Mai mulți cercetători și cadre didactice au depus o petiție la Primăria Timișoarei, în care cer redenumirea a șase străzi din oraș ce poartă numele unor personaje cu legături legionare. Octavian Goga, Petre Țuțea, Radu Gyr, Nicolae Paulescu, Spiru Blănaru și Nicolae Ilieșiu sunt omagiați în spațiul public pentru reușite în domeniul culturii și științei, dar în spatele acestor reușite bântuie activitatea lor politică din perioada interbelică, când au semnat acte legislative de discriminare și au încurajat răspândirea urii în societate. La aproape un an și jumătate de la depunerea petiției, care a strâns peste 200 de semnături, Primăria Timișoara continuă să amâne luarea unei decizii legate de numele străzilor care comemorează figuri asociate extremismului.
Am stat de vorbă cu unii dintre semnatarii petiției, ca să aflu de ce consideră important un astfel de demers, în condițiile în care numeroase instituții, monumente și străzi din țară poartă numele unor personalități cu trecut problematic. Am vorbit despre cum alegem pe cine comemorăm în spațiul public și cum putem vorbi responsabil despre cei cărora le admirăm opera și munca, dar care au contribuit, totodată, la ascensiunea unui regim politic extremist.
„De multe ori, memoria este un dușman al istoriei”
Să zicem că într-o zi iei la pas Timișoara și ajungi în centrul vechi, unde traversezi pe strada Petre Țuțea cu clădirile ei arămii, după care mergi la agenția de voiaj a CFR de pe strada Doctor Nicolae Paulescu să-ți cumperi un bilet de tren. Pornești apoi spre ieșirea de vest a orașului și treci pe lângă blocurile liniștite de pe strada Martir Spiru Blănaru. Toate aceste nume sunt bine integrate în viața orașului, deja banalizate, iar pentru cetățeni sunt mai degrabă repere pentru destinații practice.
Îmi dau seama că și casa mea din București e legată de centrul capitalei prin bulevardul Octavian Goga și nu m-am gândit niciodată cine a fost el, de fapt. În timp ce mă plimb prin România pe Google Maps, dau de un alt bulevard care-i poartă numele, la Satu Mare, dar și de multe alte străzi din diferite orașe și comune: Sinaia, Brașov, Berceni, Focșănei, Blejoi, Bucov, Valea Călugărească, Moara Vlăsiei și lista continuă să curgă.
Octavian Goga a fost unul dintre intelectualii care dau astăzi nume de străzi și instituții și care au crescut odată cu regimurile totalitare ale începutului de secol XX. Au fost contemporani cu Hitler și Mussolini, Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu. Deceniile dintre cele două războaie mondiale au creat o atmosferă tensionată în viața publică românească, iar mulți scriitori, artiști și cercetători ajunși în panteonul cultural au susținut public la acea vreme Mișcarea Legionară, filiala locală a fascismului ce cuprindea Europa la acea vreme. Ideologia ei era fundamentată pe antisemitism, naționalism, violență militarizată și misticism.
Deși numele străzilor are rol mai degrabă orientativ și te ajută să înțelegi geografia unei localități, decizia de a folosi un nume sau altul are, în fond, un scop comemorativ. „Cineva care nu știe cine a fost personajul respectiv presupune că este unul pozitiv, important pentru cultura națională, cineva care merită respect, pentru că altfel o stradă nu ajunge să fie numită după el”, spune Raul Cârstocea, lector universitar la Universitatea Maynooth din Irlanda, unde predă istoria secolului XX. Este unul dintre cei care au semnat petiția către Primăria Timișoara, pentru redenumirea a șase străzi din oraș. Memoria colectivă, spune istoricul, e alcătuită din poveștile personale care se transmit în familie din generație în generație, dar și din narațiunile și personajele pe care statul le validează în spațiul public, prin monumente, nume de străzi, statui, steaguri, chiar și figurile de pe bancnote.
În prezent, perioada interbelică e conservată în memoria oficială a României drept o epocă de aur a culturii noastre. Personaje care s-au remarcat atunci sunt azi elogiate sau studiate strict pentru opera lor, iar rolul politic pe care l-au jucat este decupat din conștiința publică. „Interbelicul a fost o perioadă de criză majoră”, explică Cosmin Cercel, profesor în filosofia dreptului de la Universitatea din Gent, și el semnatar al petiției. „Pe lângă problemele economice și inegalitățile sociale, angajamentele politice au fost parte din activitatea publicistică, eseistică, ș.a.m.d a autorilor lor”.
Irina Năstasă, care predă științe politice la Universitatea din București și a semnat la rândul ei petiția, e de părere că idealizarea interbelicului e rezultatul unei dorințe colective frustrate, aceea ca România să devină o putere culturală importantă pe plan mondial. „Cred că românii își doresc așa de mult acest excepționalism, încât preferă să ignore sau chiar să considere că toată atitudinea fascistă a acestor oameni a fost, de fapt, un fel de atitudine anticomunistă”, spune Năstasă. Alte figuri interbelice glorificate în conștiința colectivă sunt scriitorii Emil Cioran, Mircea Eliade sau Constantin Noica, toți filo-legionari.
Atunci când idealizăm însă momente ale trecutului, ne îndepărtăm de realitatea factuală. „De multe ori, memoria este un dușman al istoriei”, spune cercetătorul Raul Cârstocea. „Memoria trebuie să fie o narațiune inteligibilă, preferabil frumoasă. Nu e bine să fie prea deranjantă și nu e bine să ieșim noi prea rău din ea”, explică el.
Petiția adresată Primăriei Timișoara a apărut ca demers civic în urma unui eveniment artistic. Inițiatorii, Valentin Cernat, Ovidiu Pop și Arnold Schlachter, au organizat o expoziție în cadrul programului Timișoara - Capitală europeană a culturii, în care au pus în discuție moștenirea fascistă în spațiul public, de la statui și monumente donate de către extremiști, la clădiri importante construite sau reconsolidate în spiritul arhitecturii fasciste. Cei trei și-au oprit privirile asupra unor puncte turistice precum Opera Națională din Timișoara, ridicată în baza planului realizat de arhitectul Duiliu Marcu, un mare admirator al arhitecturii fasciste din timpul lui Mussolini, statuia cu Lupa capitolină dăruită orașului de către Mussolini însuși, în 1926, și dezvelită în prezența reprezentanților fasciști din Italia, sau placa memorială dăruită de actualul președinte populist al Statelor Unite, Donald Trump, cu ocazia împlinirii a 30 de ani de la Revoluție. „Am vorbit despre ce înseamnă un trecut fascist într-o capitală culturală europeană. Cum ne uităm la toate elementele astea turistice și ce vrem de la tipul ăsta de turism de hiperconsum”, explică Valentin Cernat, unul dintre autorii expoziției, în urma căreia a fost creată și petiția pentru redenumirea celor câteva străzi din oraș.
Șase biografii cu trecut extremist
Ca să înțelegem mai bine miza petiției, am făcut o scurtă recapitulare a rolului pe care l-a jucat fiecare dintre cele șase personaje istorice în trecutul nostru comun, dincolo de informații din manuale și elogii.
Octavian Goga e considerat unul dintre cei mai importanți poeți români. În jur de 90 de orașe îi conservau memoria în spațiul public, în 2021. Dar dincolo de contribuția lui de scriitor, Goga a fost un politician cu putere de decizie în perioada interbelică și în cel De-al Doilea Război Mondial. A condus o vreme Partidul Național Agrar, cunoscut pentru agenda antisemită și fascistă, apoi și-a unit forțele cu un alt intelectual român extremist, A.C. Cuza, liderul unui partid cu viziuni similare, Liga Apărării Național Creștine. Între 1937-1938, timp de 44 de zile, poetul a fost premierul României. Una dintre cele mai antidemocratice decizii pe care le-a luat a fost să retragă cetățenia a peste 200.000 de evrei români. Totodată, a militat pentru deportarea a jumătate de milion dintre ei în Madagascar, inspirat de planul inițial al guvernului german nazist înainte de înființarea lagărelor de exterminare. A murit în 1938, înmormântat cu svastica pe piept, așa cum și-a dorit. Goga nu este inclus în programa pentru bacalaureat, dar apare pe lista de lectură și opera lui poate fi studiată ca text auxiliar.
Din partidul extremist Liga Apărării Național Creștine a făcut parte și profesorul de fiziologie Nicolae Paulescu, care dă numele unei străzi nu departe de Piața Victoriei din Timișoara. El a crescut în memoria colectivă în jurul unui regret istoric: ca inventator al insulinei care nu a primit premiul Nobel. Controversa a început chiar după decernarea premiilor din anul 1923. Cercetările recente arată că Paulescu nu a fost nominalizat în competiție și că rezultatele muncii lui, disponibile la acea vreme doar în limba română și franceză, nu au ajuns în etapa finală a testării oamenilor bolnavi, ci doar a câinilor.
O informație mai puțin circulată despre Paulescu este că, în perioada interbelică, a fost unul dintre autorii cu cel mai violent și discriminatoriu limbaj la adresa evreilor, iar cărțile sale erau adesea inscripționate cu svastici. În Degenerarea rasei jidănești susține, printre altele, că evreii sunt inferiori „arienilor” pentru că greutatea creierului lor e mai mică. În felul ăsta, Paulescu a încercat să ridice antisemitismul la rangul de știință. Într-o altă carte, fiziologul român pune problema exterminării evreilor asemenea ploșnițelor. În 2022, primarul Emil Boc a împiedicat redenumirea unei străzi clujene cu numele lui.
Petre Țuțea a fost unul dintre ideologii Mișcării Legionare. Din perioada interbelică și până astăzi, a rămas în memoria colectivă drept eseist și filosof, ale cărui maxime sunt distribuite periodic pe Facebook sau sunt citate de către figuri publice precum premierul Marcel Ciolacu. Odată ce guvernul legionar a preluat puterea, Țuțea a devenit un politician activ în rolul de secretar general, apoi director al Ministerului Economiei Naționale, și șef de secție la Ministerul Războiului. Înainte de cariera politică, Țuțea a fost numit șef de cuib în organizarea legionară și a participat la Rebeliune, unul dintre cele mai sângeroase momente din istoria grupării de extremă dreapta autohtone. În volumul 322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea, autorul cugeta astfel: „Antisemitismul nu e o reacţie spontană a românilor, a germanilor, a polonilor, a maghiarilor, a francezilor, a americanilor, ci e provocat de evrei, prin exces. E provocat de ei, ca spaimă, crezând că-l previn”. În țară sunt mai multe străzi care-i poartă numele, inclusiv la Iași și la București, aproape de Piața Progresul.
Fost avocat și membru al mișcării de rezistență armată anticomunistă, creată spontan de oameni de toate culorile politice, ca reacție de nesupunere civilă față de regimul stalinist impus la București, Spiru Blănaru a condus, în perioada interbelică, filiale ale comunităților legionare din țară, dedicate tinerilor care aveau să devină soldați legionari. A fost, pe rând, șef de cuib la Facultatea de Drept din Iași și conducător al Frăției de Cruce din Oradea.
Un alt scriitor interbelic cu condei plin de ură la adresa evreilor și minorităților a fost Nicolae Ilieșiu, cel de-al cincilea nume din petiția trimisă către Primăria Timișoarei. Articolele lui, în care vorbea despre „războiul sfânt” împotriva „rasei jidovești inferioare”, erau preluate de presa de propagandă a regimului nazist din Germania.
Ultimul nume din petiție e al poetului Radu Gyr, care a compus numeroase imnuri ale Mișcării Legionare, fredonate și astăzi la întâlnirile și comemorările extremiștilor contemporani: „Suim biserici, stăm viteji în închisori / În prigoana orișicât de-amară / Cântăm și ne gândim la Nicadori / Purtăm în crivăț și în soare / Lumini pentru biruitori / Pentru cei viteji zidim altare / Și-avem doar gloanțe pentru trădători!”.
Cine decide pe cine comemorăm în spațiul public
Dacă în timpul dictaturii comuniste partidul unic decidea ce anume din istorie merită să celebrăm în spațiul public la nivel național, după Revoluție, guvernele au descentralizat acest proces, explică sociologul Mihai S. Rusu. Din 1989 până în 1992, numirea străzilor și ridicarea monumentelor a fost încredințat prefecturilor, apoi consiliilor județene până-n 2002, iar de atunci a trecut în caietul de responsabilități al consiliilor locale.
Deși astăzi avem pârghii administrative și legale ce sancționează extremismul politic, lupta dintre memoria oficială și fapte istorice pare mai complicată ca oricând. Sociologul mai spune că sunt două probleme ce împiedică un proces echilibrat atunci când comemorăm trecutul prin numirea străzilor, a instituțiilor sau ridicarea unor monumente: lipsa unei consultări publice și componența comisiilor care decid cine și ce din trecutul nostru comun apare în spațiul public. „Există acea obligație ca orice proiect de hotărâre a consiliului local să treacă printr-o perioadă de consultare publică. Dar e doar o cerință pur formală, la care extrem de puțini cetățeni ajung să participe efectiv”, explică Rusu. „La Consiliul Local nu se sfătuiesc nici măcar cu istorici sau cercetători atunci când iau astfel de decizii. Membrii acelor comisii tind să fie mai degrabă istorici conservatori, etnologi, muzeografi”.
În cartea sa, Politici ale memoriei în România postsocialistă, Rusu a identificat câteva zeci de statui și străzi ce purtau numele mareșalului Ion Antonescu, până la data publicării, în 2022. Mareșalul extremist a fost condamnat definitiv pentru crime de război și în România este ilegală comemorarea lui. Deși multe dintre ele au fost schimbate, amintirea fostului mareșal încă mai bântuie câteva străzi și troițe din țară cu statutul de erou național.
O investigație pornită în 2021, care strânge date despre memoria foștilor fasciști și colaboratori ai regimului nazist într-o hartă interactivă, arată că Antonescu e comemorat în nouă orașe: o stradă în Râmnicu Sărat, alta în Beiuș, 1 Decembrie, Bechet, Constanța, Mărășești, Predeal și Turnu Măgurele, precum și un bust pe prispa bisericii din Sărmașu. Deși administrațiile locale din Constanța și 1 Decembrie au votat schimbarea numelui străzilor, ele încă poartă numele dictatorului militar pe Google Maps, la fel ca toate celelalte identificate în investigație. Lista deschisă nu cuprinde troița ridicată în anul 1992 în curtea fostei carcere de la Jilava, dedicată mareșalului Ion Antonescu, care a fost executat acolo în 1946.
Cum am ajuns să comemorăm figuri extremiste
Pe lângă narațiunea ce idealizează perioada interbelică românească, memoria noastră colectivă mai este modelată de poziția fermă împotriva comunismului, moștenită de la Revoluția din ‘89. Pe fondul răzvrătirii împotriva dictaturii, în anii ‘90, mulți dintre cei care trecuseră prin închisorile comuniste au primit o portavoce la televizor, în universități sau Parlament.
De pildă, „Memorialul Durerii”, o producție a Televiziunii Române din 1991, realizată de Lucia Hossu Longin și difuzată intens după Revoluție, îi prezintă drept victime ale comunismului deopotrivă pe țărăniști, liberali și legionari, fără să țină cont că aceștia din urmă au contribuit la răspândirea urii față de evrei și alte minorități, la decăderea lor din drepturi, apoi la uciderea lor.
Lucia Hossu Longin a scris mai multe cărți despre închisorile comuniste. În cele mai recente dintre ele, lansate la finalul anului trecut, vorbește cu admirație, printre altele, despre fostul polițist legionar Gogu Puiu, despre fostul șef de cuib legionar Gavrilă Ogoranu și chiar despre grupul condus de Spiru Blănaru, unul dintre fasciștii menționați în petiția de la Timișoara. A fost, de asemenea, invitată de-a lungul timpului să vorbească la evenimente tematice alături de Florin Dobrescu, vicepreședintele Fundației Ion Gavrilă Ogoranu și organizatorul comemorărilor legionarilor care au participat la rezistența anticomunistă de după cel de-al Doilea Război Mondial. În 2016, Longin și Dobrescu au mers la fosta închisoare comunistă din Jilava, transformată în muzeu, în curtea căreia se află troița dedicată lui Antonescu.
Jilava e doar una dintre fostele temnițe comuniste care au fost reabilitate și deschise publicului ca muzee după Revoluție. Poate cel mai important proiect de acest tip este Muzeul de la Sighet, fondat de poeta Ana Blandiana și scriitorul Romulus Rusan, în 1993. Dincolo de valoarea istorică a mărturiilor, arhivei și spațiului, muzeul dedicat celor oprimați de dictatura comunistă amestecă viziunile politice ale victimelor și nu oferă o abordare critică față de reprezentanții Mișcării Legionare care au fost închiși acolo. „Punctul cel mai dificil e prezentarea unor personaje cunoscute ale rezistenței anticomuniste care au avut simpatii legionare sau au fost chiar legionari”, explică Ingrid Baltag, cadru didactic la Facultatea de Limbi Romanice, de la Universitatea Humboldt din Berlin. În urmă cu cinci ani, a organizat o excursie cu studenții în România, ca să înțeleagă cum sunt amintite în spațiul public fascismul, Holocaustul și memoria victimelor comunismului. Cu ocazia asta, au ajuns și la Sighet. „Aceștia sunt eroizați fără a spune ce proveniență politică aveau. Ar fi bine dacă nu s-ar ocoli astfel de informații. Am învăța mai bine [trecutul nostru], iar asta nu înseamnă că denigrăm eroii luptei anticomuniste”, e de părere Baltag, care a semnat și ea petiția de la Timișoara.
În felul ăsta, după 1989, în spațiul public au apărut numeroase narațiuni despre „eroii” și „martirii neamului” care și-au dat viața sau au suportat ororile vechiului regim pentru viitorul țării. Pe lângă deținuții politici, au fost reabilitați intelectuali cu viziuni politice problematice din prima jumătate a secolului trecut. „Aici n-a fost nicio ruptură majoră [între regimuri], dimpotrivă. S-a accentuat un filon etno-naționalist care exista deja din anii ‘70 și care s-a cuplat cu tot acest val anticomunist devenit paradigma dominantă”, explică Mihai Rusu, sociolog și semnatar al petiției. Astfel, recuperarea unor criminali de război fasciști, precum mareșalul Ion Antonescu, a rămas validă la trecerea de la regimul dictatorial comunist, la cel democratic și liberal de după Revoluție. „Societatea românească a jucat această carte a anticomunismului și nu s-a reevaluat cu adevărat ce s-a întâmplat în perioada interbelică, toată încărcătura fascistă, antisemită și propria contribuție a României la Holocaust”, e de părere Irina Năstasă, de la Universitatea din București. „După atâția ani de la terminarea comunismului, ar trebui să analizăm întreaga istorie românească”.
O reformă a memoriei în spațiul public
Grija față de ce și cum afișăm trecutul în spațiul public a fost mereu o nevoie colectivă și o preocupare pentru fiecare regim politic ce a dorit să scoată în față simboluri conforme cu propria ideologie. În ultimii ani, invadarea Ucrainei de către Rusia a stârnit furia ucrainenilor față de simboluri și figuri publice ale culturii rusești pe teritoriul lor. Moartea unor persoane de culoare a adunat sute de mii de oameni pe străzile mai multor orașe din Statele Unite, culminând cu apariția unui fenomen - Black Lives Matter - și cu dărâmarea unor monumente confederate. Chiar zilele trecute, la presiuni ale republicanilor, administrația orașului Washington D.C. a început înlăturarea picturii murale cu Black Lives Matter, creată în urmă cu cinci ani în apropierea Casei Albe.
În România, inițiativele pentru o reformă critică a memoriei în spațiul public sunt încă la început. Un prim pas a fost făcut odată cu adoptarea și îmbunătățirea legii care incriminează conținutul fascist local în spațiul public și interzice propaganda de extremă dreaptă, precum și comemorarea personajelor istorice condamnate definitiv pentru crime de război la noi în țară. Însă legea e rareori sau mai deloc pusă în aplicare, deși există petiții și întâmpinări în instanțe.
Într-un articol despre memoria Holocaustului și antisemitismul din România zilelor noastre, istoricul și profesorul universitar Raul Cârstocea discută contextul în care a apărut demersul legislativ și reacțiile de contestare care l-au însoțit. Legea care reglementează memoria fascistă în spațiul public a apărut, spune Cârstocea, ca urmare a „europenizării memoriei Holocaustului” și adoptarea, în toate statele membre ale Uniunii Europene, a unor legi care să valideze suferința și demnitatea victimelor acestui episod sângeros din istoria comună. România s-a aliniat și ea la acest consens european, iar un motiv pentru care publicul larg nu înțelege această lege poate fi faptul că decizia a venit de sus în jos într-o țară ce nu are încă un consens împărtășit față de crimele regimurilor extremiste. „Memoria fasciștilor și a antisemiților interbelici este absolvită de suferința lor sub comunism, un regim care, de multe ori, este asociat cu evreii”, scrie istoricul. „Astfel de narațiuni au o aură de respectabilitate și legitimitate ce poate fi îmbrățișată nu doar de simpatizanții extremei drepte, ci și de intelectualii mainstream, care pun semnul egal între comunism și fascism, dar și de către publicul pentru care crimele ultimului regim sunt mai aproape de experiența personală decât cele ale fascismului”.
Cârstocea mai crede că primul pas pentru a reforma felul în care imprimăm memoria istorică în spațiul public ar fi o dezbatere națională, după modelul unor țări ca Franța și Germania, care au organizat, după cel de-al Doilea Război Mondial, discuții televizate despre personajele istorice colonialiste, criminale sau genocidare. „Anumiți eroi francezi, olandezi, etc. au fost implicați în colaborarea cu naziștii, în ideologii fasciste locale. A fost nevoie de dezbateri publice îndelungi, ce au provocat multe sentimente negative”, spune cercetătorul. „Fără dezbatere, ne așteptăm cumva ca românii să înțeleagă peste noapte că Holocaustul în România a fost o poveste în care am fost implicați noi, nu naziștii. Nu e o poveste în care Germania a omorât evrei și românii n-au avut nimic de-a face cu asta. Dar educația lipsește. În școli ne chinuim să băgăm orice fel de informație care să explice că armata română a omorât evreii în teritoriile ocupate de români, nu nemții”, explică istoricul.
Cum privesc autoritățile locale inițiativele care le cer să renunțe la simboluri ale unor personaje extremiste
O soluție pe care alte țări o aplică în astfel de situații este contextualizarea: adăugarea unor observații și note explicative despre activitatea politică a personajelor și scrierilor problematice, așa cum, de pildă, a făcut Germania cu Mein Kampf a lui Hitler. „Interzicerea cărții ar fi o problemă, pentru că e o sursă istorică importantă,” arată Raul Cârstocea. „În același timp, publicarea ei fără contextualizare reprezintă o problemă pentru că o scoți în spațiul public ca un discurs legitim”.
Un exemplu similar din România ar fi bustul lui Octavian Goga inaugurat în pandemie la Iași, la 140 de ani de la nașterea lui. În urma sesizărilor, administrația a decis să adauge statuii o plăcuță explicativă: „Din păcate, activitatea sa politică este una regretabilă pentru istoria României, întrucât a fost militant fascist și antisemit.” „Nu putem avea o statuie care să îl celebreze pe Goga ca erou sau poet național, fără măcar să fie menționată și activitatea sa politică prin care, în calitate de prim-ministru, a retras cetățenia a 200.000 de evrei români. Practic, a pus bazele Holocaustului”, e de părere sociologul Mihai S. Rusu. Acesta mai spune, însă, că în timpul ultimei sale vizite la Iași n-a mai găsit plăcuța explicativă pe bustul lui Goga.
La finalul anului 2022, Silviu Feroiu, consilier local în administrația sectorului 2 din București, a cerut scoaterea din spațiul public a bustului lui Mircea Vulcănescu, filosof din perioada interbelică, condamnat definitiv pentru crime de război. „Toate forțele ultranaționaliste s-au coagulat în scopul comun de a apăra acest presupus martir, care e în continuare legal declarat criminal de război. A făcut parte din guvernul lui Ion Antonescu și a avut un rol de conducere, un rol decizional în ministerul care se ocupa de retragerea averilor populației evreiești”, spune Adina Marincea, cercetătoare la Institutul Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și una dintre semnatarele petiției din Timișoara. „E greu să te uiți la el ca fiind doar un intelectual care nu a avut nicio legătură cu deciziile din timpul Holocaustului”, adaugă cercetătoarea. Deși a fost inițial aprobată de consiliul local, cererea pentru îndepărtarea bustului lui Vulcănescu a fost abandonată după o serie de proteste organizate de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu și, în paralel, de senatoarea Diana Șoșoacă. Consilierul care a inițiat reforma a fost amenințat cu moartea.
În paralel, un alt demers pentru înlăturarea bustului și redenumirea străzii din București ce poartă numele lui Vulcănescu a fost pornit de Institutul „Elie Wiesel”, în 2023. Instituția a câștigat procesul împotriva primarului general și consiliului general, în primă instanță. Primăria a contestat însă decizia judecătorească, pe motiv că schimbarea numelui unei străzi reprezintă un efort administrativ substanțial, spune avocatul speței, care dorește să rămână anonim. În schimb, reprezentanții primăriei au invocat părerile pozitive ale Academiei Române și Uniunii Scriitorilor despre Mircea Vulcănescu și au evitat să menționeze orice legat de hotărârea judecătorească prin care i se oferă acestuia statutul de criminal de război. Apelul urmează să aibă loc anul acesta.
În același timp, în ciuda protestelor, administrația sectorului 4 din București a reacționat prompt la schimbarea numelui unui liceu ce-l comemora pe Vulcănescu. Bustul găzduit de liceu a fost transferat spre păstrare la sediul Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Statuia a fost adusă în noua locație chiar de către Eugen Sechila, om de bază în cercul fostului și actualului candidat extremist Călin Georgescu și unul dintre cei care l-au ajutat să strângă semnăturile pentru alegerile prezidențiale.
Cea mai proaspătă inițiativă de acest fel în spațiul public bucureștean îi aparține cercetătoarei Elena Trifan, care a semnalat Primăriei Capitalei că un bulevard important e în continuare numit după Octavian Goga, poetul înmormântat cu svastica pe piept. Primăria a răspuns, în data de 10 ianuarie, că schimbarea numelui unei străzi se face numai „sub condiția unei motivări riguroase” și a menționat, din nou, efortul pe care trebuie să-l facă instituția pentru o astfel de reformă: să schimbe buletinele cetățenilor cu domiciliul pe acea stradă, certificatele de înmatriculare ale firmelor cu sediul în acel loc și alte documente asemănătoare.
Rezistența la schimbare și scepticismul cu care cele mai multe administrații locale întâmpină legile memoriei se amplifică dacă numele personajului problematic nu are statutul de criminal de război și este „doar un fascist” al secolului trecut. Iar lucrurile se complică și mai mult atunci când căutăm date. Nu avem o listă exhaustivă cu toți românii condamnați pentru crime de război și nici una care să ne arate câți dintre protagoniștii mișcării fasciste locale sunt încă cinstiți cu nume de străzi, statui sau busturi. Cele două tribunale ale poporului - unul la Cluj, altul la București - au apărut imediat după terminarea celui De-al Doilea Război Mondial și au strâns 2.700 de cazuri, dintre care 668 de oameni condamnați definitiv. Cele mai celebre dintre procese au ajuns în memoria colectivă autohtonă.
Dintre intelectualii fasciști menționați în acest articol, știm despre Mircea Vulcănescu, Ion Antonescu și Radu Gyr că au o decizie definitivă de condamnare pentru crime de război. Cel din urmă apare în petiția de la Timișoara, dar și într-un scandal întins pe mai mulți ani la Cluj, unde o stradă continuă să poarte numele său. Primăria condusă de Boc a retras proiectul de redenumire a străzii după o petiție inițiată de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu și semnată, printre alții, de actorul Dan Puric, de Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei și Lucia Hossu Longin, realizatoarea proiectului „Memorialul Durerii”.
Cel mai recent raport de monitorizare al Institutului pentru Studierea Holocaustului „Elie Wiesel”, ce folosește baza de date a Autorității Electorale Permanente, arată că, în perioada iunie 2023 și ianuarie 2024, autoritățile locale au schimbat numele a trei străzi, un liceu și o școală gimnazială, pe întreg teritoriul țării. Administrațiile din alte șase orașe, printre care București, Cluj și Timișoara, n-au luat măsuri, deși au primit sesizări cu locurile și simbolurile ce încă ocrotesc memoria fascistă în spațiul public.
Înapoi la Timișoara
A trecut aproape un an și jumătate de când semnatarii petiției de la Timișoara au cerut Primăriei redenumirea a șase străzi. Într-un răspuns oficial, reprezentanții Instituției Arhitectului Șef, de la Serviciul de Planificare Urbană, le-au răspuns inițiatorilor că ședința comisiei ce va evalua cererea lor va avea loc la sfârșitul lui august 2024. Până în acest moment, autoritățile nu le-au comunicat nimic inițiatorilor.
Reprezentanții Primăriei Timișoarei spun că ședința de evaluare a petiției a avut loc anul trecut, când a discutat denumirea a 23 de străzi noi, dar că comisia „are nevoie de mai mult timp să ia o decizie corectă” în cazul redenumirii celor șase cazuri semnalate. Primăria a omis să-i informeze pe inițiatorii petiției și oricum pașii următori din proces sunt blocați. Pentru a stabili următoarea ședință, e nevoie de refacerea comisiei și de modificarea dispoziției primarului, care numește componența acestei comisii. Nu se știe când se vor relua discuțiile legate de petiție.
Emanuel Copilaș, profesor universitar la Universitatea de Vest, semnatar al petiției și locuitor al Timișoarei, spune că nu e prima oară când are loc un astfel de demers în oraș. „S-a mai atras atenția asupra acestui subiect și sub administrația Robu. Nu a părut o problemă suficient de relevantă din punct de vedere electoral pentru a fi abordată”, continuă profesorul. „Într-un oraș care se pretinde european, lucrurile acestea trebuiau să dispară cu mult înaintea obținerii statutului de capitală culturală, era un minim de civism”.
Pe viitor, inițiatorii vor să elaboreze un ghid dedicat celor care vor să facă același lucru în orașele lor, cu informații despre ce trebuie să conțină o astfel de petiție, unde să o trimiți și ce ar trebui să primești din partea instituțiilor statului.
