O sufragerie e o sufragerie e o sufragerie. Dar întotdeauna va fi mai mult de atât. Acolo se adună oamenii, acolo se țin mesele în familie, acolo se distrează, se dansează, tot acolo se fac și zile fripte, acolo se spun lucruri dure, se întâmplă certuri și (câteodată) se sparg bibelouri. Dar tot acolo se poate cere și iertare, se pot răscumpăra greșeli. Ne-o arată cea mai recentă expoziție de la Rezidența9, Atâta s-a putut. O expoziție despre greșeli, unde într-una dintre încăperi e amenajată o sufragerie. De cum am intrat m-am triggeruit. Not in a bad way. Nostalgia hit hard.
Expoziția Atâta s-a putut e despre greșeli, la fel ca cel mai recent număr al revistei Scena9. De cum intri în cameră vezi textul: „Câte greșeli s-or fi născut în sufragerii aidoma acesteia? Aici vrem să ne dezbărăm de ele – sau să învățăm cum să facem pace.” Și, într-adevăr, sufrageria asta e înțesată de artă. Avem trei lucrări audio de Denisa Niță, Ionuț Sociu și Mihai Mincan care ne povestesc istorii personale - confesiuni tulburătoare despre momente dureroase, îndoieli și abuz. E nevoie de curaj ca să vorbești așa deschis despre cum uneori viața în familie e grea. Le poți asculta poveștile tolănit pe cele două fotolii sau pe canapea. Dacă închizi ochii e aproape ca și cum ți s-ar șopti toate astea la ureche. Într-un alt colț al camerei e un birou. Dacă te așezi acolo, vezi, sub blatul de sticlă, un superb colaj de Paula Rusu dintr-o fotografie de familie mărunțită și apoi lipită la loc ca un puzzle. Va trebui să te apleci mult, fiindcă bucățile sunt micuțe. Ai grijă, sticla se aburește ușor. Tot la același birou poți asculta podcastul mame, realizat de Oana Sandu și Ana Maria Ciobanu - pornit în 2018 în redacția Decât o Revistă. Episoadele adună mărturii despre felurile în care se împacă maternitatea cu munca. Toate intervențiile de aici sunt extrem de personale. Întreaga cameră devine un safe space. Poate de asta, pe mine, sufrageria în sine m-a mișcat cel mai tare.
Primii 20 de ani de viață am locuit în sufragerie. Apartamentul nostru din Constanța era mic. Ai mei aveau dormitorul, eu sufrageria. Îmi amintesc că mi se părea bizar când mai mergeam pe la prieteni pe acasă și îi vedeam instalați în dormitoarele lor, cu postere pe pereți și covoare colorate. Prin comparație, eu aveam recamierul, covorul turcesc cu ciucurași care trebuiau pieptănați săptămânal sau (măcar) îndreptați zilnic cu piciorul, masa din lemn masiv cu piciorușe ca lăbuțele de leu (deschisă numai de sărbători), cele două fotolii moi și, desigur, biblioteca cu bibelourile mamei. Mi-a plăcut enorm acel spațiu. Pentru mine e sinonim cu perioada copilăriei. Poate singurele dăți când mă simțeam oarecum stingherit de acel decor erau nopțile febrile cu frisoane în care agonizam cu ochii întredeschiși, nefiind sigur dacă sunt treaz sau visez. Atunci mi se părea că de după bibliotecă poate veni cineva sau ceva să mă sperie. Dar niciodată nu s-a întâmplat. Ce-i drept, în timpul zilei, sufrageria era locul unde veneau tot felul de oameni. Acolo se adunau rubedeniile, familionul extins și cunoștințele alor mei. Stăteau întinși în hainele lor de stradă și șosetuțele curate, sorbind cafea sau ceai din ceșcuțe, pălăvrăgind plicticoșenii, în timp ce eu eram forțat să-mi ratez serialele animate. Încă țin minte acel sentiment de neputință când mi se zicea „gata, lasă televizorul că ne vin musafirii”. Atunci înțelegeam că de fapt eu ocupam un no man’s land, periodic confiscat de adulți. Poate de aia am ajuns să fiu foarte atent la ideea de spațiu, de teritoriu, de granițe de toate felurile (mai mult sau mai puțin marcate).
Dar nu era totul groaznic. Locuiam în sufragerie, ceea ce însemna că, în afara vizitelor, aveam acces nestingherit la televizor. Așa am descoperit pe rând desenele animate de pe Cartoon Network, Fox Kids (mai târziu Jetix) și Minimax, serialele documentare de pe Discovery Channel și filmele (mai întâi ProTV, ProCinema, Antena 1, apoi HBO și TV1000). Așa am învățat engleza fără profesor, făcând o baie de limbă, fie ea una mediată. Așa am văzut Twin Peaks: Fire walk With Me (David Lynch, 1992) și nu am înțeles nimic, dar m-am speriat teribil atunci când personajul lui David Bowie explica cum se adună spiritele rele într-o cămăruță de deasupra unei alimentare. Într-un fel, am fost ca Maria Mirabela în Tranzistoria. Catodic mi s-a dat o lume întreagă. Și sunt foarte recunoscător pentru asta.
Bradul împodobit din expoziție mi-a amintit că mai era un mare avantaj în a locui în sufragerie: Crăciunul. Acolo se așeza pomul, acolo se atârnau ghirlandele, în geamul de acolo se punea o plasă de lumini colorate și pe masa de acolo se aprindeau lumânărelele din Adventskranz. Un decor festiv care îmblânzea puțin scorțoșenia generală a încăperii. Îmi aduc aminte și acum serile de iarnă: beculețele colorate clipocind, calorifelele țăcănind și cutiuța muzicală chinezească (în formă de clopot) cântând. Îmi amintesc cum, seara, după ce mă asiguram că lumea din casă adormise, mâncam pe ascuns bomboane de pom și mă jucam cu globurile și bibelourile fragile (fiindcă în timpul zilei nu era voie). Acum totul îmi apare aureolat, deși în mod clar amintirile tind să prindă o patină care îndulcește realitățile de moment. Recent am văzut pe Tiktok, dar și pe Insta sau Fb, o memă (cu variațiuni, dar în esență la fel): pe fundal imagini stock cu diverse spații mai mult sau mai puțin homey, în prim plan un text care zice „You could return, but no one would be there”. Mai înainte erau „The past is a foreign country”, „Nostalgia will be the death of me”, and so on, and so forth. Acest gen de discurs nu e nici nou, nici foarte original, dar asta nu-l face mai puțin eficace. Într-un fel așa m-am simțit când am intrat la expoziția curatoriată de Ioana Pelehatăi, Ioana Cîrlig și Suzana Dan. Suddenly, I was back. Și chiar dacă, într-adevăr, nu mai era nimeni acolo, asta nu înseamnă că nu erau lucruri de explorat. Ba chiar dimpotrivă.
Noțiunea de Stimmung se referă simultan la dispoziție și la atmosferă. Iar aici Stimmungul este cât se poate de genuin. Simți asta încă din primul moment când pășești în cameră. Nu e butaforie. Simți că e pe bune. Fiindcă este. Covorul, canapeaua, fotoliile, otomanul, comoda, aplicele, lustra și biblioteca au fost toate aduse din același apartament. Mi-a și fost confirmat lucrul acesta, dar (aproape că) nu era nevoie. You cannot fake it, cumva. Chiar dacă nu poți spune cum sau de ce, se simte că lucrurile au ocupat zeci de ani același spațiu. Ca și cum punerea lor laolaltă le-ar fi cimentat simbolic legătura. Acum că apartamentul în cauză s-a vândut, e interesant să vezi ultimele filigrane ale acestei legături între diversele obiecte casnice, înainte de separare. Cu mutarea lor în expoziție (și transformarea lor într-o instalație artistică) drama acestei fracturări iese la iveală. De cum pășim în încăpere, vedem on display amurgul unui vibe familial și familiar, momentele de dinaintea disoluției unei dispoziții particulare și a unei atmosfere casnice deopotrivă. Poate de asta m-a impresionat atât de tare această sufragerie.
De fapt, fără acest act de displacement forța acestei constelații de obiecte ar fi rămas latentă. Altcumva ar fi fost să vizitezi un apartament ticsit cu mobile și chestii (pe cont propriu). Sentimentul sfârșitului iminent scoate la iveală legăturile profunde. Acum că joacă în deplasare, lucrurile fac mai ușor front comun. Privită astfel, instalația seamănă întrucâtva cu cadavrele disecate și prezervate în acrilic. E ceva (literalmente) unheimlich (n.r. nefamiliar) la mijloc. Cred că e întocmai tensiunea dintre cele două contexte: familial și public. Pe de-o parte avem perdelele și draperiile groase, canapeaua cu perne moi, uzate casnic, în care te afunzi cu plăcere, măsuța de cafea cu mileuri, scrumiera puțin ciobită, aplica (cu fasungul la vedere), ticăitul enervant al ceasului mecanic, cutiile de carton sprijinite precar pe biblioteca plină de cărți vechi și bibelouri. Pe de altă parte sunt toate micile detalii care ne scot din acest film de familie: geamurile de după perdele, monogramate cu numele Villa Rodizio (care ne amintesc că înainte să fie spațiu expozițional, aici a fost restaurant), peretele fals din fundul încăperii, pe care dacă îl atingi ușor îți dai seama că nu e decât e un panou MDF, și, poate cel mai tranșant detaliu, (iarăși) scrumiera puțin ciobită, care îți aduce aminte că de fapt nu poți fuma în interiorul unei galerii de artă. Și de aici disjuncția. De aici stranietatea.
Grefarea (fie și numai parțială a) unui spațiu real/familial la unul public naște sentimentul unei iluzii estetice, potențate de tensiunea dintre elementele care înlesnesc imersiunea și cele care declanșează distanțarea. În definitiv, e vorba de o ficțiune, chiar dacă pornită dintr-o realitate. Ce e drept, ficțiunea funcționează de minune. Într-o vizită la galerie, împreună cu o prietenă, ne-am apucat să studiem biblioteca. Nu știu ale cui au fost cărțile, dar este fascinant să încerci să dibuiești asta numai pe baza titlurilor. Oameni interesați de artă, în special de cea veche românească, oameni multilingvi (multe dicționare de toate felurile) și literați. Printre altele, am găsit un superb volum cu operele lui Shakespeare (ilustrat de Val Munteanu) din 1964, Critica puterii de judecată de Kant, scoasă de Imprimeria Națională București, 1940, Insula lui Euthanasius de Eliade, scoasă de Fundația Regală pentru Literatură și Artă, 1943. Sigur, cărți de genul poți găsi în orice reenactment. Ce m-a mișcat a fost dedicația de pe pagina de gardă a unui volum, Viața lui Constantin Cantemir, din 1960: „Moș Craciunul anului 1973 vă aduce numai daruri, urări de bine, sănătate și noroc. Popicești”. După ce am citit asta, am privit către bradul împodobit din mijlocul sufrageriei. Și atunci, dintr-o dată, faldul temporal s-a netezit, cu mine încă prins în el.
În filmul One Hour Photo (Mark Romanek, 2002), personajul lui Robin Williams, un tip singuratic care lucrează la un laborator foto, are la un moment dat impresia că intră pur și simplu într-una dintre fotografiile pe care le developează. Imaginea reprezenta o scenă de familie, noaptea, cu toți membrii adunați împrejurul bradului, îmbrăcați în pulovere festive și deschizând cadouri. Nu știu cum o fi fost Crăciunul din Popicești în 1973, habar n-am ce fel de Kodak moment (sau mă rog Fomapan/ORWO moment) am întrerupt cu indiscreția mea bibliofilă, dar, ce-i drept, deodată m-am simțit cam aiurea, ca și cum greșisem cu ceva. Și într-un fel chiar așa era. I was intruding. Brusc eu eram acel cineva sau ceva care venise de după bibliotecă neinvitat. Am pus cartea la loc și m-am trântit pe sofa. În momentul acela mai erau și alți vizitatori în expoziție. Am stat așa o vreme.
Într-unul dintre tablourile de deasupra canapelei, un bărbat sare, cu cal cu tot, de pe un pod direct în apele învolburate ale unui râu. Nu știm de ce face asta, poate chiar crede că este în stare să ajungă pe malul celălalt, poate doar a înnebunit. Cert este că, în doar o clipă, va avea parte de o bruscă trezire la realitate. La fel m-am simțit și eu atunci în sufragerie. Arta face asta câteodată.
