O armată de fani ai muzicii pop sud-coreene s-a organizat rapid și eficient pe social media, în legătură cu subiectele politice din ultimele luni apărute în Statele Unite, de la susținerea campaniei #BlackLivesMatter, la sabotarea unui congres al președintelui Donald Trump. Doar că, în lumea reală, când armata sare în ajutor, lucrurile ajung periculos de aproape de totalitarism. La fel, camaraderia digitală, cu bune și cu rele, aplaudată sau criticată mai degrabă în funcție de scop decât de comportament, acționează uneori tocmai împotriva libertății de exprimare și egalității. Iată de ce.
Iureșurile digitale ale super-fanilor nu datează de ieri sau de astăzi – convingerea generală e că au evoluat, s-au concentrat și acutizat în ultimii zece ani – și nu se organizează doar în jurul unui star pop. Cei porecliți stans, după cântecul „Stan” al lui Eminem (ironic, nu?) și combinația cuvintelor „stalker” (hărțuitor) și „fan”, se regăsesc în diverse triburi, a.k.a. fandomuri, fie ele ale comunității LGBT sau cinemaului, ale politicii sau ale așa-zisului Weird Twitter, compus în mare parte din umor incorect politic. Stanul e ultra-dedicat, postează intens pe social media despre idolul său și participă alături de ceilalți pentru popularizarea acestuia – sau, după cum vom vedea, în glorificarea lui indiferent de consecințe. Împreună sunt foarte organizați, acționează în masă și pot crea trenduri de discuție pe Twitter sau TikTok.
În ultimii ani se vorbește tot mai des despre toxicitatea acestei subculturi, iar forța ei a fost dovedită încă o dată după ce congresul lui Donald Trump din Tulsa, Oklahoma, de pe 20 Iunie, a fost sabotat, aparent decisiv, de către o cyber-armată de super-fani K-Pop (abreviere de la Korean Pop). Aceștia au rezervat locuri în sală fără să participe la eveniment, astfel încât Trump s-a trezit cu sala aproape goală. Alexandria Ocasio-Cortez, poate cea mai importantă voce politică de stânga după Bernie Sanders din Statele Unite, a scris într-o postare pe Twitter: „Aliați K-Pop, vedem și apreciem contribuțiile voastre în lupta pentru dreptate”. Iată că scopul politic scuză mijloacele.
KPop allies, we see and appreciate your contributions in the fight for justice too 😌
— Alexandria Ocasio-Cortez (@AOC) June 21, 2020
Să rememorăm alte câteva dintre „reușitele” istorice ale radicalismului virtual. În 2018, fanii cântăreței Ariana Grande l-au îndemnat pe fostul ei iubit, Pete Davidson, care suferă de tulburare de personalitate instabilă emoțional (Borderline personality disorder), să se sinucidă. În același an, o editorialistă a revistei Into, dedicată comunității LGBT, primea amenințări cu moartea în urma unui editorial despre aceeași Grande, în care o critica pentru aproprierea culturii afro-americane, din cauza bronzului tot mai intens și a muzicii cu influențe trap. Editorialul și toate celelalte articole ale jurnalistei nu mai există, după ce conducerea revistei a ales să încheie colaborarea, dar discuția asta despre Grande e destul de veche.
Un an mai târziu, Roslyn Talusan, critic cultural, i-a răspuns printr-un tweet aceleași cântărețe după ce aceasta a avut un rant împotriva bloggerilor (pe care ulterior l-a șters): „you fucking realize bloggers/writers are creators, right? just because we don’t sing or dance shitty choreo or culturally appropriate for profit doesn’t make our craft any less valid. suck on my balls” („Sper că realizezi că și bloggerii și scriitorii sunt tot creatori, da? Doar pentru că nu cântăm sau dansăm pe coregrafii de căcat sau pentru că nu facem apropieri culturale pentru profit nu înseamnă că meseria noastră e mai puțin validă. Sugi p*la”. Amenințările cu moartea, comentariile rasiste și misogine la adresa lui Talusan venite din partea fanilor Grande au explodat. Anul ăsta, același Pete Davidson, fostul iubit al lui Grande, a atras iarăși furia „granzilor”, după ce într-un show de comedie produs de Netflix și-a permis următoarea glumă: „My career would be over tomorrow if I spray painted myself brown and hopped on the cover of Vogue magazine and just started shitting on my ex.” („Cariera mea s-ar sfârși mâine dacă mi-aș da cu spray de culoare închisă și aș sări pe coperta revistei Vogue și aș arunca cu căcat în fostul iubit”)
Tot acum doi ani, fanii rapperului XXXTentacion au hărțuit-o pe internet pe fosta lui iubită, după ce aceasta a creat o campanie de strângere de fonduri pentru operațiile estetice de care avea nevoie în urma bătăilor crunte primite de la rapperul între timp decedat.
Fanii Lady GaGa au inundat internetul cu recenzii și păreri negative la filmul Venom doar pentru că avea premiera în același weekend cu A Star Is Born, (filmul în care GaGa interpretează rolul principal, alături de Bradley Cooper) fanii Taylor Swift împreună cu cei ai lui Nicki Minaj au colaborat împotriva unui cântec scos de Cardi B. Actrița Kelly Marie Tran a renunțat la social media după câteva luni de rasism & hărțuire online din partea celor mai devotați fani ai seriei Star Wars, după ce nucleul conservator al fandomului a considerat că un personaj de culoare nu-și are locul în franciza sci-fi. Lista e lungă și rușinoasă, ba chiar unele vedete au ajuns să-și implore urmăritorii cu idei puține, dar fixe, să o lase mai moale – e și cazul lui Grande, printre alții și altele.
Anul ăsta, în ultimele câteva zile ale lunii mai, mai mulți fani ai trupei sud-coreene BTS, una dintre cele mai celebre ale genului K-Pop, scriau pe Twitter despre folosirea cel puțin bizară a unui sample dintr-un discurs al controversatului lider de cult Jim Jones de către Suga a.k.a. Agust D, membru al trupei, într-unul dintre cântecele sale recente. Versul în cauză, din „What Do You Think?”: „Though you are dead, yet you shall live, and he that liveth and believeth shall never die / Faithful workers coming in night after night, giving me their heart, giving me the spirit of socialism, their love” („Deși ești mort, vei trăi, iar cel ce trăiește și crede nu va muri vreodată / Muncitori fideli vin lângă mine noapte după noapte, oferindu-mi sufletul, spiritul socialismului și iubirea lor”). În 1955, Jim Jones înființa secta Templul Popoarelor, faimoasă pentru evenimentele de la 18 noiembrie 1978, din Guyana, când au murit 909 persoane, dintre care majoritatea s-au sinucis la îndemnul lui Jones, iar restul au fost omorâți. Cele mai multe victime au fost de culoare.
În câteva zile de când versurile lui Agust D au fost sancționate, membrii ARMY, așa cum s-a autointitulat nucleul dur de super-fani așa-zis oficial al trupei BTS, au înroșit Twitter-ul cu postări în care luau apărarea artistului favorit. Tocmai fanii de culoare au fost țintele principale, cărora li s-a reproșat că au interpretat eronat (cântecul ar fi de fapt unul critic la adresa lui Jim Jones, simpatizant, printre altele, al regimului din Coreea de Nord, însă versurile n-au nici cea mai vagă nuanță în acest sens) sau că nu sunt fani „adevărați” și loiali. Pe la colțuri au apărut și onomatopee rasiste. Pe 31 Mai, BigHit, casa de discuri a trupei BTS, și-a cerut scuze printr-un comunicat de presă, susținând că sample-ul a fost folosit de către compozitor, iar Suga practic habar n-are cine e Jim Jones. În același timp, în Statele Unite, protestele iscate în urma decesului lui George Floyd, asfixiat de către un polițist, luau amploare, iar fandomul BTS își critica idolii că nu iau atitudine împotriva rasismului. Pe 6 iunie apărea știrea că BigHit și BTS donează un milion de dolari organizației Black Lives Matter.
Înaintea amintitului congresul din Tulsa al lui Donald Trump, într-unul dintre videourile populare pe TikTok, influencerița meandyke cere ajutorul fanilor trupei BTS, pe care recunoaște că n-o ascultă, pentru a-l ridiculiza pe președintele american. E atât de convinsă de puterea lor încât consideră că, ipotetic, aceștia „ar putea să organizeze și o crimă folosind Twitter.”
Paradoxurile morale & ideologice ale roiurilor trădează miza reală a acestora: apărarea, glorificarea sau, după caz, expunerea artistului favorit. Stanii pot părea astăzi pro-feminism și anti-rasism, mâine tocmai pe dos. Iar sistemul de filtrare al platformelor social media îi ajută, pentru că acesta blochează conținutul în urma recunoașterii unor cuvinte-cheie sau imagini indecente. În felul ăsta, scrierea cu mici modificări ortografice a înjurăturilor sau raportarea „în masă” a persoanelor sunt practici comune care fentează algoritmul. De altfel, pe YouTube, Reddit și așa mai departe există numeroase tutoriale sau „ghiduri practice” despre cum să fii un stan eficient când vine vorba despre promovarea artistului favorit, cum să decupezi videoclipuri etc. Multe dintre profilurile stanilor, dacă aveți curiozitatea să vizitați câteva, par boți care regurgitează banalități despre artistul preferat, iar uneori panseuri mărunte despre masculinitate toxică sau Covid-19.
Media, la rândul ei, apreciază sau problematizeză cultura super-fanilor în funcție de context. În The New Yorker, spre exemplu, putem găsi atât un reportaj care ridică întrebări serioase despre toxicitatea acesteia, cât și un editorial care o celebrează atunci când scopul e nobil. În ultima decadă, conflictele socio-politice sunt în atenția publicului, iar mișcarea #MeToo din 2017 a fost un punct culminant. Ne aducem aminte și de evenimente polarizante din România, de la protestele împotriva exploatării miniere din Roșia Montană, la alegerile în urma cărora Klaus Iohannis a câștigat primul său mandat ca președinte, a.k.a. „președintele Facebook”, și așa mai departe.
Subiectele zilei în politică se dezbat online cu încordare, frustrare sau, dimpotrivă, umor. În ultimele decenii, cultura a devenit o forță motrice în dezvoltarea economiei, așa că poate nu e tocmai o surpriză că protestul & activismul politic sunt „susținute” uneori de către corporații. Marketingul s-a adaptat și, asemenea super-fanilor, e acolo unde se încinge dezbaterea publică și se adună utilizatorii, modelând mai mult sau mai puțin intenționat și/sau conștient retorica politică „implicată” sau „responsabilă”. De la celebra reclamă Pepsi încoace, în care modelul-influenceriță Kendall Jenner oferă o cutie cu băutura răcoritoare unui polițist în timpul unui protest de stradă, îndemnuri precum „Reușim împreună” sau „Tu ești schimbarea” au conotații tot mai politice. Sau, cu alte cuvinte, utilizatorii social media sunt îndemnați să #JoinTheConversation, cum scria pe un banner care apare în aceeași reclamă. Dar acest preș idealizant are consecințe: segregare ideologică și, după cum am văzut în cazul stanilor de pe Twitter și de aiurea, multe lucruri neplăcute.
Într-un interviu din 1996 pentru The Spectator, Geri Halliwell mărturisea simpatia grupului Spice Girls pentru Margaret Thatcher: „We Spice Girls are true Thatcherites. She was the first Spice Girl, the pioneer of our ideology – Girl Power” („Noi, Spice Girls, suntem adevărate Thatcherites. Ea a fost prima Spice Girl, pioniera ideologiei noastre – Femeia la putere!”). Oare cum ar fi reacționat astăzi în urma unei astfel de declarații același brand Pepsi? Ar fi renunțat la celebra reclamă? Sau pe pagina lor de Facebook ar fi schimbat fotografia de copertă cu una a controversatei figuri politice britanice? Cum ar fi arătat lumea astăzi, dacă, să zicem, în timpul protestelor din 1992 din Los Angeles, iscate în urma procesului lui Rodney King (afro-americanul bătut cu bestialitate de către polițiști), Walmart ar fi donat bani cauzei sau Nike ar fi realizat o campanie tematică? Oare creatorii serialului Friends ar fi folosit, în consecință, și actori de culoare printre cele șase nume din celebra gașcă de prieteni?
Cum va arăta lumea pop într-un viitor apropiat tot mai ideologizat? Vorbim despre culmea spectacolului capitalist pe care-l teoretiza (și de care se temea) Guy Debord? Să fie confundarea vedetelor culturale cu cele politice apusul dezbaterilor și reflexivității?
Majoritatea opozanților președintelui american au jubilat sau măcar au surâs la boicotarea congresului din Tulsa de către fanii K-pop, în ciuda faptului că putem lesne argumenta că gestul contravine valorilor democratice și libertății de exprimare. Dacă Barack Obama a fost președintele cool, Donald Trump, care oricum era deja star pop când a fost ales, e președintele mascotă. Prin stilul său bombastic, nonșalant și provocator de a se exprima în public, dar mai ales pe Twitter, Trump a grăbit ceea ce prin 2009 încă nu ne deranja pozele de vacanță sau cântecele preferate. Și anume că pisicile au rămas cam singurele care mai pot ține piept zgomotului (pardon, spectacolului?) politic al internetului. Va fi urmat, în logica vremurilor, de către Kanye West președinte?
