Două familii domină televiziunea din Statele Unite în ultimii cinci ani: dinastia Roy, din Succesiunea, produs de HBO, și dinastia Dutton, din Yellowstone, produs de Paramount.
Și dacă cineva vrea să facă un portret bizar al Americii bicefale, atunci serialele astea compun o creatură destul de înspăimântătoare: un trunchi comun pe care se grefează două animale tulburător de diferite, tulburător de gemelare.
Succesiunea e „copilul popular” pe internetul cel mare și în mainstream, primește toată atenția și toate dulciurile: toate premiile, toate tweet-urile, toate comentariile-eseu din presa quality liberală, tot hype-ul de luni tipic seriilor HBO). Și se vede cu ochiul liber de ce: are unul dintre cele mai tari cast-uri din ultimul deceniu, care lucrează cu un scenariu scris brici: Jeremy Strong, Kieran Culkin, Sarah Snook, nu mai zic de Brian Cox, sunt niște revelații.
Yellowstone e „copilul retras”, dar sârguincios, care stă cuminte în banca lui și livrează rezultate: cifrele de audiență nu doar că spulberă Succesiunea la vreo 5x distanță, ajung din urmă ultimul sezon Urzeala Tronurilor, dar justifică și francizarea (s-au lansat deja 2 serii prequel, cu Harrison Ford și Helen Mirren în rolurile principale). Nu ai unde să citești despre Yellowstone în presa quality, nu vezi dezbateri pe twitter, nici thread-uri pe Reddit. Cele 12-15 milioane de spectatori (care, atenție, nu așteaptă comod să vadă episodul pe serviciul de streaming la ce oră le poftește inima, ci deschid televizoarele la ora la care e programat pe serviciul de cablu, cu o dedicație vintage, ca în vremurile aproape imemoriale pre-streaming) nu își declamă preferatul pe rețelele sociale și nu așteaptă recenziile, premiile, confirmările sau dezbaterile. Ai putea foarte bine uita că ei există. Până la alegerile viitoare cu un Trump 2.0.
Mecanica prin care cele două serii sunt atât de populare este banală și o știm din istoriile tuturor imperiilor lumii: tragica și sângeroasa luptă pentru putere dintre moștenitorii unui rege aflat la finalul domniei. Schematic, Succesiunea și Yellowstone sunt același serial, după cum merge gluma pe internet: două dinastii guvernate de un pater familias autoritar, moștenitorii care se luptă între ei pentru a-i intra în grații, tronul care se clatină, măcinat din interior. Două drame de familie duse la un paroxism shakespearian de intrigi și trădări.
Atâta că Succesiunea e visul umed al capitalismului corupt: Logan Roy deține televiziuni, de știri și de entertainment, companii de producție media, croaziere; e cel care poate „face sau desface” președinți și politicieni, e cel a cărui favoare o caută toți când au nevoie să manipuleze opinia publică. Tot ce îi stă în cale sau îl incomodează poate și trebuie cumpărat, anexat la imperiu. Serialul eadorat de media democrată care vede în el critica putrefacției „celeilalte” media, cea coruptă.
Iar Yellowstone (numit și „Urzeala Tronurilor de pentru statele roșii) e visul umed al machismului conservator. John Dutton are Yellowstone, o halcă imensă din Montana, pentru menținerea sau extinderea căreia se confruntă permanent cu nativii americani din rezervație, cu moguli imobiliari care vor să gentrifice zona și să aducă „lumea modernă” pe acele meleaguri înghețate în timp, cu politicieni care vor să manipuleze influența numelui Dutton în zonă. Dacă în Succesiunea conflictele se disecă verbal și se rezolvă cu pixul pe hârtie și un transfer de bani, în Yellowstone lucrurile se tranșează cu pumnii și cu pistolul, ca în Vestul Sălbatic. Dutton e jucat de legendarul Kevin Costner, imaginea stindard a bărbăției americane, nobilime de Hollywood cu appeal la cowboy. Dar lectura politică nu e deloc așa simplistă și asta încurcă rău criticii: realizatorul show-ului, Taylor Sheridan, antitrumpist declarat, refuză calificativul „anti-woke” dat serialului, declarându-se un povestitor responsabil, deci apolitic.
Cu ce sunt diferite imperiul media al lui Logan de paradisul prosper al lui John Dutton?
Primul este o proprietate intelectuală care manipulează și capitalizează mințile americanilor din fața televizoarelor, celălalt este o bucată imensă de pământ care guvernează direct sau indirect, viețile tuturor celor din Montana. În esență, sunt două povești despre exploatarea capitalului, exploatarea maximală a unui sistem defect (de guvernământ, social, economic), din poziții aparent opuse pe eșichierul ideologic. Ambele imperii răstălmăcesc preceptele care guvernează și fac posibile cele mai sănătoase democrații ale lumii: dreptul la liberă exprimare și dreptul la proprietate. Wayfair Royco și Yellowstone sunt state în stat făcute posibile de democrație, care, în același timp, manipulează și erodează statul și sistemul din interior, prin corupție și trafic de influență, înghițind totul în calea lor ca niște amoebe agresive.
Nici Succesiunea, nici Yellowstone nu sunt despre obiectul prosperității. Primul nu este un serial doar despre ce se întâmplă în media, așa cum al doilea nu este un serial despre îngrijirea unui parc național. Cei doi patriarhi sunt interesați doar de mișcările de piață și de bani: expansiunea și supraviețuirea sunt cele două forțe guvernante. Că e vorba de politicieni, judecători, competitori, chiar (sau mai ales) familie, totul trebuie supus, domesticit și înghițit, adică cumpărat. Esența tuturor eforturilor este menținerea status quo-ului cu orice preț.
Regele moare, trăiască regele!
Ambele dinastii sunt guvernate de figura paternă absolută care a făcut regulile jocului și le-a modelat după chipul, asemănarea și nevoile lui pecuniare și de influență. Kendall Roy îl evocă pe Logan ca pe forță a naturii, de o vitalitate expansionistă, „larger than life”, care spulberă totul în cale. Că e o forță a răului sau a binelui nici nu mai contează, forța e forță și trebuie recunoscută, respectată, comemorată și perpetuată ca atare.
Dutton zice: o vită nu e un animal, o vită e valoarea ei în bani, câți pui va face, cât lapte va produce și tot așa.
Logan zice: Ce sunt oamenii? Sunt unități economice, sunt niște pigmei. Dar împreună formează o piață. Ce este o persoană? Are valori și scopuri, dar operează într-o piață. Piața căsătoriilor, piața locurilor de muncă, piața banilor, piața ideilor etc.
Dinastiile sunt la zenit, în momentul periculos al tranziției de putere spre generația următoare. Regele moare, trăiască regele! Imperiul riscă să se spulbere sub presiunea moștenitorilor care vor mușca cu setea învățată de la tatăl lor din averea și puterea familiei. Niciunul dintre copii (iar fiicele par băgate în poveste mai degrabă dintr-o nevoie artificială de reprezentare decât organic) nu se ridică la așteptări, drama fiecăruia este „că nu e destul de bun”, că trăiește într-o perpetuă încercare futilă de a lua locul tatălui. E genul de joc cu sumă zero, nu există câștigători adevărați. Tații își împart favorurile după nevoi contextuale, nu după sentimente sau încredere, și alianțele frățești se modifică cu fiecare nou preferat, în combinații de 3 luați câte 2 de care, personal, ajunsesem să mă plictisesc de prin sezonul al doilea al ambelor serii. Vedem pe ecrane tribulațiile a două familii disfuncționale până la extrem, secvențe de o violență psihologică incredibilă care fac tabloul unei dezumanizări tragice, vedem linia sângerie a traumei cum distruge viețile tuturor, vedem eșecul trasat încă de la început, dar tot pariem, de la săptămână la săptămână, pe alt creștet care va purta coroana.
Personajele și performarea butaforiei
În Succesiunea personajele sunt la fel de vide de autenticitate ca ION-ul statului român. Limbajul e forța care îi guvernează, care le dă identitate. Scuipă cuvinte, multe și deștepte, într-un flux sacadat, cu un ritm de marionete stricate. Stilul intelo-alert-politic al lui Aaron Sorkin din Aripa de Vest (standardul de aur al serialelor politice până azi) pare pastișat intenționat, exagerat până nu mai rămâne nicio urmă de referent (să-i zicem, simplu, adevăr). Pe de altă parte, dexteritatea lingvistică și metaforele memorabile sunt mai mult modul scenariștilor de a ne face cu ochiul dintr-o ramă de sarcasm auctorial, cu o literaturizare spectaculoasă, neverosimilă pentru dialoguri de oameni. Ce e cel mai deranjant în Succesiunea e că discursul de acest tip al copiilor permează neverosimil în limbajul tuturor celorlalte personaje, mai puțin a celor din generația lui Logan. E un tip de bâlbâială isteață care oglindește bâlbâiala existențială și strategică. Și fiindcă discursul ăsta gol e emanat de proprietarii unui imperiu media, tragedia e completă: serialul nici nu mai trebuie să ne arate prea des ce discurs se propagă pe televiziunile lor. Cei care dețin canalele de informare mestecă cuvinte și idei într-o beție periculoasă care ne alterează simțul realității prin intermediul televiziunii și internetului. Totul este filmat aproape ca un reality show, ca o documentare, nu ca o înscenare, mișcat, focusat pe fețe, reacții și discurs, într-o estetică rece, sterilă, ca de sală de operație.
În Yellowstone, butaforia nu e a limbajului, ci a visceralității, a unei corporalități exagerate: infinite scene testosteronice cu cowboy ghidând vitele sau luptându-se cu urșii pe la izvor, John și cancerul lui de colon, alcoolismul, bătăile, rodeouri, corpolența vitelor și a cailor care reprezintă vitalitatea averii. Aici discursul puterii se construiește schematic și tradiționalist, darwinist, prin ascensiunea exemplarelor celor mai puternice și rezistente, în scene de conflict rareori rezolvate prin dialog, cel mai adesea tranșate prin confruntări corporale. Violența pare pusă în slujba unui „scop nobil”, de păstrare a unui status quo antimodern, în perfectă linie cu fantezia romanțioasă a conservatorilor despre prosperitatea rurală. (Beth, fiica lui John, spune: „Tatăl meu e pe moarte. Îl omoară secolul al XXI-lea.”) E un nivel primordial de motivație și comportament, care rezonează cu milioane de americani care stau hipnotizați în fața televizoarelor. Și care sunt mult, mult mai mulți decât cei care urmăresc beția de cuvinte deștepte din Succesiunea. „Poveștile din Yellowstone sunt așa convingătoare pentru că nu sunt nici prea distopice, nici prea cerebrale”, spune directorul de programe Paramount. Stilistica neo-western a serialului suferă de o grandomanie aproape mitologizantă, cadre largi, natura nesfârșită care pare să înghită nimicnicia umană încadrează personajele ca pe niște coloși.
Ce recunoaștem?
Bogăția și excesele din Succesiunea sunt mai familiare pentru noi decât prosperitatea câștigată cu sudoarea vărsată pe pământul din Yellowstone. Cred că linia de intersecție între publicurile celor două seriale nu poate fi decât extrem de fină. Poate pentru că, în ultimii 10-15 ani, ne-am obișnuit prea mult cu figura mogulilor media, cu figurile tinereilor de bani gata care controlează imperii pe care nu le înțeleg, cu umori și ieșiri adolescentine, cu discursuri goale despre noile tehnologii, despre următoarea „inovație” care ne va schimba viețile. Moștenitorii Roy ne sunt mult mai familiari nouă, copiilor internetului, sunt exact sau mai rău decât ne imaginăm toți 1%-erii: îmbăiați în șampanie, purtați cu limuzine și avioane private, mofturoși, isterici, deștepți, haotici. Și suntem tot mai nefamiliari cu figurile mai puțin spumoase și mai puțin publice precum John Dutton, care își văd de vitele lor, fără să facă spectacol la televizor, influențând viețile a mii de oameni în state pe care aproape că le dețin în întregime, fizic sau simbolic.
Însă cifrele de audiență ale Yellowstone (precum succesul Top Gun: Maverick din 2022) arată că există un public imens, tributar în mare parte unui conservatorism tot mai puțin exploatat în producțiile Hollywood și de televiziune din ultimii ani, aceiași care se simt, în ultima vreme, nereprezentați, atacați de PC-ul cel rău care diversifică peisajul uman, scoțându-i din centrul universului, ba chiar etichetându-i drept retrograzi.
Sunt cele două, până la urmă, povești care ne avertizează despre o stare de fapt?
Succesiunea abia ce s-a încheiat după 4 sezoane, iar Yellowstone tocmai ce l-a pierdut pe Kevin Costner după 5 sezoane. Epoca dinastiilor apune. Rupert Murdoch și W.T. Waggoner există în carne și oase printre noi, Roy Logan și John Dutton nu sunt niște invenții pe o pagină de scenariu. Corupția și puterea banilor, traficul de influență care macină sistemele menite să ofere șanse egale și echitate așează poveștile astea două în ochiul unei furtuni reale care susține argumentul decăderii, dacă nu direct eșecului democrației. Niciunul dintre seriale nu-și iubește protagoniștii, ni-i arată în toate excesele și urâțenia lor, ne arată cum și cu ce preț se fac jocurile din culisele lumii în care trăim. Dar nici nu le poate nega complexitatea și magnetismul, forța vitală care va fascina întotdeauna.
SPOILER - E așa cum zice Tom Wambsgans, improbabilul câștigător al „urzelii succesiunii”: „Treaba mea nu e să am grijă de regimul alimentar al oamenilor. Treaba mea e să le pun în meniu exact ce vor să mănânce”.
Toate cele patru sezoane Succesiunea sunt disponibile pe HBO Max România.
Yellowstone (și prequelurile 1883 și 1923) pot fi urmărite pe SkyShowtime România.
