Moartea lui Alan Vega în weekendul care-a trecut n-a oprit emisiile posturilor de radio și de televiziune, așa cum a făcut-o, de pildă, dispariția lui David Bowie. Facebook-ul nu s-a umplut de clipuri cu trupa Suicide, știrea n-a devenit „trending topic” pe Twitter, iar Madonna nu i-a preluat stângaci vreun cântec. „Un om de 78 de ani a murit de bătânețe” nu e genul de titlu care să-ți atragă atenția la o zi după lovitura avortată de stat din Turcia.
Și poate că e mai bine așa: ca și inexistent într-o epocă mai grăbită decât un puști de 15 ani în drum spre bordel, Alan Vega e de găsit unde nici cu gândul nu gândești: între altele, trupa lui e menționată într-un sardonic hit LCD Soundsystem („I was there in 1974, at the first Suicide practices in a loft in New York City”), a hrănit nu mai puțin de trei albume Dirty Beaches și a impulsionat două formații cu nume destul de asemănătoare – Fuck Buttons și Holy Fuck (despre electropunk-ul acestora scriam nu de mult, chiar pe Scena9). „Ghost Rider”, primul cântec de pe primul album Suicide, o mâna-n luptă şi pe M.I.A., acum vreo şase ani.
Iar cei menţionaţi mai sus nu sunt decât nou-veniţii de la petrecere. Fără Suicide ar fi foarte greu de imaginat primul val synth-pop, cel optzecist, şi ar fi de-a dreptul imposibil de imaginat valul synth-pop contemporan. Springsteen şi REM se numără printre fanii declaraţi, iar cei cu gusturi mai radicale au oricând la dispoziţie Cabaret Voltaire ori Throbbing Gristle.
Înşir toate aceste nume nu (doar) pentru a-mi face o dambla de hipster trecut de prima tinerețe, ci pentru că, la aproape 40 de ani de la lansare, primul album Suicide sună la fel de sincer, de proaspăt și de suprinzător precum trebuie c-o fi sunat în 1977. Un sintetizator de pe când era bunica fată emite cale de vreo jumătate de oră un sunet abraziv care te duce cu gândul la un camion frânând brusc pe o șosea făcută doar din cioburi. Și o voce care mai mult povestește decât să cânte, dar în care se-adună toți Elvișii, Jerry Lee Lewișii și Little Richarzii de dinaintea exploziei punk new-yorkeze din anii ’70. Ar mai fi de pus la socoteală un pic din sictirul beatnicilor și ceva mai mult din psihedelicalele cool-dope-șaizeciste (Velvet Underground, anyone?). Ascunse în văzul lumii – dar noi avem privilegiul de-a putea privi în urmă – sunt subgenurile pop pe care le-am amintit deja, plus nenumărate altele (new wave, industrial, techno, post-punk, etc.).
Primit cu destulă reticență la vremea lui, albumul Suicide și-a consolidat statutul de operă (proto)punk seminală nu numai pentru că trăgea binișor cu ochiul spre viitor, dar și – sau mai ales din cauză că – era puternic înșurubat și angajat în prezentul său: sigur, „Cheree” și „Girl” sunt în primul rând cântece de dragoste - dragoste cât se poate de liberă, înlesnită de accesul ușor la anticoncepționale și droguri tari și proaspăt scăpată de mahmureala hippie („Girl” e într-atât de libdinoasă încât riști să-ți provoace erecții în public). Dar un vers precum „America, America is killing its youth” („Ghost rider”) îți dă și-acum de gândit – l-ar putea folosi pe post de motto mișcarea Black Lives Matter. „Johnny”, cu apăsatul lui substrat rockabilly, bate străzile noaptea „în căutarea dragostei”, „looking so mean/feeling so tough” – în mai puțin de un minut, adică, ți-a fost servit întreg filmul „Midnight Cowboy”. „Che” le bate obrazul autointitulaților revoluționari cu mutra lui Che Guevara pe tricouri („They said he was a saint, but I know he ain’t”): cred c-am întâlnit vreo câțiva dintre ei cu doar câțiva ani în urmă, la protestele Roșia Montană, iar mutra de pe tricouri – Che sau Arsenie Boca – e irelevantă.
Și mai e, firește, „Frankie Teardrop”, înspăimântătoarea capodoperă de 10 minute și jumătate despre muncitorul dintr-o fabrică sărac lipit pământului care își ucide copilul, nevasta și pe el însuși, cu tot cu zbieretele-i neașteptate și cu frisonanta lui concluzie: „Frankie’s lying in Hell…/We’re all Frankies/We’re all lying in Hell”. Să maimuțărești revolta antisistem și să te îmbogățești făcând asta e una (Hi there, Johnny Rotten!), să-ți împingi publicul să renunțe la orice idee de-a gata și să-i oferi „experiența celor ajunși la Treblinka” e cu totul altceva. Este și unul dintre motivele pentru care, deși inspiră hoarde de imitatori și-acum, Suicide îi influențează cu adevărat doar pe vreo câțiva: pe cei care își asumă ethosul punk nu pentru că se poartă, ci pentru că n-au încotro. Așa ceva n-o să fie vreodată un „trending topic”.
