Super, festivalul de artă făcută de adolescenți, a ajuns în 2021 la a noua ediție, care se desfășoară la București săptămâna asta - de pe 30 august până pe 5 septembrie. Au o lansare de revistă (Cotloane, realizată de liceeni), proiecții de filme și videopoeme, concerte, Q&A-uri cu artiști și un spectacol de teatru invitat. (Aici poți să vezi tot programul.)
Super a început acum nouă ani, la inițiativa unor adolescenți, care astăzi au la activ cărți publicate, activism pentru drepturile omului, filme în palmares - și care au reușit ceea ce nici celor mai mari nu le iese întotdeauna. Au dat ștafeta mai departe. Au crescut festivalul. L-au început cu scurtmetraje și l-au transformat într-o experiență multidisciplinară, dar care rămâne liberă, lipsită de constrângerile lui „așa se face”.
Ca să marcăm momentul și să trecem în revistă generațiile care s-au perindat până acum la Super, i-am rugat pe organizatori să ne facă legătura cu cinci „absolvenți” ai festivalului. Sunt astăzi profesioniști în film, autori publicați, și-au pornit mici afaceri sau sunt juniori în industrii creative. I-am întrebat ce a schimbat Super în viețile lor, ce planuri au pentru viitor și cum se văd azi vs. cum erau în adolescență. Au răspuns, în ordine alfabetică: Andreea Cristea (ilustratoare și fotografă), Alexandra Diaconu (editoare de film), Matei Dumitru (fondatorul laboratorului de film isopatrusute), Iacob Paștina (producător-regizor și actor) și Tudor Pop (poet).
„Mă concentrez pe cum pot să folosesc ce am învățat ca să vorbesc despre poveștile altor oameni” - Andreea Cristea, ilustratoare și fotografă
Andreea a expus la fiecare ediție a expoziției de artă Super între 2015 și 2019. În plus, a făcut parte din departamentul de fotografie al festivalului. În 2019, a ilustrat cartea Relațiile adolescenților și ce spun ele despre noi publicată de Fundația Friends For Friends, a colaborat cu revista Glamour, iar în 2020 a ilustrat eseul Ioanei Burtea despre abuz sexual, „Vorbesc. Ca să nu știu doar eu”, din DOR.
Acum e în ultimul an de facultate la Londra și face un internship plătit la un brand hip de modă din capitala Regatului Unit. „Am ajuns să spun și eu ce mi se părea foarte interesant la alții și îmi doream tare să ajung să spun și eu la un moment dat: nu pot sa dezvălui detalii despre proiectele la care lucrez momentan, haha”, râde Andreea.
Am crescut împreună cu festivalul, la propriu. De la voluntariat, fotografiat, măturat, tras curent, vopsit, zugrăvit, tăiat bilete, avut grijă de oaspeți, la coordonat voluntari, la internship pe social media, la participat atât în expozitie cât și în festivalul propriu-zis… cred că am făcut cam de toate.
Mi-ar fi greu să aleg o singură amintire pe care să o port în buzunarul interior. Totuși, îmi aduc aminte cu drag de un moment de la sfârșitul celei de-a treia ediții, când cineva din echipă a spus ceva ce a capturat punctul comun al visurilor tuturor adolescenților din noi: „Într-o zi vom fi faimoși." Mă emoționează și acum.
Experiența în familia Super mi-a deschis drumul către multidisciplinaritate. Și cam asta se cere în industria de advertising, în momentul în care faci tranziția internship - entry level - junior. Cu siguranță anii de la Super m-au ajutat să gust din ritmul ăsta mult mai devreme, iar tranziția mea dintre etape nu a fost atât de bruscă.
Pe viitor îmi propun să nu pierd colaborările din țară, să găsesc cât mai multe soluții pentru a lucra sustenabil și să continui să fiu trează, prezentă și atentă la ce se întâmplă în jurul meu. E cam datoria tuturor să facă asta, deci nimic impresionant. Ah, iar în 5 ani îmi doresc să îmi deschid un atelier în Londra, în mare parte pentru că m-am hrănit cu imaginea asta din cărți și filme și îmi doresc să o experimentez și eu.
Cea mai mare diferență dintre Andreea mai mică și Andreea mai mare este schimbarea focusului dinspre interior spre exterior. În adolescență, majoritatea proiectelor se învârteau în jurul a ce simțeam eu legat de lume, pe când acum mă concentrez pe cum pot să folosesc ce am învățat ca să vorbesc despre poveștile altor oameni. Cred că ambele etape au importanța lor și nu se exclud reciproc.
Din adolescență îmi lipsesc participările la festivaluri, workshop-uri. Îmi lipsește stângăcia pe care o aveam în timp ce îmi făceam curaj să pun o întrebare. În ultimul timp, mai am momente în care mi se pare că mă iau prea în serios și îmi atrag atenția singură în gând. Totuși, ce nu îmi lipsește este absența research-ului la primele proiecte. Când mai am curajul să mă uit în urmă la ce am lucrat, mai ales la munca de la început, mă gândesc „oare cum am lucrat eu la proiectul ăsta fără să iau în considerare asta sau cealaltă?!" și mi se strânge stomacul și închid ușa aia repede.
„Am participat la Super în perioada în care festivalul, ca şi mine, învăţa să fie” - Alexandra Diaconu, editoare video
A regizat scurtmetrajul câștigător de la Super din 2014. În prezent, lucrează ca editoare video la Asociația Vira și coordonează partea de montaj a atelierelor de film documentar pentru liceeni organizate de asociație. Contraindicații (2019), filmul ei de licență, a fost premiat anul trecut în secțiunea Cinefondation a Festivalului de Film de la Cannes. A montat și filmul Munca noastră cea de toate zilele (2019), premiat la Festivalul Internațional de Film de la Jihlava, iar recent a lansat primul ei lungmetraj, co-regizat cu Lucia Chicoș - Fatima, un documentar despre o adolescentă de 18 ani din Afganistan care locuiește cu familia în București.
E absolventă a masterului de montaj de la UNATC. Despre propriul viitor spune că e complicat să-ți faci planuri într-un domeniu în care îți alegi singură proiectele, în funcție de ce apare. „Deocamdată încă am energie și răbdare să fac montaj”, spune Alexandra, așa că nu se vede făcând altceva.
Prima mea interacţiune cu Super a fost în anul 2014. Pe atunci exploram cu camera de filmat destul de mult - cu asta am rămas după ce am participat la un atelier de film documentar. Tutorii pe care i-am avut atunci m-au încurajat şi susţinut și astfel am ajuns să fac un Bârlad, un serial documentar cu și despre orașul meu și împrejurimile lui. Aveam un handycam tot timpul cu mine și, dacă ceva mă inspira, nu eram deloc jenată să scot camera și să încep să filmez. Așa am făcut și Carne, un film care surprindea atmosfera din timpul ignatului, care a fost înscris la Super. Nu aveam vreo așteptare, nu credeam că ce făceam eu atunci putea fi relevant pentru cineva.
Nu prea știam ce înseamnă festival de film, nu mi se părea importantă prezența mea acolo, deși aveam filmul în competiție, așa că nu am fost prezentă. Singura mea interacțiune legată de acea ediție s-a întâmplat câțiva ani mai târziu, când o colegă de facultate mi-a povestit cum nu a putut să vadă filmul până la capăt și că au mai fost oameni care au plecat din sală. Lucru pe care probabil dacă l-aș fi văzut atunci m-ar fi descurajat, însă auzindu-l ani mai târziu, m-a făcut mândră de ce am reușit să transmit. Surpriza a venit printr-o postare pe facebook prin care am aflat că filmul a câștigat marele premiu. Am fost bucuroasă, evident, însă nu înțelegeam până la capăt de ce cineva ar premia joaca mea de-a filmatu’.
În anul următor m-am înscris cu Tren, un film care s-a născut după ce trenul cu care mă întorceam de la București la Bârlad a rămas în câmp. De data aceasta am putut ajunge la festival, mi-am văzut filmul pe ecran mare, alături de alte filme ale unor oameni de vârsta mea. Brusc nu mi s-a mai părut că ce fac e o joacă, deși asta simțeam când o făceam (asta zic acum, privind retrospectiv). Însă, deși am fost prezentă fizic, anxietatea față de nou, față de toți copiii pe care îi consideram mai cool și mai deștepți ca mine nu m-a ajutat să mă bucur de festival, să interacționez cu ceilalți, să merg la petreceri. Mi-a părut rău mai târziu, când am văzut că un festival de film nu e ca un fast food, vezi un film și mergi mai departe.
Mă bucur că există Super şi că reuşeşte să crească în fiecare an mai mult. Eu am participat în perioada în care el, ca şi mine, învăţa să fie. Mi-e greu să cântăresc în momentul ăsta impactul pe care l-a avut asupra parcursului meu profesional. Cert este că m-a făcut să trăiesc senzația de apartenență într-un grup din care nu credeam că fac parte - al mini filmmaker-ilor.
M-am uitat de curând la selecția filmelor din anii în care am participat. Am fost surprinsă să văd oameni care acum îmi sunt cunoscuți. Pe-atunci eram destul de sălbatică, așa că nu am legat relații, însă timpul a făcut în așa fel încât, ani mai târziu, drumurile ni s-au intersectat. De pildă, în ultimul an am colaborat cu Teona Galgoțiu la ultimele două scurtmetraje.
Pentru mine, adolescența nu a fost neapărat o perioadă frumoasă și mă bucur că nu mai sunt acolo, însă un lucru pe care îl făceam atunci și acum regret că nu-l mai fac este să filmez. Filmam orice, oricum, oriunde. Eram groaza prietenilor și cunoscuților. M-am întrebat de multe ori de ce nu o mai fac și uneori dădeam vina pe oamenii care îmi spuneau că nu trăiesc evenimentul respectiv la fel de intens dacă stau să filmez, așa că mă inhibam și nu o mai făceam, sau îmi ziceam că nu am suficient spațiu de stocare pentru tot ce pot filma eu. Mi-am dat seama mai târziu că tot acest jurnal video pe care îl făceam era un refugiu, o formă de terapie care mă ajuta să fiu prezentă. Acum cred că munca pe care o fac și lucrul cu oamenii mă fac să fiu așa.
„Am descoperit că îmi doresc să ofer altor persoane mijloacele și soluțiile pentru a-și pune ideile în aplicare” - Matei Dumitru, °isopatrusute
Matei Dumitru este student la imagine în cadrul UNATC. În adolescență, a fost fotograf la festivalul Super și a participat la atelierul de film al ediției din 2017. Tot în perioada liceului, a construit împreună cu colegii lui ultima cameră obscură de liceu din țară. Au adunat de peste tot echipamente, le-au recondiționat și, după absolvire, au transformat proiectul într-un mic business. °isopatrusute e un laborator independent dedicat fotografiei pe film.
Particip la Super de șase ani (2015), din clasa a noua. M-am înscris inițial să fac fotografii ca voluntar, apoi am devenit intern. De la ediția de anul trecut mă ocup de departamentul tehnic al festivalului.
Super m-a expus pentru prima dată lumii filmului, m-a ajutat să îmi găsesc pasiunea și m-a făcut să realizez că îmi doresc să urmez un parcurs profesional în industriile creative, complet diferit de cel pe care îl anticipasem. În plus, festivalul m-a ajutat să cunosc nenumărate persoane cu pasiuni compatibile cu ale mele. Participanții și organizatorii mi-au devenit prieteni apropiați. Cred că asta este și cea mai mare valoare Super - e un mediu care ne aduce pe toți laolaltă, în care putem să formăm relații.
Acum sunt într-un loc în care nu știu exact cum va arăta cariera mea în viitor, dar am descoperit despre mine că, deși nu sunt în mod direct un creativ, îmi doresc să ofer altor persoane mijloacele și soluțiile pentru a-și pune ideile în aplicare. Încerc să îmi dau seama cum să fac asta să se întâmple în mod pragmatic :)
Când mă gândesc la mine și-mi amintesc că am 22 de ani îmi vine greu să-mi dau seama ce înseamnă asta, dar mă raportez cât mai mult la ceea ce fac - acum sunt pe cont propriu, sunt student, sunt proprietarul unei afaceri mici și sunt curios să descopăr care va fi direcția mea în următorii ani. Cred că așa se simte să fii in your early twenties.
„Îmi e dor de senzația pe care am avut-o când am făcut primul meu film” - Iacob Paștina, producător, regizor și actor
A co-regizat trei scurtmetraje, selectate la Super în 2015 și 2016. A studiat film și televiziune la University of the Arts London, și a lucrat într-o companie de advertising din Londra. Acum, este producător-regizor la postul de știri Aleph News, lucrează la un scurtmetraj finanțat de CNC și joacă în serialul Profu’ de la ProTV.
La Super am proiectat un film care se chema Triplă fractură de mandibulă; îl făcusem ca exercițiu în cadrul workshop-ului Let’s Go Digital de la TIFF. În anii următori am participat ca spectator și am văzut multe filme mișto ale altor liceeni.
Super mi-a dat curaj. Am avut oameni de vârsta mea în jur cu care am râs și cărora le-am arătat ce film am făcut. Tot festivalul te plasează în jurul altor oameni și, până la urmă, asta înseamnă să faci film: să fii lângă alți oameni și să lucrezi cu ei. Astăzi cunosc multă lume implicată în festival și acum și mi se pare că au crescut brand-ul foarte mult.
Strict în raport cu filmul, acum îmi e dor de senzația pe care am avut-o când am făcut primul meu film, în adolescență. Nu știam absolut nimic și s-a simțit extraordinar. Acum am o idee de ansamblu asupra industriei, dar mai am foarte foarte mult de învățat. Și astăzi încă visez foarte des. Asta nu s-a schimbat deloc.
Mă gândesc mult la viitor. Vreau să învăț mai bine advertising și să îmi îmbunătățesc scrisul. Mi se pare că de la asta pleacă totul: concept, idee, scenariu, copy, descriere vizuală. Ca regizor, am nevoie să mușc din tot acum, mai mult ca oricând. Vreau să mă familiarizez și cu tehnologia din producții virtuale (unreal engine de exemplu) și vreau să văd în ce măsură pot să lucrez și în zona de gaming, mai ales pe partea creativă. De cinema nu mă despart; am o idee de lungmetraj pe care sper să o filmez.
„Nu îmi dau seama dacă lucrurile se schimbă în bine sau în rău, în această postadolescență continuă” - Tudor Pop, poet
A participat la atelierul și lectura de poezie Super din 2018. În 2019, a debutat cu volumul softboi mimosa la editura OMG, care a fost nominalizat la Opus Primum la Premiile Naționale de Poezie „Mihai Eminescu”. Astăzi studiază norvegiană-germană la Universitatea Babeș Bolyai din Cluj-Napoca și lucrează la un nou proiect de carte și încearcă să continue „demersul de text vizual”.
În anul în care am participat eu la Super a fost primul atelier de poezie din cadrul festivalului și a doua mea experiență cu atelierele de scriere. Aveam sentimentul de frică-entuziasm. A ținut o săptămână, în care am avut destul de mult timp să ne vedem, să stăm împreună și să vorbim și a fost frumos. Mergeam în pauzele dintre ateliere să mâncăm împreună. Au fost și două petreceri la care am fost (trainerx+participantx) și am dansat. În ultimă zi a Super-ului de poezie a fost o lectură publică (pentru mine a fost prima oară când am citit la un eveniment de genul) și tot atunci a ieșit și „gumă roz după șaorma cu de toate” unde am publicat câte un poem fiecare dintre participantx, iar fiecare poem avea o ilustrație făcută de Elena Smîntînă lângă.
Prin Super am cunoscut multx poetx care îmi plac (atât dintre trainerx cât și dintre participantx) și am reușit să înțeleg mai multe. Mi-a plăcut foarte mult că nu a fost o atmosferă care avea tendința să uniformizeze. Fiecare scria diferit și vorbea despre ce face și ce îi place, fără să existe acel „ghidaj școlăresc'”. M-a ajutat mult că am căpătat vizibilitate și am reușit să mă mișc mai confortabil în spațiul ăsta.
Nu îmi dau seama neapărat dacă lucrurile se schimbă în bine sau în rău, în această POSTADOLESCENȚĂ continuă. Acum sunt mai liniștit cred și puțin mai obosit. E frumos în ambele perioade. Sper că reușesc să răresc ceața din cap și să fiu din ce în ce mai lucid. Mă gândesc totuși mai direct la lucruri care sunt importante pentru mine și în jurul cărora, sper eu, reușesc să articulez ceva.
