Pe scriitorul islandez Jón Kalman Stefánsson l-am descoperit recent la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași, unde l-am auzit vorbind pe scena Teatrului Național „Vasile Alecsandri”. Nominalizat la prestigiosul Man Booker Prize în 2017, Stefánsson este cunoscut în primul rând pentru Trilogia fiordurilor - o saga tradusă în peste douăzeci de limbi și care i-a adus statutul de vedetă a literaturii islandeze. Nu citisem nimic de el până la FILIT, dar după ce l-am ascultat timp de două ore povestind cu scriitorul Robert Șerban despre viață, fiorduri & literatură, m-am entuziasmat. Cu aerul lui de romancier timid, abia ieșit din izolare, omul reușea să fie foarte carismatic și amuzant. Din când în când, aluneca pe panta vorbelor de duh, dar nu suna greoi sau plictisitor. Dimpotrivă, tot ce zicea era dublat de umor și (auto) ironie, iar asta te făcea să-l asculți cu atenție chiar și când o dădea în banalități.
Recent, Stefánsson s-a întors în România, la invitația librăriei La Două Bufnițe din Timișoara, și apoi în București, pentru un eveniment la Cărturești organizat de Polirom, editura care a publicat cele trei volume din Trilogia fiordurilor. M-am întâlnit cu el la un hotel de pe Calea Victoriei, dar, cum era o zi însorită, i-am propus să facem un interviu la pas și să ne plimbăm prin Cișmigiu. Înainte să pornim, mi-am verificat reportofonul, iar tipul mi-a zis râzând: „în cazul în care pierzi înregistrarea, poți să inventezi și după aia să zici că ai fost foarte suprins când Jón Kalman Stefánsson a zis cutare lucru.”
Născut în 1963, Stefánsson a abandonat școala când avea 15 ani, a lucrat o vreme într-un abator, în industria pescuitului și ca pietrar, după care a studiat literatura în Reykjavík. A predat literatura la liceu, s-a angajat ca bibliotecar și a debutat ca poet în anii 80. A a publicat primul roman în 1996, după ce și-a dat seama că e „incapabil să scrie poezie”.
Trilogia fiordurilor este un fel de bildungsroman despre un tânăr (Băiatul) care trăiește în Islanda sfârșitului de secol XIX. Ca și în unele dintre romanele lui Cormac McCarthy, autor cu care Stefánsson a tot fost comparat, temele principale sunt legate de drum și inițiere, de supraviețuire & confruntarea omului cu natura. Doar că aici e vorba de o lume a pescarilor, bătută de vânturi și friguri, aflată încă de la început sub semnul morții și singurătății. Mai mult decât povestea în sine, e fascinant stilul poetic și incantatoriu al lui Stefánsson, și tocmai de aia lectura prozei lui e aproape o experiență senzorială (în care frigul - și cafeaua - ocupă un loc esențial).
Am coborât dinspre Victoriei spre Brezoianu, ne-am strecurat printre mașinile îngrămădite pe trotuare, și apoi am intrat în Cișmigiu, care era aproape gol. A început să-mi povestească despre casa în care trăiește, aflată undeva lângă pădure, în afara Reykjavíkului, și despre câinele lui, în vârstă de 7 ani, care-l însoțește mereu la alergat. L-am întrebat dacă alergatul îl ajută la scris. „Hm, nu știu sigur, poate. Atunci când alerg, chestiile despre care scriu devin oarecum mai clare și se filtrează prin mine. Problema e că îți vin niște idei și apoi te îngrozești că o să uiți toate gândurile astea geniale.”
Ca și în cărțile lui, în care personajele merg mult pe jos și sunt într-o continuă mișcare, și noi am dat o tură de parc și am vorbit despre trecutul lui ca poet, despre cum și-a găsit vocea în proză și despre vânturile „diavolești” din Islanda. Ceva în felul lui de a fi, un fel de căldură și receptivitate la orice cuvânt și gest, m-a făcut să uit că sunt la un interviu. Dar mă bucur, totuși, că n-am pierdut înregistrarea.
Ce-mi place la cărțile din Trilogia fiordurilor e că pot fi deschise la întâmplare, la fel cum se întâmplă cu volumele de poezie, fără ai senzația că îți scapă ceva. Mi se întâmplă rar asta cu un volum de proză.
Și mie plac cărțile de proză care îți dau această această libertate de a le a deschide oriunde. Când nu trebuie să-ți bați capul cu povestea, ci doar să te bucuri de muzicalitatea limbii, de stil, de atmosferă. În cazul meu, e clar că are legătură cu faptul că am debutat ca poet. Și, într-un fel, rămân în continuare poet, dar din nefericire, nu sunt capabil să scriu poezie.
De ce?
E ceva ce nu poate fi controlat. Pur și simplu așa decurg lucrurile. Mi-am adus aminte că, atunci când am publicat a treia mea carte de poezie, în 1993, aveam senzația că lipsește ceva. Era ceva în mine ce nu ajungea acolo, în poezie. Și am avut o perioadă nefericită, eram nemulțumit de poezia mea și credeam că sunt terminat ca scriitor. Iar atunci am început să scriu proză, mi-am dat seama că mi-am găsit o voce, și că era mai mult din mine acolo, în proză. Așa că sunt un poet care scrie romane.
Ce credeți că vă lipsea ca să scrieți poezie?
Nu știu dacă pot să explic asta. Poate ține de caracterul meu, de felul meu de a gândi. Flow-ul pe care îl poți avea în proză, faptul că te poți duce în mai multe direcții, are legătură cu personalitatea mea. Vreau să cred că am scris și niște poeme decente la viața mea, dar adevărul că ele nu se compară cu marea poezie. Iar atunci când scrii, vrei să fii printre cei mai buni. Dacă joci fotbal, vrei să fii Messi (râde).
Asta înseamncă că vedeți romanul ca pe o formă literară cu deschideri nelimitate?
Da. Romanul e extraordinar, tocmai pentru că se schimbă continuu. Dacă te uiți la ultimii 100 de ani, vezi cât de multe transformări au loc în evoluția romanului. Romanul e ca un hoț foarte priceput, fură tot ce are nevoie. Poate folosi poezia, teatrul, eseul, absoarbe toate astea și apoi își schimbă propria formă. Ca romancier, mă simt liber să fac tot ce vreau.
„Undeva în miezul gerului și al furtunii orbitoare de zăpadă mijește întunericul nopții, o noapte de aprilie care se strecoară printre fulgii căzând deasupra omului și a celor doi cai. Totul e alb, acoperit de zăpadă și de gheață, și cu toate astea vine primăvara. Cei trei înaintează cu greutate în fața vântului de miazănoapte, care e mai puternic decât orice altceva în ținutul aceste, omul se apleacă peste grumazul calului, încleștat de hățul celuilalt, sunt albi din cap până în picioare și plini de țurțuri. Nu mai e mult și au să se prefacă toți în gheață, viscolul are să-i ia pe sus înainte să vină primăvara.”
Sunt anumiți scriitori care v-au influențat sau pe care îi considerați relevanți din punctul ăsta de vedere?
Knut Hamsun ar fi unul dintre ei. Hamsun putea să scrie despre lucruri banale, chiar și despre o frunză, dar simțeai că scrie despre tot. Sau Saramago, care își numea romanele eseuri. Sau Herta Muller, care scrie o proză ciudată. Ciudată în sensul bun. Dar treaba asta e alunecoasă, pentru că poți fi influențat și de autori pe care nu i-ai citit. Plus că e complicat. Poți fi influențat de Borges, dar și el a fost la rândul lui influențat de anumite saga islandeze. Așa că nu știi de unde începe.
Citindu-vă proza, simt că există un fel de tensiune între partea concretă și observațională și cea filosofică și abstractă. Cum reușiți să păstrați un echilibru între cele două planuri?
Se întâmplă pur și simplu. Scriu așa cum gândesc. Nu pot să scriu altfel, așa văd eu lumea. Dar nu o gândesc strategic - „ah, acum am nevoie de un pasaj filosofic, ia să văd unde să-l pun!” -, ci ține mai degrabă de ritm și muzicalitate.
[Suntem lângă lacul din Cișmigiu. El se oprește din când în când, se uită în jur și zâmbește. Mă surprinde liniștea din jur, de parcă n-am fi în mijlocul Bucureștiului. E o zi de iarnă cu mult soare, senină și calmă, cu totul diferită de cele descrise în Trilogia fiordurilor.]
Vântul e prezent peste tot în cărțile dvs. E aproape ca un personaj.
Da, vântul e un personaj, nu doar în cărțile mele, ci și în Islanda și în viața mea în general. Și, evident, că ajungi să-l urăști după o vreme, dar totuși, vântul e o forță, o putere copleșitoare. Nu-l poți vedea, e fără formă, dar e peste tot și îți influențează viața. Și nimic și nimeni nu-i poate opune rezistență. Și pentru mine e atât de fascinant să simt puterea asta, e ca ceva diavolesc. E cumva firesc să vrei să traduci în cuvinte această forță.
Încă nu-mi dau seama cât optimism și cât pesimism e în ceea ce scrieți.
Viața în sine e o continuă alternare între întuneric și lumină. Și istoria omenirii tot la asta se reduce. Iar eu am oscilat mereu între cele două stări. Pentru mine, ca scriitor, este important să fiu în același timp extrem de optimist, dar și cât se poate de pesimist. E vital. Dacă nu ești optimist, îți lipsește ambiția de a schimba ceva, de a face lucruri. Dacă îți lipsește pesimismul, înseamnă să ignori moartea sau să te îndrepți prea repede spre ceea ce vrei să obții.
„Totul a început cu moartea, mai absurd de atât e greu de găsit. Cerul e câteodată mai albastru decât cel mai albastru dintre cerurile albastre și noi eram convinși că moartea are să ne ducă acolo și pe noi până la urmă, dar anii au trecut și noi n-am ajuns nicăieri, suntem tot legați de Sat, suntem morți și, în loc să plecăm, am rămas prizonieri între viață și moarte, ca muștele prinse între geamuri, poate auziți și voi un bâzâit ușurel.”
Fericirea o temă plictisitoare?
Dacă vrei să scrii o carte despre fericire, va avea doar două trei pagini, și asta e. Dacă scrii despre nefericire, poți să scrii 10.000 de pagini. Și tristețea e un lac mult mai adânc - îi poți cunoaște mai bine pe oameni atunci când trec prin momente grele. Când ești fericit, doar trăiești fericirea și e aproape imposibil să o descrii. Și de ce să o descrii? O trăiești pur și simplu. Dar e important să scrii despre nefericire, pentru că e și un proces terapeutic. N-ai niciun motiv să faci asta când ești fericit (râde).
Are același efect și asupra cititorilor?
Da, cel puțin pentru mine așa a fost întotdeanuna. Nu trebuie să uităm asta. Foarte des vorbim despre scopul literaturii și al artei în general, dar poate scopul principal e acela de a avea o companie plăcută. Ca și cum ai avea un prieten. Ce mai înseamnă viața când n-ai pe cineva lângă tine? Dar dacă ai o carte, nu ești niciodată singur. Întotdeauna când călătoresc, am o carte de poezie cu mine. Spre exemplu, acum am la hotel două volume de Kavafis și Czeslaw Milosz.
[Ieșim din Cișmigiu și el se oprește ca să se uite la drapelele care flutură pe Brezoianu. „Sunteți foarte mândri de steagul vostru”, zice râzând. Îi explic că a fost ziua națională, iar Stefánsson îmi răspunde: „Da, dar au trecut niște zile de atunci. Pare că vă vine greu să le dați jos.” În timp ce urcăm pe Calea Victorie, îmi spune că se simte norocos că poate trăi din scris („de 18 ani încoace fac doar asta”). „Cu toate că noi, în Islanda, avem o lungă tradiție a storytelling-ului, nu am fost niciodată prea preocupat de poveste. Îmi doresc mai mult de atât atunci când scriu.” Înainte să ne despărțim, îl rog să-mi semneze cel de-al doilea volum din trilogie, Tristețea îngerilor, și îmi rămâne timp pentru o ultimă întrebare.]
După perioade lungi în care stați izolat și scrieți, cum vă simțiți când ajungeți la un festival și vi se solicită interviuri și lansări? E obositor?
Da, e obositor, dar poate fi foarte plăcut. Dacă stai prea mult timp izolat, ajungi să vorbești cu tine însuți. Și nu e o mare problemă asta, să vorbești singur, doar că nu-ți vin idei noi (râde). Noi, ca oameni, avem această nevoie de a întâlni alți oameni. Plus că e un lux să călătorești, poate fi foarte scump, dar nu plătesc eu (râde). Mă sui în avion și dintr-odată ajung în mijlocul Bucureștiului și mă plimb printr-un parc frumos, cum e cel în care tocmai am fost. Și întâlnesc oameni, văd locuri, văd câini și pisici, văd case și străzi, și toate astea se depun cumva în mine, iar la un moment dat vor ieși la suprafață în ceea ce scriu.
