În 2023, Timișoara este capitală culturală europeană și cel mai important centru cultural din România. Oameni de seamă din lumea întreagă vizitează orașul de pe Bega, pentru a intra în contact cu valorile sale culturale și spirituale, însă textul de față nu-și propune să vorbească despre victoriile intelectului uman în spațiul bănățean, ci despre înfrângerile sale.
Acest text e despre omul de care Timișoara nu vrea să știi. 😡
Acest text e despre mine. 😔
Student al Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest din Timișoara, specializarea Engleză-Română. Început de an. Ascultam în căști melodia In the pretend world de Scarling și întârziam la seminarul de lingvistică generală, pentru că nu puteam găsi sala 328, pe care o căutam la etajul 2. După câteva coborâri și urcări, am ajuns în fața ușii pe care scria 328, am deschis-o și am bătut în ea. Am zis – Invers. Am închis ușa, am bătut în ea și am deschis-o din nou. Am zis – Bună ziua. Profesoara s-a uitat lung la mine și mi-a spus că toate scaunele sunt ocupate, așa că m-am dus în sala 327, am zis bună ziua, am nevoie de un scaun, am luat scaunul, profesorul s-a ridicat, voia să spună ceva, probabil că scaunul e proprietatea universității, dar eu eram gen ok, whatever, fiind deja în hol. Scaunul era al meu. M-am întors cu el în 328, unde m-am așezat în fața clasei, lângă catedră, singurul loc disponibil. Profesoara ne povestea despre cuvinte, știa cum se nasc cuvintele, cum mor și ce fac după, și am întrebat-o care-i etimologia cuvântului „ratat”. Profesoara a zis – poftim?, eu am zis – etimologia cuvântului „ratat”, aveam caietul deschis, privirea interesată și pixul pregătit, și profesoara a zis că nu știe și a trecut la alte cuvinte. Ce era în neregulă cu mine?
Nu am fost întotdeauna student la Engleză-Română, fascinat de teatrul elisabetan sau de teoriile revoluționare ale lui Ferdinand de Saussure. Mă transferasem de la Germană-Engleză, unde am cedat psihic în anul I, după ce am primit o temă care consta în copierea unui text de o pagină, la alegere, de 60 de ori. De 60 de ori trebuia să scriu textul într-un caiet și să predau caietul la sfârșitul semestrului. Am zis un mare și răspicat nein acestei teme și m-am dus cu cererea de transfer la Catedra de Germană, unde Frau Nubert m-a anunțat că nu mă va lăsa să plec, deși la telefon o profesoară i-a spus, când a întrebat de situația mea, kein verlust (nicio pierdere). Însă Frau Nubert insista să rămân la Germană, pentru totdeauna, că nu prea avea studenți, așa că am simulat un fel de atac de panică, mâna a început să-mi tremure, corpul îmi era spasmodic, aproape că dansam, iar Frau Nubert a venit la mine, îngrijorată, și m-a îmbrățișat, încât am crezut că vom dansa împreună, după care a zis vai, dacă e chiar așa grav, te las să pleci. Era, într-adevăr, grav. Ce era în neregulă cu mine?
Înainte să fiu un student devotat literelor, am avut o perioadă anarhistă, la Facultatea de Automatică și Calculatoare, din cadrul UPT, unde mi-a fost profesor nimeni altul decât ex-primarul Timișoarei, Nicolae Robu, care mi-a predat disciplina Arhitectura Calculatoarelor în anul I. Când am dat mâna cu Nicolae Robu, la sfârșitul primului curs, și l-am întrebat la ce bun ingineria, iar dumnealui mi-a spus, cu ochii pe freza mea anarhistă, uwu liberty spikes, că ingineria e o știință a aproximării, iar eu am spus ok, la ce bun o știință a aproximării, iar Nicolae Robu s-a dus să dea mâna cu alt student, am știut că trebuie să schimb facultatea. Un alt motiv pentru care am abandonat studiul ingineriei a fost un profesor de matematică pe nume Popescu, care mi-a provocat o criză existențială repetând ad nauseam sintagma Chestiunea care este? în timpul seminarelor. La un moment dat, mi-am luat inima în dinți și am întrebat – până la urmă, care-i chestiunea? Iar profesorul Popescu a răspuns – Mager, chestiunea care este este că ești prost. Eu tot nu înțelegeam care e chestiunea. Mă obseda zi și noapte. Nu puteam dormi, nu puteam mânca. Ce era în neregulă cu mine?
La Engleză-Română mi-a plăcut cel mai mult. Locul meu preferat era lângă coșul de gunoi din sala 328. De ce? Pentru că era locul cel mai apropiat de ușă și voiam să fiu primul care iese din sală. Toată studenția mi-am petrecut-o cu un picior în afara sălii de curs și cu celălalt așteptând să iasă. Uneori, literalmente. Oamenii erau atât de obișnuiți cu prezența mea lângă coșul de gunoi, încât li se părea că sunt o extensie a sa, un fel rudă umană sau vreun înger păzitor al coșurilor de gunoi.
Cursul cel mai fain a fost cel de Teoria Literaturii, cu Dumitru Bebe Tucan, deși nu prea mergeam la seminare, doar la examen, pe care nu reușeam să-l iau. De fapt, cred că aveam mai multe prezențe la examen decât la seminar. De-abia în al II-lea sau al III-lea an, după câteva prelungiri/exmatriculări/reînmatriculări, m-am prezentat decisiv la examen, în sensul că nu mai trebuia să repet experiența, adică am reușit să iau 5. Îmi desenasem în podul palmei o floricică înainte de începerea examenului, să-mi poarte noroc, și mă uitam la ea în timp ce scriam. Bebe Tucan a crezut că vreau să copiez. I-am arătat floricica și profesorul a strâmbat din nas. Nu i-a plăcut. După ce mi-a dat 5, s-a uitat pe lângă mine, pentru că nu meritam să se uite în ochii mei, căci luasem 5 și nici flori nu știam să desenez, și m-a întrebat - tu ce vrei să te faci după ce termini facultatea, că profesor nu ai cum să fii cu 5 la teoria literaturii?, și am zis, entuziasmat, SCRIITOR. S-a lăsat atunci o tăcere mare în sală și Bebe Tucan, cu privirea parcă și mai într-o parte (zici că-i trăsesem o palmă privirii sale) a zis foarte încet - nu. Și a repetat cuvântul de câteva ori, încet de tot, de parcă era în transă, se auzea ca un ecou, dar nu era, pur și simplu repeta nu, din ce în ce mai încet.
Odată, un profesor mi-a spus bună ziua chiar lângă coșul de gunoi, iar eu n-am răspuns, pentru că am crezut că i se adresează coșului de gunoi, dar pe urmă am realizat că mie mi-a spus, așa că, ajuns acasă, i-am trimis un e-mail în care am scris - bună seara, îmi pare rău că nu v-am auzit când mi-ați spus bună ziua, dar vă spun acum, bună ziua. Îmi plăcea să comunic cu profesorii și profesoarele prin e-mail. Cred că am schimbat sute de mesaje cu mediul academic din cadrul Facultății de Litere, Istorie și Teologie UVT. Într-o zi, am comentat pe blogul scriitorului Radu Pavel Gheo, care mi-a fost profesor un semestru. M-am prezentat ca un bunic care a luptat la Revoluție împotriva regimului comunist, îngrijorat de soarta nepoțelului său, Gabi Mager, un copil care, din cauza timidității excesive, nu reușește să acumuleze suficiente prezențe, și, apropo, de câte prezențe e nevoie ca să se poată prezenta nepoțelul meu la examen. Mă prăpădeam de râs. Ce era în neregulă cu mine?
Capitalismul? Drogurile? Timiditatea? Societatea cisheteropatriarhală? Cine e de vină că dintr-un copil promițător am ajuns cel mai slab student din istoria Timișoarei? Răspunsul e simplu: Noah Baumbach. 🤬 Da, regizorul american Noah Baumbach este de vină! 😤 În Kicking and Screaming, filmul meu preferat de Baumbach, după Frances Ha, există un personaj pe nume Chet, interpretat de Eric Stoltz. Chet îşi dedică 10 ani din viaţă studenţiei. Îl văzusem pe la 12 ani și m-a impresionat puternic. Voiam să fiu Chet. Pentru că Chet era cool. 😘
După ce am acumulat un număr impresionant de repetenţe, exmatriculări, reînmatriculări, extensii şi prelungiri am realizat că şi eu sunt un fel de Chet, adică un professional student. Nu este uşor să fii student profesionist, dar care din noi are meserie uşoară în capitalism? Dacă vrei să ai succes în acest domeniu, trebuie să te înscrii la facultate şi să împarţi anii de studiu în mai mulţi ani, astfel încât ceea ce înainte era un an, deodată să fie mai mulţi ani. Ca Iisus cu înmulţirea pâinilor şi a peştilor. Cea mai la îndemână metodă pentru îndeplinirea acestui deziderat este, desigur, prezentarea selectivă la seminare şi cursuri. Este important să frecventezi un anumit număr de seminare pe an, pentru că absentarea totală este ruşinoasă şi denotă lipsă de respect faţă de personalul academic. Ca să-mi ating scopul, la începutul anului universitar, adoptam metoda dadaistă de scriere a unui poem, adică îmi notam pe nişte bileţele numele disciplinelor şi le amestecam într-o tocă, după care extrăgeam disciplinele câştigătoare, la care aveam să mă prezint, în număr de trei. Activitatea mea studenţească era o poezie dada.
În ziua absolvirii, m-am întors la coșul de gunoi. A fost ultimul lucru din Facultatea de Litere, Istorie și Teologie UVT de la care mi-am luat rămas-bun. O colegă mi-a spus odată - unde nu vii, lucrurile sunt perfect normale. Mă gândeam la asta în timp ce stăteam în ușă, blocând ieșirea unui profesor care rămăsese în sală. Semăna cu Vasile Alecsandri. Era vorba de eminescologul Pompiliu Crăciunescu, cu care m-am întâlnit de nenumărate ori la Secretariat. Era întotdeauna prezent când îmi scriam cererile. Mereu aveam impresia că va începe să recite Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă... Pompi, cum îl alinta o colegă, a zis, încercând să iasă – Gata cu studiul, domnule student? Zâmbea. Îi puteam simți ironia din voce. Mă gândeam la ce ar face Chet. Aveam un picior în afara sălii, unul înăuntru. Mi-am îndreptat spatele și mi-am încordat mușchii. L-am privit pe Pompi în ochi. Nu m-am mișcat.
