at the Workplace” („Daunele supravegherii electronice la locul de muncă”). De pildă, odată cu colectarea datelor despre timpul pe care-l petreci pe mail sau pe Facebook în loc să muncești, în mâinile șefului pot ajunge informații din viața ta privată pentru care tu nu ți-ai dat acordul. La finalul unei zile de lucru, angajatorul tău poate ști, cu ajutorul noilor tehnologii, pe ce site-uri ai intrat, de câte ori ai dat click, ce fișiere ai descărcat sau dacă în jurul tău mai e cineva atunci când lucrezi de acasă. Dacă muncești într-un call center, de pildă, cei din conducere îți pot urmări bătăile inimii, tonul vocii sau temperatura corpului prin legitimație sau mobilă dotată cu un sistem de identificare a frecvențelor radio. Informațiile astea adunate pot cimenta relația de putere între tine și șefi și pot fi folosite împotriva ta la o mărire de salariu. Granițele dintre gesturile profesionale și cele personale se șterg atunci când fiecare angajat are un profil generat de aparatele de supraveghere.

Viața ta privată e vulnerabilă chiar și atunci când datele colectate despre tine zac uitate undeva prin arhivele digitale ale companiei unde lucrezi. Firmele pot fi victimele atacurilor cibernetice automate. Atacul de tip ransomware este unul dintre cele mai frecvente. În România, mai multe spitale publice și companii private precum Enel i-au căzut victime în ultimii patru ani. După ce identifică slăbiciunea antivirușilor, hackerul criptează toate fișierele pe care le găsește și-ți trimite un email în care îți cere bani ca să-ți înapoieze accesul la ele. „Din o sută de oameni, atacul o să-i facă victime pe ăia care au securitatea cea mai proastă”, explică Alexandra Ștefănescu, expertă în securitate cibernetică. „Firma poate să fie extraordinară, dar dacă și-a lăsat din greșeală o mașină pe internet fără nicio protecție, mașina aia poate fi infectată de un atac automat. În securitate nu există protecție completă, tot timpul e o problemă de a fi mai sigur decât atacatorii.” 

Să muncești mereu în prezența unei audiențe invizibile te poate face să te simți ca un suspect la locul crimei. Cercetătorii de la Centrul pentru Internet și Drepturile Omului de la Universitatea Europeană Viadrina din Frankfurt au făcut interviuri cu angajați din Germania și Polonia și au aflat că se gândesc constant că șefii nu au încredere în cum își fac meseria și caută să-i taxeze pentru comportamentul lor. Asta le amplifică teama că-și vor pierde jobul, iar unii ajung să sufere de depresie, anxietate și paranoia. Unii resimt experiența supravegherii electronice ca pe o formă modernă de sclavie în care obiectul controlului nu mai e corpul, ci mintea, arată studiul colectiv „Game that you can’t win? Workplace surveillance in Germany and Poland” („Un joc pe care nu-l poți câștiga? Supravegherea la locul de muncă în Germania și Polonia”), apărut în 2020. Efectele psihologice ale supravegherii inhibă comportamentul angajatului și libertatea lui de exprimare în timpul orelor de lucru, mai spune studiul.

O armată de algoritmi și cookies ne vânează dorințele

Probabil te-ai enervat deja de multe ori pe ferestrele virtuale care-ți blochează ecranul când ți-e lumea mai dragă pe internet și îți cer acordul să colecteze date despre tine. Fără să accepți măcar o parte din plasa pe care algoritmii o întind peste tine nu ai voie să intri pe site. Acum doi ani, companiile au fost obligate de noua legislație a Uniunii Europene, General Data Protection Regulation (GDPR), să pună înștiințările astea pentru protejarea vieții private a tuturor cetățenilor din statele membre. După ce accepți termenii și condițiile, de multe ori fără să le citești în întregime, datele tale sunt vândute altor companii care vor și ele să devii consumatorul lor. „Întrebarea e: cum aș putea eu să-mi dau seama ce să-ți arăt ție ca să fii interesată și de celelalte opțiuni sau să mai stai cinci minute pe pagina mea?”, spune Alexandra Ștefănescu, expertă în securitate cibernetică. „Algoritmii de inferență funcționează așa: știi trei lucruri despre un om și-l poți deduce pe al patrulea. Ca să știi trei lucruri despre un om trebuie să-i stochezi (opțiunile) și să le asociezi cu ceva despre omul ăla”. Preferințele și alegerile tale adunate de algoritmi sunt transformate de companii în statistici și predicții de trend-uri care dirijează oferta pe piața digitală.

Dar oferta de informații și produse care ajunge la tine se poate întoarce împotriva ta. Avocatul și fondatorul Asociației pentru Tehnologie și Internet, Bogdan Manolea, amintește că au fost multe cazuri în istoria noastră digitală în care rețelele de socializare le-au propagat și construit utilizatorilor un întreg sistem de credințe bazat pe știri false sau mesaje discriminatorii. Îmi dă exemplul unei persoane rasiste care găsește, după profilarea făcută de algoritmi, pagini și prieteni care-i împărtășesc convingerile și-l împing la izolare într-o anumită bulă socială. YouTube, care se bazează pe recomandări video, e una dintre platformele care înlesnesc radicalizarea, spun cercetătorii Mark Ledwich și Anna Zaitsev, în publicația academică despre lumea digitală, First Monday. Algoritmii care generează recomandările din dreapta ecranului te agață mereu cu un conținut asemănător, iar dacă nimerești în colțul extremist de pe platformă, s-ar putea să rămâi acolo. 

Alegerea lui Donald Trump ca președinte al Statelor Unite ne-a arătat cum colaborarea dintre companii, guverne și platformele pe care ne trăim viața de cetățeni digitali pot afecta serios democrația prin manipularea și dezinformarea electoratului. Procesele din ultimii ani au demonstrat că legislația Uniunii Europene a fost încălcată de multe ori în practica de transfer a datelor personale între companii transnaționale. Anul ăsta, de pildă, Curtea Europeană de Justiție a stabilit că protocolul prin care datele noastre personale sunt transferate către companiile din Statele Unite - numit Privacy Shield - nu protejează suficient viața privată, după ce site-uri ca Amazon și Facebook au abuzat de datele utilizatorilor la adăpostul acestui acord. Dincolo de ocean, pentru corporația Google procesele vin unul după altul. Anul trecut, a plătit o amendă de 170 de milioane de dolari după ce YouTube, site pe care îl deține, și-a crescut cifra de afaceri din date despre copii pe care le-a cules fără acordul părinților. La începutul acestui an, statul New Mexico a chemat Google din nou în sala de judecată, pentru spionarea elevilor și studenților care-i folosesc platformele educaționale, printre care Google Classroom.

Dar înainte să fie puși la treabă algoritmii și cookie-urile, tu nu știi întotdeauna pentru ce ți-ai dat consimțământul pe actul virtual pe care-l semnezi. IT-ista Alexandra Ștefănescu povestește că unele aplicații de ridesharing cresc prețul dacă ți se descarcă telefonul când faci comanda. „Ele consideră că dacă ai bateria pe terminate, n-ai timp să te răzgândești sau să preferi altă aplicație, tu vrei să ajungi acasă”. Ca să te ducă unde ai nevoie, îți cer acordul să-ți monitorizeze nivelul bateriei fără să-ți spună motivul real pentru care vor folosi datele tale. „Tu ai consimțit dar nu te-ai întrebat: Oare de ce ai nevoie de această informație de la mine?” Chiar și în situațiile în care companiile argumentează motivele colectării, utilizatorului îi va fi greu să distingă între o nevoie reală și o strategie de marketing. Aplicațiile de ridesharing, de pildă, îți pot spune că au nevoie de nivelul bateriei pentru a-și îmbunătăți serviciile și nimeni nu va fi cu ochii pe ele să verifice dacă se țin de cuvânt. Respectarea legislației GDPR e monitorizată doar dacă cineva face o plângere.

Profitul este scopul principal pentru care companiile big tech pun armate de algoritmi și cookies pe urmele noastre digitale. Fie că te vor pururi prezent pe platformele lor sau veșnic atent la cât mai multe produse, pentru ele tu ești în primul rând un consumator. Shoshana Zuboff, profesoară la Universitatea Harvard și cercetătoare a lumii digitale încă din anii ‘80, are un nume pentru întâlnirea dintre marketing și tehnologie: capitalismul supravegherii. În cartea The Age of Surveillance Capitalism (Era capitalismului supravegherii) argumentează pe larg cum marile corporații au dezvoltat o nouă formă de putere care pune în pericol dreptul la cunoaștere, adică fix principiul pe care s-a fundamentat internetul: modelarea comportamentului nostru de consumatori în scopul profitului. În 2017, documente leak-uite din interiorul companiei Facebook arată cum algoritmii detectează stările emoționale ale tinerilor și le recomandă produse în fața cărora ar fi suficient de vulnerabili încât să le cumpere. Iar ăsta e doar un exemplu în care site-urile folosesc supravegherea digitală ca să-ți creeze dorințe pe care tu le urmezi în vreme ce ei își cresc afacerea. „S-ar putea ca rețeaua socială să te știe mai bine decât te știi tu însuți”, spune Bogdan Manolea, avocat specializat în legislația internetului. „Tu îți petreci foarte mult timp acolo și interacționezi cu platforma comentând, dând like, iar toate meta-informațiile pe care tu le dai îți fac un portret care e mai bun ca-n realitate. Facebook urmărește să te țină cât mai mult pe platformă și să-ți servească reclamă cât mai targetată, astfel încât să câștige bani de la furnizorul reclamei respective”. Într-un interviu din 2018, filosoful Achille Mbembe anunță că am intrat într-o nouă fază a colonialismului. „Așa arată colonialismul secolului al 21-lea: extracții, capturi, cultul datelor, comodificarea capacității umane de a gândi și respingerea rațiunii critice în favoarea programării.”

Fereastra de la intrare pe un site te pune să-ți negociezi dreptul la viață privată pentru dreptul la informare. Refuzul de a accepta algoritmii și cookie-urile îți taie accesul, chiar și parțial, la informația căutată. Într-un articol de opinie din New York Times, Shoshana Zuboff argumentează că internetul nu mai e o țară digitală a minunilor care-l va salva pe cetățean de la imperfecțiunile lumii concrete, așa cum a promis la început, ci o lume imperfectă și nedreaptă la rândul ei. „În Țara Minunilor am sărbătorit noile servicii digitale gratuite, apoi am văzut cum capitaliștii supravegherii din spatele serviciilor ne tratează pe noi ca pe-o marfă gratuită. Am crezut că vom căuta orice dorim pe Google, dar acum am aflat că Google ne caută pe noi. (...) Am început să înțelegem că politicile pentru viața privată sunt, de fapt, politici ale supravegherii”. Pe următorul site pe care vei intra, vei fi îndemnat să accepți o listă de zeci sau sute de companii care vor primi date despre tine. În schimbul accesului pe site, vei fi vândut ca bun de consum părților terțe. 

Într-o după-amiază normală de luni, un link cu titlu atrăgător, „New Sex Robots with Frigid Settings allow Men to Simulate Rape”, mă conduce pe pagina publicației The Independent. Abia apuc să dau click, că un pătrat alb îmi astupă fereastra: „Îți prețuim viața privată”, scrie mare pe primul rând. Apoi sunt anunțată că partenerii site-ului vor primi informațiile mele, inclusiv geolocația, ca să-și îmbunătățească reclamele. „Chiar dacă procesarea unor date personale va avea loc fără să-ți cerem consimțământul, tu ai dreptul să te opui procesului”, mai scrie la final. Ca să limitez cât mai mult comerțul cu datele mele, mă apuc să bifez manual setările și dau peste o listă cu sute de firme afișate în ordine alfabetică. Doar la litera A sunt 48 de firme. La coadă, trei dintre ele sunt consemnate în limba chineză - nici nu înțeleg ce ar face cu datele mele. Durează 4 minute și 48 de secunde să selectez manual destinațiile informațiilor despre tine, iar acesta e doar doar de unul dintre zecile de site-uri pe care intru în cursul unei zile.

Privirea statului

În ultimii ani, din ce în ce mai multe guverne caută să se echipeze cu cele mai noi tehnologii ca să-și supravegheze cetățenii. Pentru siguranța oamenilor și depistarea ilegalităților, motivează ele, dar în realitate, echipamentele digitale din ograda celor care își conduc populațiile deschid o poartă către abuzuri și control.

Dacă montarea camerelor de filmat pe străzile cu infracționalitate mai mare nu va face decât să împingă în altă parte zona ilegalităților, de tehnologia recunoașterii faciale nu poți să scapi. În statele care au adoptat acest tip de tehnologie, precum Rusia sau China, cei care dețin puterea politică au la îndemână amprente cu fețele cetățenilor laolaltă cu informații despre ce, cum, unde și cu cine au interacționat. În Moscova, ale cărei străzi sunt vegheate de peste o sută de mii de obiective de filmat, poliția a deschis o investigație toamna asta după ce o activistă pentru drepturile omului a descoperit o afacere cu filaj prin tehnologia recunoașterii faciale. În schimbul a 200 de dolari, fata a primit 79 de capturi cu fața ei alături de toate adresele pe care le vizitase într-o lună în capitala Rusiei. În China, stat vegheat de sute de milioane de camere și de polițiști cu camere ascunse în ochelari de soare, cetățenii primesc calificative din partea guvernului. Dacă traversezi pe roșu de mai multe ori sub ochii camerei de filmat în baza națională de date vei fi șters treptat de pe lista albă a cetățenilor responsabili și vei ajunge pe lista neagră a celor care nu respectă normele sociale. În funcție de reputația de cetățean pe care o ai consemnată în arhivele digitale ale statului, primești pedepse sau recompense. Prin recunoașterea facială, vei putea fi identificat în câteva minute.

Deși poate fi un instrument foarte puternic, tehnologia recunoașterii faciale e dependentă de nivelul de digitalizare al fiecărei țări. „Un stat care nu are instituțiile conectate între ele, degeaba vrea [să supravegheze]”, explică Alexandra Ștefănescu, care lucrează în domeniul securității cibernetice. „Îți dai seama cât de hilar ar fi să ai un sistem de supraveghere țiplă, dar să te duci cu foile la ghișeu și să completezi manual o cerere de identificare, să te duci cu dosar cu șină, și să vină răspunsul în trei săptămâni. Indiferent care îți e intenția [ca stat, conducător], execuția o să se lovească de aceste lucruri extrem de concrete.”

România este unul dintre statele cu un proces întârziat de digitalizare. În 2016, Serviciul Român de Informații a pornit un proiect ambițios prin care vrea să folosească toate bazele de date din instituțiile publice și a cumpărat cu fonduri europene și din bugetul statului un sistem de recunoaștere facială care a costat în total peste o sută de milioane de lei. Mai mulți activiști și experți în tehnologie au contestat proiectul, pe motiv că încalcă legislația GDPR. Odată instalat, sistemul ar pune la dispoziția oricui din SRI și instituții conexe informații despre orice cetățean, fără ca oamenii să știe ce fel de date au fost culese despre ei sau cât timp vor rămâne în posesia autorităților. În caietul de prezentare al proiectului, scrie că datele „vor fi stocate pe termen nedefinit numai la nivelul componentelor offline ale sistemului”. Cele două firme care au construit platforma, SRI - SIVECO și Nova Tech Integrated Solutions, au un trecut problematic. Irina Socol, fosta președintă și acționară a companiei SIVECO, a fost condamnată în 2016 la doi ani și 6 luni de închisoare pentru evaziune fiscală. Din pedeapsă nu a executat decât două luni, potrivit G4media.ro. Fondatorul Nova Tech Integrated Solutions este Liviu Uruc, prieten și partener de afaceri cu oligarhul Sebastian Ghiță, fost deputat PSD și membru al Comisiei Parlamentare de Control al SRI, dat în urmărire generală și prins la Belgrad în 2017.

Serviciul Român de Informații are deja acces la baza de date ANAF. „ANAF este egal cu toate celelalte instituții la un loc. Aici ai și CNP, și domiciliu fiscal și toate datele care țin de obligațiile fiscale, pe categorii de venituri, de contribuabili, de adrese. Volumul de date este imens”, explică Gelu Diaconu, fost șef al Fiscului, pentru Europa Liberă. 

În timp ce la masa dialogului din Parlamentul European se discută limitarea drastică a folosirii tehnologiei recunoașterii faciale, Poliția Română încearcă pentru a doua oară să adopte un astfel de sistem, iar în primăvara asta au semnat contractul de aproape cinci milioane de lei cu firma Dataware Consulting, refuzată la licitația SRI tot pentru tehnologia recunoașterii faciale. Milioane de imagini ale românilor adunate din baze de date, rețele de socializare și camere de supraveghere vor putea fi comparate și analizate de noul sistem.

Tot de anul ăsta, o modificare legislativă le permite primăriilor să instaleze camere de supraveghere pe stâlpii de iluminat. Printre cele mai performante sisteme de supraveghere în spațiul public este cel montat de primarul din Câmpia Turzii, județul Cluj. Cele 132 de obiective care veghează străzile orașului trimit autorităților alerte în timp real dacă au loc violențe, accidente sau incendii. 

„Mie îmi este teamă de un stat care are la dispoziție înregistrări cu propriii cetățeni”, îmi spune la telefon noul primar al sectorului 2 din București, Radu Mihaiu. Înainte să fie politician, Mihaiu a fost IT-ist și știe că pe viitor, tehnologia supravegherii nu pleacă nicăieri din viețile noastre. „Aici va fi mereu o balanță între drepturile oamenilor la o viață privată chiar în spațiul public și siguranța pe care ne-o dorim cu toții”. Primăria de sector nu are nevoie de sisteme elaborate precum recunoașterea facială, mai spune el. Dar crede că unele instituții, cum sunt penitenciarele, ar avea de câștigat de pe urma unei tehnologii avansate.

Anul trecut, românii au trimis aproape 6000 de plângeri pentru folosirea abuzivă a datelor despre ei la Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, iar numai în prima jumătate a acestui an au mai fost înregistrate aproape 4000. Administratori de bloc care folosesc capturi din înregistrările camerelor de filmat de pe holurile clădirii fără acordul locatarilor care apar în ele și șefi care-și supraveghează nejustificat angajații, în săli de mese și vestiare, sunt câteva dintre cazurile povestite pe site-ul instituției. 

Alte state care folosesc tehnologia colectărilor de date ajung să discrimineze pe criterii rasiale sau de gen. În Suedia, poliția are un registru digital cu aproape cinci mii de emigranți romi și persoane căsătorite cu cineva de etnie. Mulți dintre ei nu au încălcat niciodată legea. ONG-ul internațional Civil Rights Defenders a dat statul suedez în judecată și a reușit să obțină compensații în bani pentru câteva dintre victime. Sistemul recunoașterii faciale din Statele Unite discriminează fețele oamenilor de culoare, mai ales pe ale femeilor, cărora nu le poate capta cu claritate trăsăturile. Mulți sunt identificați pe nedrept ca suspecți în infracțiuni. Algoritmii ajung să perpetueze, în felul ăsta, prejudecățile și acțiunile noastre din lumea concretă. Matematiciana Cathy O’Neill, autoarea cărții Arme de distrugere matematică. Big data crește inegalitățile și amenință democrația, îi numește „opinii încorporate în limbajul programării” care, în loc să fie unelte care îndreaptă greșelile umane, le comit la rândul lor.

În pandemie, ochii digitali ne-au populat intensiv ecranele. Tot mai multe state și companii private îmbrățișează tehnologia supravegherii ca să-și urmărească cetățenii dacă se îmbolnăvesc sau dacă-și fac treaba la locul de muncă din izolare. În Coreea de Sud sau Israel, oamenii își cedează datele personale în mâinile instituțiilor statului ca să combată răspândirea îmbolnăvirilor. Cadrele luate de camerele de filmat, locația telefonului și plățile cu cardul îi spun guvernului unde sunt șanse mari să crească un focar de infecție și cine a mai luat virusul. În Europa, angajatorii numără tastele apăsate ale subalternilor, mișcările mouse-ului și orele muncite într-o zi. Un patron din Londra face capturi de ecran în timpul programului, activând camerele din laptopurile personale ale angajaților. O aplicație pe telefon făcută de germani măsoară riscul de îmbolnăvire atunci când doi oameni necunoscuți se întâlnesc.

E un schimb invizibil și inegal pe care-l facem zi de zi: oferim bucăți din intimitatea noastră pentru promisiunea siguranței. Uneori o facem fără să știm exact prețul pe care-l plătim și fără să fim siguri dacă sau ce primim la schimb. Alteori, în perioadele în care suntem vulnerabili, cum e criza sanitară prin care trecem acum, consimțim mult prea ușor să fim supravegheați de cei care promit iluzia salvării.

Dacă vrei să afli mai multe despre tehnologia supravegherii, fă cunoștință cu autorii:

Shoshana Zuboff, The Age of Surveillance Capitalism, 2019

Cathy O'Neil, Arme matematice de distrugere, editura Nemira, 2017

Center for Humane Technology, Your Undivided Attention (podcast)

Mark Ledwich, Anna Zaitsev, Algorithmic extremism: Examining Youtube’s Rabbit Hole of Radicalization, 2020, firstmonday.org

Bronowicka, Joanna, Mirela Ivanova, Wojciech Klicki, Seán King, Eva Kocher, Julia Kubisa, and Justyna Zielińska, Game that you can’t win? Workplace Surveillance in Germany and Poland, 2020, European University Viadrina, Frankfurt

Mirela Ivanova, Joanna Bronowicka, Eva Kocher, Anne Degner, The App as a Boss? Control and Autonomy in Application-Based Management, 2018, European University Viadrina, Frankfurt

Viktor Mayer-Schönberger, Big Data: O revoluție care va transforma felul în care trăim, muncim și gândim, apărută în limba română la editura Act și Politon, 2018

Viktor Mayer-Schönberger, Delete: The Virtue of Forgetting in the Digital Age, Princeton University Press, 2011

Jamie Bartlett, Oameni vs. Tehnologie, editura Nemira, 2019

Danah Boyd, It’s complicated. The Social Lives of Networked Teens, 2014

Michel Foucault, A supraveghea și a pedepsi, 1975