Internetul nu duce niciodată lipsă de motive de indignare, iar cel răsărit pe 10 iunie, pe pagina de Faceboook La Blouse Roumaine, s-a răspândit ca focul în pădurea de uscături. Pe scurt, în urma unui pictorial din Vogue care prezenta selecții din colecția Resort 2018 a creatoarei americane de modă Tory Burch, apărătorii iei românești au clamat o izbitoare asemănare între anumite modele grafice folosite în colecție și un suman românesc donat în 1981 de Christine Valmy Muzeului Metropolitan din New York.
Oprobriul a fost (aproape) unanim, mai ales pentru că descrierea colecției nu cita influențe ale portului popular românesc, ci elemente africane de design. S-a ajuns cu ultragierea până-n New York Times, iar creatoarea de modă a recunoscut în cele din urmă că există influențe românești în noua sa colecție. Mai merită spus că Tory Burch are o avere estimată la peste 600 de milioane de dolari și că a fost prietenă cu Jackie Onassis și Lady Diana.
Aproape unanim, nu întru totul. Robert Rațiu, fostul redactor șef al revistei de modă Beau Monde, de exemplu, a acuzat pagina La Blouse Roumaine de purism și o atitudine naționalist-conservatoare:
Unele voci s-au grăbit să explice că nu există drepturi de autor asupra folclorului – tocmai pentru că are autor colectiv și necunoscut, e acolo ca să poată fi preluat și transformat de oricine oricum. Situația drepturilor de proprietate intelectuală în modă nu-i nici ea atât de simplă încât statul român să dea în judecată casa americană de modă, precum au îndemnat unii comentatori. Nu în ultimul rând, ideea de apropriere culturală, a limitelor dintre schimb și exploatare, e încă intens dezbătută (zilele astea chiar la ONU).
Așadar, ar trebui să ne indignăm că ne-a „furat” Tory Burch sau să ne bucurăm că motivele populare românești au ajuns pe podiumurile din State? Să ne plângem că suntem o cultură mică, exploatată de cele mari, cu mai mulți bani, sau să ne mândrim că avem o cultură deschisă, prezentă pe harta culturii globale? Am întrebat o avocată specializată în expresii culturale tradiționale și un activist pentru accesul liber la cultură – și iată ce ne-au spus.
A lucra cu expresii culturale tradiționale e o artă
Cazul Sumanului Românesc preluat aproape în integralitate ca design de Tory Burch a sensibilizat români de pretutindeni, indiferent de clasă socială sau nivel de educație. Deși nu e prima dată când cultura tradițională românescă e sursă de inspirație în designul contemporan, de data asta similitudinea cu modelul sumanului expus la Metropolitan Museum din New York i-a cam supărat pe români.
Cred că „supărarea” a venit ca o formă de manifestare a instinctului de supraviețuire. Ne-am simțit furați, discreditați, subestimați. Și atunci ne-am revoltat și am exprimat asta în toate formele posibile: prin mesaje către Tory Burch, comentarii mustrătoare, statusuri pe Facebook, o campanie social media prin care cerem creditarea designului tradițional românesc ca sursă de inspirație (vezi Campania #GIVECREDIT inițiată de La Blouse Roumaine). E o formă de protest. Iar noi suntem antrenați în arta protestului (vezi #rezist).
Așadar, de ce să ne pese? Care e miza?
A spune că „miza e mare” e un understatement. Cred că e vorba despre supraviețuire culturală și despre reabilitarea unei societăți care trăiște o criză de valori și de identitate. Pentru că designul tradițional spune o poveste. E o moleculă din ADN-ul nostru cultural. Nu a fost niciodată un simplu exercițiu estetic - a fost și este un mijloc de exprimare a valorilor și a credințelor unei comunități. În plină criză identitară românii intuiesc că e timpul să se întoarcă la tradiție și forma cea mai tangibilă prin care pot face asta e interacțiunea cu textilele tradiționale și elementele portului tradițional românesc.
Ce trebuie să înțeleagă românii însă e că asta nu face pe nimeni nici naționalist, nici regalist, nici fanatic. Designul tradițional a fost victima unui comportament abuziv în perioada comunistă în care s-a dorit pierderea individualității și a unicității. Noi abia acum începem să redescoperim frumusețea și bogăția noastră culturală și suferim de o nevoie cronică de confirmare. Paradoxal, strănii ne fac PR cultural – de la Henri Matisse, Yves Saint Laurent care inspirat de Matisse a lansat în 1981 colecția La Blouse Roumaine, Tom Ford care în 2012 a îmbrăcat-o pe Adele într-o creație uluitor de similară cu modelul cămășii tradiționale românești din zona Sălaj, Transilvania, și mai nou Tory Burch cu sumanul și Maison Dior cu cojocul de Beiuș - pentru că noi am fost preponderent reactivi nu și proactivi în afirmarea, protejarea și promovarea designului tradițional românesc.
Este admirabilă mobilizarea românilor pentru a cere creditarea designului tradițional românesc ca sursă de inspirație în designul vestimentar contemporan. Oamenii s-au solidarizat instantaneu. A cere credit nu este însă suficient. La fel de tare ar trebui să îi pese românului când cumpără un produs tradițional: e lucrat manual sau industrial? E produs de artizani români sau e made in China, India, Turcia? Noi nu avem etica prodsului tradițional. Nu avem o politică națională de investiție în acest domeniu. În România nu există un cadru legal pentru producția, promovarea și protecția produsele tradiționale, deși constituțional statul are obligația pozitivă de a asigura „păstrarea identității spirituale, sprijinirea culturii naționale, stimularea artelor, protejarea și conservarea moștenirii culturale, dezvoltarea creativității contemporane, promovarea valorilor culturale și artistice ale României în lume”. De a asigura accesul la cultură.
E moștenirea noastră culturală aici, neprotejată. Comerțul cu tradiția e periculos. Sunt două mari probleme: Prima este explotarea comercială a designului tradițional românesc prin copierea modelului și asumarea ca design propriu – aceasta e forma clasică de apropriere. Sunt preluate aproape identic modele tradiționale, care sunt neprotejate juridic, pentru că sunt considerate elemente de patrimoniu imaterial, și sunt prezentate drept creații proprii. Aceste „noi” creații, unde elementul de noutate este contestabil, sunt protejate cel puțin prin marca designerului. Aici apare un dezechilibru – copia beneficiază de un tratament juridic superior autenticului. Un design tradițional care aparține comunității de generații (deci are autor colectiv) nu beneficiază de protecție, în timp ce o creație cu autor cunoscut, care preia aproape în integralitate un model tradițional, beneficiază de protecția prin drepturi de proprietate intelectuală (drept de autor, marcă sau desen sau model industrial).
În cazul aproprierii modelelor tradiționale (vezi Tory Burch și Dior), cred că a da credit nu este suficient. E ca o poveste de dragoste toxică: „Știi, te iubesc, dar nu sunt pregatită pentru o relație”. Așa cum în cazul textelor literare se utilizează citarea, iar plagiatul este o infracțiune – o formă de furt - creditarea sursei de inspirație ar trebui să fie regula pentru orice creație inspirată din cultura tradițională. Dar atunci când îți place atât de mult un model tradițional încât îl preiei în proporție de peste 80%, mi se pare că avem deja un proiect colaborativ. E o forma de co-autorat și, într-o lume ideală, designerii și artizanii din comunitățile creative tradiționale ar trebui să lucreze împreună la astfel de proiecte.
„Cred în libera circulație a ideilor între toate culturile lumii, dar cred că trebuie să existe un echilibru între acest access liber și protecția expresiilor culturale tradiționale.”
A doua mare problemă o avem pe plan intern. Ar putea să pară chiar hilar că le cerem străinilor să ne crediteze modelele tradiționale, în timp ce la nivel intern nu știm să facem diferența între produs tradițional autentic și produse contrafăcute. Piața de artizanat din România este invadată de produse de import, iar artizanii și meșteșugarii de profesie luptă pentru supraviețuire pentru că nu pot fi competitivi pe o piață nereglementată. Comerțul nereglementat cu produse tradiționale și lipsa de certificare a autenticității produsului tradițional sunt la fel de nocive și imorale ca aproprierea și exploatarea comercială a culturii tradiționale.
Toate formele tangibile și intangibile de exprimare a cunoașterii tradiționale și a informațiilor culturale se numesc expresii culturale tradiționale – ia, sumanul, cojocul de Bihor, ceramica de Horezu – sunt astfel de expresii. Sună pompos, dar nu ar trebui să ne intimideze noțiunea, ci să ne facă să înțelegem că a lucra cu expresii culturale tradiționale e o artă.
Cred că trebuie să ne asumăm schimbarea paradigmei de la competiție la colaborare. Să devină un mod de gândire și un stil de viață. Cred în libera circulație a ideilor între toate culturile lumii – experimentăm societatea bazată pe cunoaștere deci asta e formula progresului societății umane - dar cred că trebuie să existe un echilibru între acest access liber și protecția expresiilor culturale tradiționale. Altfel vom pierde transmiterea acestei cunoașteri din generație în generație și, odată cu asta, ne pierdem identitatea. Marea provocare o reprezintă stabilirea limitelor: unde se termină libertatea mea și unde începe libertatea altuia?
Deci trebuie să ne pese. Nu doar astăzi, ci în fiecare zi. Păsarea să ne devină rutină. Avem capacitatea de a deveni lideri pe zona de patrimoniu textil în Europa. Sunt oameni prețioși în România și în afara granițelor care au înțeles asta. Aici nu trebuie să fie o dezbatere pro și contra – ne trebuie formula sustenabilă și echitabilă.
Caracterul specific al unei culturi nu-i atât de specific pe cât ne place să credem
de Alex Lungu
Nu sunt sigur că românului mediu ar trebui să-i pese de Tory Burch vs. La Blouse Roumaine, dar cred că un astfel de caz poate deschide discuția către subiecte mai rar dezbătute în România, ceea ce e întotdeauna de bun augur. Subiecte precum ce înseamnă transmitere culturală, ce înseamnă să poți avea control pe o anumită cultură și care ar putea fi limitele acestui control.
În cazul sumanului românesc s-a discutat foarte mult despre bani. Dar aproprierea nu ține exclusiv de probleme pecuniare. Ține mai degrabă de înțelegere și respect. Discuția se naște atunci când vorbim de grupuri dominante care împrumută elemente dintr-o cultură marginalizată, fără să înțeleagă contextul și semnificațiile culturale, fără a acorda minimul de respect și înțelegere către acea cultură. Le copiezi și te consideri hip cumva, fără a atribui sau menționa cultura din care provin.
Asta nu înseamnă nicidecum că ți se interzice să te folosești de cultura altcuiva, ci doar ți se sugerează să încerci să fii poate ceva mai respectuos, așa cum ai fi dacă ai primi un mileu de la bunica, de exemplu. Chiar dacă poate nu semnifică nimic pentru tine acel mileu, faptul că bunica este extrem de fericită în a împărtăși o parte dintre lucrurile la care ea ține mult e suficient ca tu să-i mulțumești și să nu-ți bați joc de mileul respectiv.
Despre același tip de respect vorbim și atunci când împrumutăm lucruri de la un grup defavorizat. Fie că discutăm de români versus companie americană, sau un trib indonezian versus cultură olandeză.
Și, dacă tot veni vorba, mă întreb oare ce s-ar fi întâmplat dacă în loc de ceva românesc ar fi fost vorba de un port tradițional rom sau unguresc. Îmi imaginez că mulți dintre susținătorii ideii de „reguli pentru ca străinii să nu ne copieze” ar fi total indignați de ideea ca o cultură minoritară din spațiul românesc să poată dicta ce fel de pălării, alămuri sau fuste au voie majoritarii să vândă/folosească.
Ceea ce mă duce la nuanța principală din toată această polemică:
Istoric vorbind, înăsprirea legislației nu a condus niciodată la îmbunătățirea schimbului cultural, a respectului sau înțelegerii. S-a putut obține asta doar prin opusul: legi despre egalitate. În multe domenii există tendința de-a ne dori un soi de control pentru a simți că protejăm acel lucru (supraveghere, copyright, educație sexuală, piraterie, droguri etc). Dar sunt oare legile protecționiste modelul ideal prin care să garantăm sau să motivăm un anumit comportament? Studiile spun un NU hotărât. Și eu tind să le cred.
În primul rând, caracterul specific al unei comunități nu e atât de specific pe cât ne place să credem. Ne imaginăm că oamenii de acum 200 de ani se îmbrăcau în „portul tradițional”, pe când, de fapt, ei își purtau pur și simplu hainele de zi cu zi. Cultura este tot timpul dezordonată în felul acesta. Cu cât suntem mai atenți la detalii, cu atât observăm mai des că elementele au fost copiate, transformate și combinate de infinite ori de la alte comunități și indivizi cu care a fost în contact un anumit grup. Iar toate aceste comunități au trăit strâns legate, într-un ecosistem cultural fără de care nu am fi avut parte de ce numim astăzi tradiție românească.
Orice comunitate s-a aflat într-un context cultural, social, economic și demografic constant în evoluție, ceea ce-a influențat absolut tot ce înseamnă cultură locală. Drept dovadă, ia sau sumanul românesc își găsesc multe elemente similare în tot spațiul est-european. Cultura românească nu este această cultură unică, pură, ancestrală, care a existat și-a fost transmisă identic. Pentru că nu există o astfel de cultură.
Bineînțeles, asta nu înseamnă că nu există tradiție românească. Ci doar că liniile sunt blurate. Tradiția specific românească există în primul rând datorită lipsei de control și protecție ce-a permis oamenilor să preia în voie unul de la altul și să le transforme după bunul plac. Indiferent de granițe. Faptul că acum ne dorim să interzicem altora să facă fix ceea ce au făcut toți strămoșii noștri este cel puțin ironic.
În al doilea rând, toți beneficiem de lucrări care sunt în domeniul public. Este de la sine înțeles că toate lucrările noi sunt construite pe baza celor vechi. Astfel, copyright-ul nefiind chiar o adevărată formă de proprietate, are o dată de expirare. Odată ieșită de sub copyright, o lucrare este ridicată la rangul de domeniu public - adică ajunge în patrimoniul global, din care oricine poate culege un text, o fotografie sau un film pentru a crea ceva nou. Avem astfel un fel de ciclu cultural din care face parte și tot ce înseamnă tradiții, costume sau cântece vechi. Toate deja în domeniul public, accesibile tuturor, global, pentru un nou ciclu de transformare și combinare. A le pune din nou sub o formă privată de control îmi sună ca ceva total lipsit de sens.
În al treilea rând, monopolul nu se rezolvă cu un alt monopol. Criticii vor spune că există totuși diferențe între schimb cultural, apreciere și apropriere și da, vor avea dreptate. Indiferent de cât de deschisă este cultura, ne dorim totuși o lume inclusivă care să trateze egal pe toată lumea. Faptul că Dior ar putea primi copyright pe o îmbrăcăminte de inspirație românească fără ca nici măcar să acorde credit nu este deloc corect. Dar cred că interpretăm greșit problema.
Dacă argumentăm în termeni de „ei au control așa că vom cere și noi control”, atunci nu știu dacă chiar cerem deschidere sau corectitudine, cât doar pledăm să avem noi un monopol în defavoarea altcuiva (pe care să-l putem exploata economic fără pic de competiție). Dacă ar fi să susținem cu adevărat ideea de respect și înțelegere, atunci poate ar fi mai bine să susținem legi bine gândite de drept de autor. Spre exemplu, ca operele din domeniul public să nu poată fi niciodată trecute înapoi sub copyright. Astfel, Dior nu ar căpăta niciodată copyright pe ceva evident inspirat din domeniul public și deci nu va fi niciodată o amenințare asupra portului românesc.
Așadar, tl;dr în două puncte:
- Avem tendința să credem că mai mult control duce la o îmbogățire culturală, chiar dacă zeci de studii ne arată contrariul. Mai mult control duce întotdeauna la mai puțini autori, deci la restrângerea diversității culturale.
- Ne place ideea ca o formă de control să spargă barierele de inechitate socială, cu toate că rasismul sau homofobia nu s-au rezolvat niciodată prin legi despre cultură. Schimbările au venit datorită adopției unor valori universale despre drepturi egale și intersecționalitate culturală. Cele care au marșat pe separare culturală nu au adus niciun beneficiu.
Și eu îmi doresc ca aproprierea culturală să fie făcută cu respect. Dar ideea de-a face legi în acest scop mi se pare total ineficientă. Nu putem avea și restricții și libertate în același timp. Din păcate, cred că interesele economice își vor face simțită prezența și se va face suficient lobby încât astfel de legi să fie adoptate. În cel mai bun caz vom avea un soi de „denumire cu origine controlată” (DOC) pentru îmbrăcăminte, așa cum avem pentru vinuri. În cel mai rău caz, vom avea un nou soi de copyright pe lucrări ieșite demult de sub copyright.
Dar să nu ne amăgim: cei ce vor avea de câștigat de pe urma asta nu vor fi deloc grupurile defavorizate. Înțelegerea și respectul se termină acolo unde încep banii.
Imagine principală: Colaj realizat cu ajutorul Canva.com. Imagini ale sumanelor din colecția Met Museum.
